Oameni şi zei la picioarele Himalayei. Episodul 2: Spectacol în Durbar Square

Am luat-o la pas pe strãzile din Kathmandu spre cartierul Thamel, al turiştilor strãini. Poate cã pentru cineva venit din Europa ar pãrea murdare, iar clãdirile decrepite, dar pentru cineva venit din Delhi, aici pare Nirvana! De altfel, întreaga atmosferã a oraşului pare dintr-o altã vreme.

de Cezar Dumitru (Imperatortravel.ro)

Ajung în Thamel. La principala rãspântie se afla legendarul Kathmandu Guest House, primul hotel destinat turiştilor europeni sau americani încã din perioada hipiotă. Între timp, Kathmandu Guest House s-a dezvoltat într-un întreg complex, oferind atât camere de lux la 50 de dolari, cât şi chilii de backpackeri la un dolar. Mã uit de jur-împrejur – locul îmi aduce aminte imediat de Khao San Road, celãlalt cartier de farangi, de data asta din Bangkok… pe o razã de câteva sute de metri se gãseşte tot ce îi trebuie cãlãtorului – restaurante europene (spre deosebire de Bangkok însã, pizza e pizza şi spaghetele sunt spaghete, nu Chinese noodles!), unele excepţionale – deşi mulţi italieni mã urãsc când spun asta, cel mai bun tiramisu pe care l-am mâncat vreodatã nu a fost la Roma sau la Milano, ci la Kathmandu! Librãrii pline cu cãrţi la preţuri modice (am plecat cu nu ştiu câte kilograme în plus în bagajul de mânã!), internet cafe-uri, agenţii de turism care te pot urca pe Everest, trimite în Tibet, India sau chiar şi în închisul Bhutan (între timp, un numãr limitat de turişti pot intra în regatul budist, plãtind 200 de dolari pe zi), magazine de echipamente sportive şi de munte (branduri celebre la câţiva dolari, evident, importate din China vecină), magazine de suvenire, de CD-uri şi DVD-uri, tot ce vrei…

Mã opresc sã-mi cumpãr ceva de frig… Dacã ziua e însoritã şi cãlduţã, cum se întunecã, începe frigul… Aşa cã îmi cumpãr o yacketa (cuvântul provine din englezescul “jacket”, dar este fãcutã din lana de yak, iac – în română), dupã o negociere destul de fructuoasã (am luat-o la 10 dolari).

Pãrãsesc Thamelul cu gândul sã revin pentru cinã, dar vreau sã ajung de urgenţã în Durbar Square, piaţa centralã a oraşului, înainte de a fi prea întuneric… Iluminatul public nu este unul dintre punctele forte ale oraşului, noroc cã, din când în când, strãlucitoarele magazine de sari-uri lumineazã zona… Şi graba printre motociclete, vaci comunitare, cãrãuşi de zarzavaturi şi doamne în sari-uri se concretizeazã… ajung în Durbar Square înainte de a fi noapte-noapte!

A fost unul dintre acele momente unice pe care le-am experimentat în cãlãtorii – crãpatul de ziuă în faţa lui Angkor Wat, prima oarã când am ieşit din staţia de tren Venezia Santa Lucia şi am vãzut canalul verde şi palatele Serenissimei, ridicarea norilor de peste Macchu Picchu… Acoperişul pagodelor pe fundalul cerului albastru-închis, aproape negru, a fost unul dintre acele momente magice. E greu de descris, nu am cine ştie ce talent literar, dar este unul dintre acele momente pe care trebuie sã le trãieşti!…

Am stat zeci de minute în piaţă… În ciuda forfotelii de sfârşit de zi (în anumite cartiere din Kathmandu, din cauza rãzboiului civil era interzis sã umbli noaptea – nu şi în Thamel însã!), m-am aşezat pe treptele unui templu şi am aşteptat ca noaptea sã cadã cu totul peste Durbar Square. Doar frigul m-a desprins…

Deşi foamea mã îndemna sã mã întorc în Thamel, m-am gândit să ocolesc totuşi puţin piaţa şi sã descopãr aşa-numitele sculpturi erotice de pe stâlpii de susţinere a acoperişurilor supradimensionate ale templelor-pagodă… În obscuritatea care domnea totuşi în piaţã, nu am descoperit mai nimic, aşa cã am început sã mã învârt în jurul fostului palat regal Hanuman Dhoka, din care regele s-a mutat de peste un secol. Aşa cã nimeresc într-o altã piaţã, de data asta dominatã de palat, dar şi de clãdiri cu nelipsitele roof top restaurants, unde se pregãtea un eveniment artistic.

Nici n-a început bine muzicã, şi toatã piaţa s-a umplut pânã la refuz. Eu şi cu douã sahibe am fost uşuiti în primele rânduri… de, suntem strãini, oaspeţi ai Nepalului… Muzica nepaleză este o reflectare a tot ce înseamnã Nepalul – un mix între India şi China… ca şi oamenii, de altfel, marea majoritate a feţelor indicând cã sunt o combinaţie de arieni şi mongoloizi – fãcându-i, de altfel, foarte frumoşi. Dansatoarele sunt îmbrãcate în sari-uri şi presteazã desculţe ca în India, dar muzica are certe inflexiuni chinezeşti…

Dupã câteva trupe, am parte şi de apariţia cea mai sexy, taman când multã lume îngheţase de frig, iar mercurul vreunui termometru probabil ar fi indicat temperaturi negative… În uralele asistenţei, o tipã destul de despuiată (o fustã e drept lungã şi un mini-sari) începe recitalul…. Numai uitându-mã la ea mã lua cu frig, dar fata dansa furibund, foarte probabil sã se încãlzeascã… şi a dansat vreo jumãtate de orã!

Finalul spectacolului a fost asigurat însã de o trupã din munţi – veniserã cu tot satul, aproape 50 de oameni. Nu mai era nicio dansatoare, despuiată sau nu, ci doar un tip care învârtea o prãjinã de patru metri în bãtaia tobelor… De data asta, principala atracţie era un moş de vreo 80 de ani (sau cel puţin aşa scria a doua zi în ziarul “The Himalayan”), care era sufletul corului – pânã sã se aşeze jos a mers încovoiat, într-un baston şi cãrat de vreo doi nepoţi, dar când s-a aşezat, a bãtut la tobe şi a cântat ca la 20 de ani!

Mã rog, dupã recitalul de final, un solist de muzicã sã-i zicem uşoarã a dat drumul la discotecã… sahibele au fost invitate la dans, lumea s-a urcat pe scenã şi s-a dansat. Erau şlagãre moderne, cu certe influenţe bollywoodiene… Aşa cã am tãiat-o spre Thamel.

În Thamel, ghinion… toate restaurantele care mai erau deschise (oraşul se culcă destul de repede) erau celebrele roof-top restaurant, adicã pe acoperişul blocurilor, în aer liber. Da, la minus 5 grade! Aşa cã m-am înfofolit bine, mi-am pus şi yaketa şi mãnuşile şi am comandat o supã fierbinte şi un grill de vitã… dupã lipsa de carne de vitã din India, unde restaurantele nu servesc aşa ceva (mici excepţii, în Mumbai), în Kathmandu am redescoperit gustul vitei. Iar modul în care a fost servitã a fost într-un mare fel – ospãtarul a urcat pe acoperiş într-un nor de abur de ziceai cã este vreun zeu sau vreun demon… vita a venit servitã pe farfurie metalicã încinsã, sfârâind… la minus 5 grade!

Am revenit la hotel şi am primit confirmarea pentru ce voiam sã fac a doua zi – sã iau un Mountain Flight, un zbor turistic care se îndreaptã spre Everest pentru cã turiştii sã admire cel mai înalt vârf de pe Planeta… Costa destul de scump – 109 dolari (plus 2 dolari taxã aeroportuara), dar merita, altfel nu aş avea cum sã admir Everestul.

În camerã era cãlduţ, aeroterma reuşise sã învingã! M-am înfofolit cu pledurile de lânã de yak şi m-am culcat, visând la un Everest strãlucind în soare!

Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener Imperatortravel.