Bubuituri în uşă… Sar brusc din pat… este 5 dimineaţa, trebuie sã mã îmbrac şi sã plec la aeroport. În principiu, ar trebui sã fiu acolo pe la 6, pe la 7, 7 şi ceva sã decolãm spre Everest. Pun tot ce am mai gros pe mine – cãmaşa de lânã, puloverul din lână de lamă din Peru, yaketa cumpãratã ieri, geaca… Ies pe uşa hotelului şi mã uit pe cer – ghinion! Este nor, nu vãd nicio stea… Maşina a venit, aşa cã demarãm spre aeroport pe uliţele unui Kathmandu încã adormit.
de Cezar Dumitru (Imperatortravel.ro)
La aeroport, prima surprizã… Nu sunt dus în clãdirea de plecãri internaţionale, existã o altã clãdire, de zboruri interne. Dacã aeroportul internaţional arată chiar bine, aici e mai rãu cã într-o autogarã… Intru şi mã prezint la check-in. Prima surprizã – existã o şansã ca sã nu putem zbura astãzi din cauza plafonului de nori… Tipa de la check-in, simpaticã şi bunã vorbitoare de englezã, mã asigurã cã avionul nu pleacã decât dacã este o vizibilitate perfectã. Nu are nici un sens sã zbori şi sã nu vezi nimic, tocmai acesta este scopul zborului – sã vezi ceva, nu sã fi transportat din punctul X în punctul Y. Aflu cã, dacã nu se zboarã, biletul este mutat pentru a doua zi sau, dacã nu mai vrei, banii sunt rambursaţi pânã la ultimul dolar. Un german dupã mine este extrem de supãrat. A doua zi dimineaţã pleacã acasã şi, dacã nu zboarã astãzi, adio, Everest. Mã felicit cã am hotãrât sã încerc din prima zi de Nepal.
Pânã la urmã, mã obişnuiesc cu aeroportul. E gri şi cam neluminat, dar asta nu ar fi o problemã. Nu prea are geamuri, aşa cã este un frig cumplit… Nu e singura cursã din aeroport. Pe monitoare vãd vreo patru Mountain Flights operate de Buddha Air (compania mea), Yak Airlines şi Royal Air Nepal, dar şi vreo douã curse spre Pokhara şi încã şapte (?!?) spre Lukhla. Lukhla este punctul de plecare spre Everest Base Camp (se fac cam trei sãptãmâni pânã acolo, printre sate de şerpaşi) şi, aparent, deşi iarnã, existã mulţi doritori sã meargã, dacã nu pe Everest, cel puţin pe vãile din jurul lui. Într-unul din sate, în Namche Bazaar sau Tengopoche, existã un hotel presurizat pentru turişti japonezi, care pot sã aterizeze acolo (se zboarã cu elicopterul), iar vizitatorii nu au probleme cu rãul de înãlţime (hotelul e la peste 4.000 de metri altitudine), stai la geam şi admiri Everestul! Dar cei care aşteaptã avioanele de Lukhla nu par sã se ducã la acest hotel, ci sunt, mai degrabã, montaniarzi. Pânã la urmã, unul dintre ei îşi organizeazã companionii sã facã mişcãri de încãlzire. În nici douã minute, cam toţi strãinii din aeroport, fie cei care aşteaptã Lukhla, fie cei pentru Everest, sunt aliniaţi şi urmeazã exerciţiile conduse de liderul de grup.
Pânã la urmã, vine ştirea cã o ghilotinã pentru unii – zborurile de Everest sunt anulate, cine nu mai poate sã zboare mâine sã se prezinte sã-şi primeascã banii înapoi, ceilalţi sã vinã mâine cu aceleaşi bilete. Neamţul este disperat, se duce sã întrebe, poate, poate… Everestul este învelit în nori, nu ai ce vedea… Zborurile spre Lukhla vor fi operate, dar mai târziu, când se ridicã norii… Aşa cã ies din aeroport, unde şoferul mã aşteaptã rãbdãtor. “Nu zbori azi, nu-i aşa ?”. Îi confirm. “OK, ne vedem mâine la 5 dimineaţa la hotel”. Asta e, mã întorc în oraş.
Dupã micul dejun, ies pe uliţele oraşului… Urbea a revenit la viaţã, vacile se plimbã în cãutare de mâncare, magazinele s-au deschis, biciclişti şi motociclişti, peste tot. Descopãr dupã un colţ o stupã imensã, o clãdire ca un clopot, albã, templu budist. Din vârful ei coboarã sfori cu nişte textile – sunt steagurile de rugãciune – pe ele sunt scrise diverse mantre, rugãciuni tibetane pentru pace, compasiune, putere şi înţelepciune, nu rugãciuni cãtre zei. Când le bate vântul, spiritul acestor mantre se propagã şi toatã lumea poate sã beneficieze de ele.
Revin în Durbar Square… Este la fel de frumoasã şi de interesantã, dar poate nu la fel de magicã precum la apus de soare… de jur-împrejur, temple, pagode, palate şi o lume pestriţã şi coloratã. Ca strãin, trebuie sã plãtesc sã intru în piaţã, aşa cã iau un bilet de câteva zile. Pânã la urmã, din nu ştiu ce motiv, îl primesc fãrã bani… mã rog.
Nici nu mã aşez bine şi sunt luat în primire de ghizi, indivizi care “vâneazã” turişti strãini şi le explicã ce vãd în piaţã. Unii ghizi sunt singuri, alţii lucreazã în echipe de doi… Le spun cã nu ţin neapãrat în momentul ãla, cã aştept sã iasã soarele şi sã fac poze frumoase. Pânã la urmã un “cuplu” se aşazã lângã mine şi povestim de una, de alta… Mi se par chiar simpatici – unul, mai scund, pare tipul de şmecheraş de cartier, celãlalt, înalt şi masiv, mult mai tãcut, pare un om serios… Le promit cã atunci când va ieşi zeiţa Surya (Soarele) şi va fi o vreme potrivitã pentru aparatul meu de fotografiat, voi fi ghidat de ei, nu de alţii.
Dar pânã sã iasã soarele, dau o fugã în Freak Street, aflatã la sud de piaţã Durbar. Aici s-au pus bazele backpackerismului în Nepal. Primii hipioţi (numiţi şi “freaks”) şi-au gãsit sãlaş pe undeva pe aici şi în zonă s-au dezvoltat primele guest house-uri, baruri şi magazine cu haş. Inutil sã spun cã primii veniţi i-au uimit pe localnici cu îmbrãcãmintea lor demnã de cele mai sãrace caste, cu obiceiurile lor care nu aveau nimic comun cu cele ale sahibilor gentlemeni care mai fuseserã prin Kathmandu pe vremea Raj-ului britanic, şi mai ales dominaţi de dorinţa disperatã de a gãsi ceva de fumat… Zona a devenit brusc rău-famată şi, probabil de aceea, atunci când dupã primele valuri de freaks, numãrul turiştilor a început sã creascã, ghetto-ul turistic s-a mutat undeva departe, în nord, în Thamel… Freaks-ii au rãmas în Freak Street pânã când au dispãrut cu totul. Acum, doar câteva hosteluri pe cale sã se prãbuşeascã mai stau triste şi puştii pe Freaks Street.
Nu ştiu cât de bunã a kharma pe acolo, dar cel puţin eu am una bunã… dovada cã soarele a reuşit sã strãpungã norii şi vechile clãdiri au început sã fie inundate din nou de luminã… Aşa cã o iau înapoi spre Durbar Square… Nici nu fac vreo trei paşi în piaţã, cã, evident, apar noi ghizi dornici sã-mi explice ce şi cum. Mã rog, am fãcut o promisiune, nu renunţ la ea, aşa cã mã aşez liniştit sã-i vãd pe cei doi care au dispãrut… Mai aştept vreo jumãtate de orã, mã rog, nu te poţi plictisi observând viata pieţei, mai schimb nişte vorbe cu nişte nepalezi, nu neapãrat ghizi, dar care şi ei îşi pierd vremea pe treptele templului Maju Deval.
Într-un final, se iveşte un tip care pare isteţ, mã mai uit de jur-împrejur, nu-i vãd pe cei doi şi accept oferta. Piaţa este relativ neschimbatã de prin secolul al XVII-lea, deşi unele clãdiri sunt chiar mai vechi. A fost afectatã major de cutremurul din 1934, dar a fost reconstruitã, iar din 1979 este pe lista patrimoniului umanitãţii UNESCO.
De jur-împrejur, numai temple în formã de pagodă… Dacã te uiţi însã mai atent, nu se poate sã nu te surprindã minuţiozitatea detaliilor, sutele, poate miile de statui sau elemente arhitectonice sculptate cu o migalã de invidiat… Multe sunt din lemn, altele din piatrã într-o combinaţie mãiastra… Dar fiecare templu spune o poveste, o legendã despre vreun zeu sau despre vreun guru… Pe un întreg zid, este pictatã imaginea înfricoşãtoare a zeiţei Kali, a Rãzbunãrii, dar cele mai apreciate sculpturi sunt celebrele scene erotice de pe stucaturile care sprijinã acoperişul templului… nu toate stucaturile redau scene erotice, multe redau zeiţe înaripate, dar cele de la templele de la intrarea în fostul palat regal, Hanuman Dhoka, sunt pline cu astfel de scene.
Îl întreb pe ghid care e povestea acestor sculpturi porno. Nu existã nici o explicaţie clarã… unii spun cã aveau menirea sã educe tânãra generaţie cum sã facã dragoste (ar fi de înţeles, dacã unele nu ar avea darul sã iniţieze în sado-masochism!), alţii zic cã sunt practic dedicate cuplãrii celeste între Shiva şi Parvati, în fine, o altã teorie spune cã Zeiţa Fulgerului este o virginã timidã care, atunci când vede aceste imagini, se sperie şi nu mai trãsneşte respectivele temple… Atunci, oare de ce nepalezii nu şi-ar împodobi toate casele cu astfel de scene, sã scape de fulgere?
În fine, nu este nici primul, nici ultimul loc de pe Pãmânt fãrã o explicaţie clarã, cert este cã aceste sculpturi sunt printre cele mai fotografiate crâmpeie din Kathmandu, iar vederile care le reproduc sunt cele mai vândute… La doi paşi de templele pãcãtoase, se aflã intrarea în fostul palat regal, Hanuman Dhoka. La intrare se afla statuia zeului-maimuţă Hanuman, marele prieten al lui Rama… Ca şi Zeiţã Fulgerului, Hanuman este un virgin sfios, aşa cã are o cârpã pe cap, pentru a nu vedea scenele de pe stucaturi…
La sudul pieţei se afla palatul lui Kumari, zeiţa vie, una dintre cele mai cunoscute elemente ale culturii nepaleze… Intru în curtea palatului Kumari Bahal, o superbã clãdire de secol XVIII, cu balcoane din lemn sculptate magnific. Aici, trãieşte o fetiţã care a fost aleasã, pe când avea 2 ani, sã fie zeiţa vie… Tradiţia fetiţei-zeiţe este de pe la 1760, din timpul ultimului rege din dinastia Mala, Jaya Prakash, care a domnit în Kathmandu înainte de cucerirea şi fondarea Nepalului de cãtre Prithvi Narayan Shah… se spune cã Jaya Prakash a abuzat de o fetiţã, care a murit în urma contactului sexual… pentru a-şi ierta pãcatele, regele a hotãrât sã fie aleasã o fetiţã ca zeiţã, cãreia sã i se închine… Alţii spun cã acelaşi rege, în timp ce juca zaruri cu zeiţa Taleju, protectoarea vãii, i-a fãcut nişte avansuri şi aceasta s-a supãrat, anunţând cã îşi retrage protecţia… Pentru a se asigura cã nu va fi hãrţuită de vreun alt rege, ea a hotãrât sã se încarneze într-o fetiţã, dar sã îi pãrãseascã trupul odatã cu prima menstruaţie.
Ca de obicei în Nepal, nu ştim exact care este povestea lui Kumari, cert este cã aceasta este selectatã la vârsta de 2 ani dintr-o anumitã castă de aurari şi argintari newari, de religie… budistã. Fetiţele de aceastã vârstã sunt testate sã vadã în care dintre ele s-a reîncarnat zeiţa, printre teste, ca şi în cazul lui Dalai Lama, fiind şi recunoaşterea hainelor şi a podoabelor purtate de predecesoarea ei. În plus, trebuie sã fie perfect sãnãtoase şi sã bifeze cele “32 de caracteristici fizice de perfecţiune”, printre care: sã aibã un corp ca un arbore banyan, gâtul ca o scoicã, pieptul ca un leu, vocea dulce şi clarã cã a unei raţe şi, cea mai tare,… genele ca o vacã! Testul final are loc într-o noapte fãrã lunã, într-unul dintre cele mai mari temple din Piaţa Durbar. Toate candidatele sunt duse în acest templu, care nu prea se deschide decât pentru acest ceremonial, iar bãrbaţi goi purtând mãşti de tauri urlã în întuneric… Fetiţa care nu se sperie este, evident, Kumari Devi, zeiţa vie !
Dupã alegerea lui Kumari Devi, aceasta este dusã în palat, pe care nu îl poate pãrãsi decât de câteva ori pe an, cu ocazia unor mari festivaluri. Ea se mutã împreunã cu familia ei, dar nu poate sã se joace cu copiii, sã socializeze sau sã iasã în lume. Din când în când, mai iese în balcon sau în spatele superbelor balcoane sculptate, pentru a binecuvânta trecãtorii… Îşi pierde rolul de zeiţă-vie la prima menstruaţie, când pãrãseşte palatul, împreunã cu o dota destul de consistenţã, dar va avea probleme toatã viaţa – în primul rând, nu este sociabilã, nu este obişnuitã sã relaţioneze. În plus, existã o legendã urbană adânc înrãdãcinatã care spune cã acela care se va cãsãtori cu o fostã Kumari va avea ghinion – de altfel, probabil şi viaţa de familie este relativ dificilã cu o fostã zeiţa cãreia, pânã la 13 ani, i se îndeplinea orice ar fi cerut! De altfel, ultimele patru kumari (din 1978) nu s-au mãritat niciodatã. Existã o carte scrisã de Kumari dintre 1984 şi 1991, “From Goddess to Mortal” (“De la zeiţa la muritoare”), pe care, din pãcate, nu am gãsit-o în librãriile de altfel bine aprovizionate din Kathmandu.
Dupã turul tuturor templelor şi palatelor din zonã şi o discuţie destul de interesantã de vreo douã ore, revin în piaţã, pe înserat… Nu fac mai mult de doi paşi, cã dau de cuplul de ghizi cu care trebuia sã mã plimb. “Hei, unde aţi fost, v-am aşteptat vreo orã”, le zic… Gãsiserã alţi turişti şi fãcuserã un tur cu ei… Şi pentru cã oamenii pãreau chiar afectaţi cã nu m-au ghidat (“nu a fost kharma de aşa naturã”, îmi spune cel mai scund dintre ei), decidem cã dupã o zi grea sã ne ducem la cârciumã… Nu la una turisticã tip Thamel, cum sunt multe pe strada principalã, ci într-una de-a lor, nepaleză, tot în centru, dar mascată de un templu…
Şi ce pot discuta trei tipi în jurul unei beri (eu – nepaleze, ei – San Miguel, normal, că sahibul face cinste!) la doi paşi de locul cu cele mai cunoscute reprezentãri pornografice publice din lume – evident, despre femei ! Tipul mai scund, vorbãreţ şi descurcãreţ, se prezintã de la bun început ca fiind “taurul comunal” al turistelor din Kathmandu… Este un fin cunoscãtor al ponturilor cum sã agãţi o nemţoaicã şi cum sã te combini cu o italiancã sau cu o americancã (aparent, cele mai dificile femei de bãgat în pat)… Despre englezoaice, nici o problemã, le cad chiloţii fulgerãtor, de aceea cel mai mare numãr de femei din palmares sunt din Marea Britanie… Tipul mai înalt, tãcut, ascultã probabil pentru a nu ştiu câta oare poveştile erotice ale colegului… Îl întreb şi pe el cu câte turiste s-a culcat… E tip însurat, aşezat, cu copii, nu ar fi fost rãu, dar nu a fost sã fie… în schimb, a fost aproape de un belgian! “A Belgian? A guy?”, exclamãm eu şi celãlalt ghid la unison… Da, i-a fost ghid în Nepal, era un tip foarte cumsecade şi relaxat… A fost cu el prin Kathmandu, Pokhara şi prin alte câteva pãrţi. Apoi, omul l-a invitat în Belgia. “Şi ai fost în Belgia?”. Da, a fost, a fost foarte frumos şi interesant… Belgianul i-a cerut sã facã sex, dar el l-a refuzat, deşi îi era ruşine pentru câte fãcuse belgianul pentru el… Sã bem pentru asta!!! Şi pentru viitoarele backpackeriţe englezoaice care vor ajunge la Kathmandu!
Foto: Imperatortravel
Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener Imperatortravel.ro.