Oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite. O campanie a Naţiunilor Unite pentru a-i cunoaşte pe refugiaţii de lângă noi

0

Pe 20 iunie, întreaga lume celebrează puterea, curajul şi rezistenţa milioanelor de refugiaţi din întreaga lume – peste 50 de milioane de persoane, mai exact (potrivit datelor oficiale), care şi-au părăsit casele şi cărora li se alătură zilnic câteva mii de oameni. Oameni obişnuiţi, împinşi la acest gest de condiţii neobişnuite. Poveştile lor ne sunt aduse în atenţie de o campanie a UNHCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite), lansată şi în România, care încurajează cetăţenii să afle mai multe lucruri despre refugiaţii care au supravieţuit unor situaţii dificile şi au reuşit să îşi clădească o nouă viaţă în ţări care i-au adoptat – inclusiv în România.

 

 

“Campania din acest an doreşte să apropie publicul larg de refugiaţi şi poveştile lor, arătând că refugiaţii sunt oameni obişnuiţi, aflaţi în situaţii neobişnuite”, spun reprezentanţii UNHCR România. Instituţia internaţională marchează, astfel, Ziua Mondială a Refugiatului 2015, pe fundalul multiplicării conflictelor, al creşterii numărului persoanelor strămutate şi al unui val de intoleranţă şi xenofobie ce se accentuează în nenumărate regiuni ale lumii.

“În lumea întreagă, vedem famillii care fug de violenţă. Numărul acestora este impresionant, dar noi trebuie să ne amintim că vorbim despre despre mame şi taţi, fii şi fiice. Oameni care trăiau o viaţă normală înainte ca războiul să îi oblige să se refugieze. În această Zi Mondială a Refugiatului, cu toţii ar trebui să ne amintim de lucrurile care ne leagă – valorile comune ale umanităţii”, declară António Guterres, Înaltul Comisar pentru Refugiaţi.

 

Iată cum sună povestea unei femei de 37 de ani, pe nume Rana, de profesie economist, care a fugit din Irak şi s-a stabilit în România, spusă pe site-ul campaniei UNHCR:

 

“Am moştenit bucuria de a lucra cu cifre de la tatăl meu, care era economist. Mi-l amintesc aducându-şi de lucru acasă. Obişnuia să îşi intindă dosarele şi foile pe masă, iar eu eram fascinată. Uneori îmi spunea ”ai un scris atât de frumos, ce-ar fi să vii să mă ajuţi?”. Datorită lui mi-am dorit să devin şi eu economist. La sfârşitul liceului, profesoara m-a întrebat de ce – ”de ce vrei asta, când ai putea deveni doctor sau inginer?”. Am obţinut un master în contabilitate şi audit în instituţii bancare şi finaciare, devenind manager de bancă.

Lumea ordonată a cifrelor şi-a lăsat amprenta şi în viaţa mea de familie… când Mina şi Yousif se joacă şi împrăştie jucăriile peste tot… îmi vine să mă ţin după ei şi să le tot adun. Deprinderile mele contabile sunt foarte folositoare acum, când trebuie să ne descurcăm cu puţinele economii pe care le mai avem, până vom găsi ceva de lucru, orice. Am fost crescută să mă gândesc la viitor şi să economisesc; tot aşa am făcut şi împreună cu soţul meu Karam, în Irak, pe când aveam amândoi salarii bune. Amândoi învăţăm limba română pentru a găsi de lucru mai uşor. Soţul meu spune mereu: numai cine nu vrea să muncească nu găseşte de lucru. Curând ne va fi mai bine, vom lucra, copiii vor merge la şcoală. Vom fi bine…”

Rana a părăsit Bagdadul pentru a ajunge în România în 2014 împreună cu mama sa (65 de ani), soţul Karam (44 de ani) şi cei doi copii Mina (5 ani) şi Yousif (3 ani). ”Nu mi-am dorit niciodată să plec”, spune aceasta, “însă în ultimii ani devenise din ce în ce mai periculos să fii creştin in Irak”. Cum bombardamentele deveniseră o realitate zilnică, ”în fiecare dimineaţă ne întrebam dacă vom supravieţui acelei zile”. Într-o zi, în drumul lor spre serviciu cei doi au fost prinşi în mijlocul focului încrucişat dintre politie, armată şi insurgenţi. ”Am rămas blocaţi în maşină, iadul se dezlănţuise deasupra noastră. Am crezut că nu ne vom mai vedea copiii vreodată”. Decizia de a pleca a fost luată în noaptea în care persoane mascate au intrat în casă, au furat şi distrus totul ameninţând-o pe sora Ranei cu moartea. ”Atunci am ştiut că trebuie să fugim din Irak”.

 

Rana cu familia ei

 

Campaniei UNHCR i s-au alăturat mai multe personalităţi din lumea filmului (dar nu numai), care susţin cauza refugiaţilor şi arată lumii latura umană a dramei trăite de aceştia. Oricine, însă, poate şi este invitat să prezinte poveştile refugiaţilor tuturor celor din jur, pentru ca lumea să înţeleagă ce se ascunde în spatele deciziilor lor de a-şi părăsi locurile natale, forţaţi de împrejurări şi să îi poată cunoaşte cu adevărat.

Iată o altă poveste, a unei femei de 30 de ani, pe nume Sophie, care a fugit din Togo (Africa de Vest) şi lucrează ca dădacă în Ungaria:

 

“Iubesc să lucrez cu copiii pentru că sunt atât de inocenţi. Orice ar face, o fac fără arrière–pensée (motive ascunse). Ei sunt mult mai încrezători decât adulţii”. “La începutul noului an şcolar în septembrie, copilaşii nou-veniţi plângeau mereu când mă vedeau. Unii dintre ei nu voiau nici măcar să mă atingă, însă cu timpul au început să aibă încredere în mine. Copiii nu au prejudecăţi. Iar dacă au, cu siguranţă cineva le-a transmis aceste prejudecăţi. Pot vedea când anumiţi copii reacţionează la fel ca părinţii lor”. “Îmi aduc contribuţia în Ungaria pentru că lucrez şi plătesc taxe aici. Îi ajut pe copii să înveţe şi să fie deschişi faţă de străini şi faţă de oamenii diferiţi”. “Eu încerc întotdeauna să zâmbesc şi asta îi surprinde pe oameni. În Africa, dacă avem probleme, zâmbim. Dacă cineva moare, plângem, dar pentru lucruri mărunte nu plângem. Europenii sunt foarte emotivi şi plâng uşor”.

Sophie are 30 de ani şi a fugit din ţara ei natală Togo, din Africa de Vest, pentru a evita mutilarea genitală forţată. A fugit împreună cu alte nouă fete, cu ajutorul unei biserici, şi, după o călătorie cu multe peripeţii, a ajuns în Ungaria singură. Sophie a fost recunoscută ca refugiată în anul 2004. Este mămica a doi băieţi gemeni, cu vârste de 10 ani, şi a unei fetiţe de 7 ani, toţi trei fiind născuţi în Ungaria. De aceea, nu este o întâmplare faptul că îşi câştigă traiul lucrând ca dădacă într-o grădiniţă publică. Ea spune că a pierdut orice contact cu familia ei din Togo şi că şi-ar dori să devină cetăţean ungar – dar solicitarea ei a fost respinsă de două ori. Sophie a fost adusă ilegal în Europa într-un container de transport. Atunci când vede ştiri la TV despre bărcuţe supraîncărcate cu migranţi, scufundându-se în Marea Mediterană, spune “Cred că sunt atât de norocoasă”. Pe măsură ce xenofobia se intensifică în Ungaria, Sophie spune că şi-ar dori ca ungurii să înţeleagă că “refugiaţii nu sunt criminali, ci oameni ca ei. Noi nu venim să le deranjăm ţara”.

 

Sophie la serviciu

 

O serie de evenimente vor marca ziua de 20 iunie, Ziua Mondială a Refugiatului, între care şi o expoziţie foto tematică, intitulată “Refugiaţii: oameni obişnuiţi aflaţi în situaţii neobişnuite”, care va avea loc la Cluj-Napoca, chiar pe 20 iunie, la Bastionul Croitorilor, de la ora 12:00. Organizatorii sunt UNHCR şi Federaţia SHARE, în cadrul proiectului Cluj-Capitală Europeană a Tineretului 2015.

 

Despre misiunea UNHCR în România puteţi citi mai multe detalii aici.

 

Sursa şi foto: UNHCR România

 

Puteţi citi şi:

Tâmplarul care face jucării din resturi, pentru copiii dintr-o tabără de refugiaţi sirieni

Ulise. Povestea unui refugiat cubanez în România

Numărul refugiaţilor din întreaga lume a depăşit 50 de milioane

Viaţa reclădită de la zero

Refugiaţi din întreaga lume îşi spun poveştile de supravieţuitori

VIDEO Tabăra de refugiaţi Za’atari – cum se naşte un oraş

Cum e la şcoală pentru copiii refugiaţilor sirieni

FOTO Refugiaţi, fotografiaţi cu obiectele lor cele mai importante

 

 

 


Leave A Reply