O zi în Țara Hațegului

0

Un prieten care locuiește în zona Hațegului îmi spunea că o adevărată destinație ecoturistică ar trebui să fie vizitată în orice perioadă a anului, indiferent de vreme. „Altfel nu e ecoturism”, zicea el. Din punctul ăsta de vedere, destinația Țara Hațegului-Retezat are ce oferi și pe timp de iarnă, fie că-ți place să schiezi, să vezi zimbri sau să bei țuică fiartă. Am petrecut aproape o săptămână acolo: în primele zile am mers pe urmele dinozaurilor pitici, iar apoi ne-am înfipt bocancii în zăpadă hotărâți să explorăm câteva trasee, să aflăm mai multe despre tradițiile locale și, evident, să mâncăm virșli.

L-am sunat într-o zi pe Alin, unul dintre rangerii Parcului Național Retezat, și l-am rugat să ne fie ghid pentru câteva ore. A doua zi, ne-am trezit devreme și am plecat din satul Sălașu de Sus spre Nucșoara. Cerul era senin, se întrevedeau deja câteva raze de soare și undeva în depărtare se deslușeau contururile munților.

Administrația Parcului Național Retezat are sediul într-o cabană mare din lemn, chiar la intrare în Nucșoara. Ca și în alte locuri din zonă, și aici stau bine la capitolul pliante&hărți și, după cum aveam să aflu mai târziu, multe din traseele din Parcul Național au marcaje fosforescente, ceea ce pe timp de iarnă poate fi de mare ajutor.

R0015274

Ca un părinte grijuliu, Alin ne-a verificat încălțămintea, după care ne-am urcat în mașina lui de serviciu, un 4X4, și am plecat spre Cârnic, la poalele Retezatului.

„Ăsta e drumul cel mai frecventat de montaniarzii care vin aici”, spune Alin odată ce intrăm în Valea Nucșoarei. „Suntem la intrarea principală in Parcul Național Retezat.”

Alin Alimpesc e un tip jovial, dar ca orice om care a crescut la munte, are și un ton ironic și ușor tăios, mai ales când vorbește cu unii ca noi, oameni care urcă două dealuri și zic că fac trekking. După ce a terminat Facultatea de Silvicultură la Brașov, a venit în Hațeg și s-a angajat la Parcul Național. Au trecut 12 ani de atunci și acum e coordonatorul rangerilor.

„Ce chestie mi s-a întâmplat ieri…”, zice el înainte să oprim în Cârnic. „Eram tot cu mașina asta, mergeam pe Valea Râului Mare și, după o curbă, mi-a apărut un lup în față, unul tânăr și destul de viguros. De atâția ani de când lucrez aici și n-am vazut niciodată un lup atât de aproape. Avea urechile lăsate pe spate și îi curgeau balele… E animalul meu preferat, încă nu-mi revin. Până și aseară, cand m-am băgat în pat, mă gândeam <<ce frumos, de când aștept momentul ăsta>>”.

R0015278

În poiana Cârnic se află câteva pensiuni, locuri de campare și o tabără pentru copii.  De aici încolo turiștii au voie să meargă doar pe jos: până la Pietrele sunt două ore de mers, până la lacul Bucura cinci, iar până în vârful Retezat aproximativ șase ore. La cascada Lolaia se ajunge ușor și poate fi o opțiune la îndemână, mai ales pentru cei care evită urcușurile grele prin zăpadă.

O coamă de gheață împresoară cascada care se revarsă într-o văiugă mărginită de copaci înalți. Aflu de pe unul dintre panouri că Lolaia s-a format pe pârâul Nucşoara, care colectează apele a patru văi glaciare din Parcul Naţional Retezat: Stănişoara, Pietrele, Valea Rea şi Galeşu. Mai facem câțiva pași, timp în care îl ascultăm pe Alin care ne vorbește despre istoria Parcului Național, despre capre negre, despre păsări și biodiversitate floristică. Ajungem deasupra cascadei, suntem la peste 1.000 de metri și e un frig pătrunzător. Nu se aude nimic, doar scârțâitul pașilor noștri în zăpadă și vuietul apei.

Parcul Național Retezat a fost înființat în 1935 și are acum o suprafață de aproape 40.000 de hectare. Există aici peste 1.000 de specii de plante, aproape 200 de specii de păsări, 20 de vârfuri mai înalte de 2.000 de metri și peste 50 de lacuri.  Tot aici se află și lacul Bucura, cel mai mare lac glaciar din România, și Zănoaga, cel mai adânc lac glaciar din țară.

„Din păcate, noi trebuie să stăm și la birou, nu putem fi toată ziua pe teren”, spune Alin oftând. Ne-am întors spre Nucșoara, unde ne-am despărțit de Alin, și am plecat mai departe spre stațiunea de iarnă Râușor, unde se află singura pârtie de schi din Retezat.

infra 016077

Trecem prin comuna Râu de Mori și apoi intrăm în defileul din Valea Râușorului. Drumul se îngustează și urcă abrupt spre stațiune, la peste 1.100 de metri în masivul Retezat. E liniște în Râușor și e totul acoperit de zăpadă. Nu se află nimeni pe pârtie, sunt doar câțiva localnici care stau de vorbă. Printre ei e și Călin, proprietarul uneia dintre primele pensiuni de aici. Călin are părul lung și un aer hippie și, în mod surprinzător, vorbește cu o oarecare nostalgie despre perioada când „nu erau pensiuni și cabane pe aici”:

„În urmă cu 40 de ani, Râușor era o colonie de muncitori. Taică-meu lucra și el aici, așa că eu am crescut în zonă, sunt de-al locului. Gândiți-vă că asta e o stațiune construită de muncitori! O trupă de inimoși, printre care și taică-meu, au zis <<hai să punem un teleschi>>. Ei au bonat rolele, au cărat motorul și au făcut un teleschi. Ei, cu brațele lor, au făcut tot.”

Am coborât de la pârtie spre sediul salvamont, unde ne-am întâlnit cu Oni și Ghiță, care spărgeau lemne în curte. Ei sunt salvamontiștii „pe tură”: o săptămână lucrează, o săptămână au liber. „Dar chiar și atunci când suntem liberi, suntem în alertă”, zice Ghiță sprijinindu-se în topor. Are un ton mucalit, iar Oni, care e cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, e tăcut și zâmbește blajin.

Chiar la intrare în salvamont se află expus un echipament vechi de alpinism, care e piesa lor de muzeu.

R0015346

„În anii ’80 am fost maestru al sportului în alpinisim, iar Oni e acum campion național la escaladă”, spune Ghiță în timp ce ne dă câteva broșuri cu traseele. „Sunt trei variante de la Râușor spre Retezat: Valearasca, Ștevia și Ciurilă. Ștevia e cel mai frecventat traseu.”

„Acum e mai greu, că e și zăpadă”, adaugă Oni.

„E periculos  pe unele trasee, mai ales când vin ăia care merg pe vârful Gugu, să se încarce energetic. Sunt o grămadă, din păcate”, zice Ghiță râzând.

„De ce din păcate?” întreb.

„Păi se duc să se încarce cu energie, cu dacii și alea, da’ se duc neechipați, îi prinde zăpada. Dar dacă ei cred în asta, treaba lor.”

R0015695_1

Era deja întuneric când am plecat din Râușor. Avem o întâlnire stabilită cu Vali, un producător de virșli din Sălașu de Jos. Despre Vali ne vorbiseră câțiva localnici din Sălașu de Sus, satul în care eram noi cazați. „El chiar face virșli autentici, așa cum se făceau odată în Hațeg”, ne ziceau oamenii din zonă. Între cele două sate e o distanță de doar câțiva kilometri, dar se pare că doar cârnăciorii făcuți în Sălașu de Jos sunt „reprezentativi” pentru Țara Hațegului. Sunt mulți producători în zonă, dar unii dintre ei nu respectă rețeta tradițională și produc cantități prea mari.

Când am ajuns în Sălașu de Jos, Vali ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a invitat în bucătărie, unde se afla și Adi, vărul lui, care tocmai punea pe masă o țuică de corcodușe.

„E o tradiție de familie, noi așa am învățat să facem virșli”, spune Vali. „Aveam pe aici pe undeva brevetul de virșlar al bunicului meu. Aș vrea să văd și eu pe careva din satul ăsta cu brevet. Ăștia de pe aici fac virșli cu porc și vită, asta vând ei pe la București și prin țară. Virșlul autentic e capră și oaie. Dacă bagi vită și porc, ăia nu mai sunt virșli.”

R0015910

Ieșim afară, în curte, unde se află cuptorul. Adi ridică grinzile sub care se află câteva zeci de perechi de virșli rumeniți. „Dacă îi coci normal, n-ai cum să produci atât de mulți, cum fac alții. Noi nu-l dăm la opărit, cum se face la Brad. Noi doar îl coacem la lemn de fag.”

Vali scoate câțiva virșli fierbinți și ni-i pune în farfurie, după care zice:

„Nu vezi că acum toți fac tradițional? Păi cum e posibil? Dacă vrei să faci ceva tradițional, normal ar fi să se stabilească un număr, o cantitate pe care să o respecți. Vrei să produci natural, asta e limita ta! Nu vezi că unii fac pastramă într-o zi și zic după aia zic că e tradițională? Păi durează ceva până faci o pastramă! Așa e și la virșli, e muncă multă. Ăștia bagă coloranți, bicarbonat ca să umfle mațul și tot felul de prostii.”

Am mâncat în picioare, lângă foc și n-am scos o vorbă. La cât de înfrigurați și înfometați eram, nu puteam să reacționăm în niciun fel, în afară de niște mormăituri prin care emiteam semnale de fericire.

Abia la plecare, când am ieșit cu mașina din Sălașu de Jos, mi-am dat seama că expresia aia tocită pe care o găsești în orice broșură despre Țara Hațegului – „un adevărat amfiteatru înconjurat de munți” – descrie cel mai bine locul. Chiar asta e senzația când treci prin satele hațegane pe sub cerul înstelat: aceea că spațiul se deschide larg, dar în același timp totul se închide de jur-împrejur într-un cerc de creste montane.

R0015861_1

(va urma)

fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Maramureș găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.


Descoperă Eco-Romania este o inițiativă a Asociației de Ecoturism din România de dezvoltare și promovare a ecoturismului.
Fundația Friends For Friends și Think Outside the Box în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România prezintă proiectul editorial #descoperaecoRomania, din cadrul programului Policlinica de Marketing si Comunicare pentru ONG-uri (un proiect marca FFFF finanțat de Romanian American Foundation).
Identitate vizuală de Tudor Prodan.

Leave A Reply