“Haha, am scăpat azi, îs atrase de tine”, spune Marius, șeful de district. Cea mai mare temere a lui în pădurea pe care o supraveghează de cinci ani nu sunt urșii sau tăietorii ilegali de lemne, ci viespile. Și cea mai mare grijă a lui e o toporișcă cu o “ștampilă” din fier pe partea opusă tăișului – ciocanul de marcat, “unic în lume”. Cu el, Marius și doi subalterni pădurari* vor marca 100 de pomi pe oră scoși apoi la licitație pentru companii private. “Cât marcăm, paza rămâne descoperită”, spun ei. Iar drujbele tăietorilor ilegali de lemne ar putea fi mascate de bâzâitul viespilor.
de Ionuț Dulămiță și Laura Ștefănuț
Am pornit într-o mașină 4×4 în care „nu e nevoie să scrumezi, că trepidează ca dracu’” cu Marius, Florin și Vasile, angajați la unul din ocoalele silvice private apărute după ’90. Voiam să vedem cum sunt marcați copacii într-o pădure de exploatare. Știam de dinainte că există păduri cu rol principal de protecție și păduri cu rol principal de producție. Mai simplu, păduri în care nu e voie să tai copaci – dar de asta se ocupă defrișările ilegale –, respectiv păduri în care ar trebui să tai într-un mod responsabil – de efectul opus se ocupă tot defrișările ilegale – pentru a asigura lemn de foc și de furnir și cherestea. Noi am fost în al doilea tip de pădure, una în care „toți cei care exploatează sunt privați”.
Oprim mașina la baza unui povârniș înțesat cu fagi și luăm micul dejun pe câțiva butuci lăsați în drum. Un țap scoate sunete ca de drujbă în depărtare în timp ce mâncăm „ca la țară, fără pretenții”. Conserve, brânză, salam, slănină și roșii din grădina lui nea Vasile, pădurar cu câteva decenii de experiență. Odată, când era singur în pădure și s-a întâlnit cu ursul, animalul s-a speriat de el, a rupt-o la fugă și s-a izbit cu capul de un copac.
„Ori pierzi o armă, ori un ciocan, e totuna”
„Femeile stau cu birocrații”, spun pădurarii când îi întrebăm, la masă, dacă au și colege pe teren. „E o vorbă”, spune nea Vasile, „o femeie nu-și poate păzi singură pădurea, dar pe-a statului…”. Soarele apare flasc dintre nori. E frig. Noi avem încălțări de oraș, hanorace de primăvară și o umbrelă gen Mary Poppins, pădurarii au cizme, haine de munte și pelerine de ploaie. „Stingeți și voi țigările de talpă, să nu ia foc frunzele, că am belit cariciu’”, spune Marius. „Am stat odată vreo trei săptămâni să sting un incendiu”. Nea Vasile își caută dopul de la sticla cu țuică. În timp ce face asta, ne arată cartușiera lui captușită cu gloanțe și petarde. Are pușcă, dar o folosește numai în gospodările, să-și păzească oile. Chiar și-așa, pădurarii au la ei ceva la fel de valoros ca o pușcă: „ciocanul de marcat”. „Ori pierzi o armă, ori un ciocan, e totuna”, spune Florin, pădurar de vreo 20 de ani. Pierderea se anunță în toată țara. „Nu-ți zisei să-mi dai ciocanu’-n mână, că nu ți-l pierd, futu-i soarele lui”, îi strigă nea Vasile lui Marius pe fundal. Pentru Marius, toporișca cu ștampilă e ca o semnătură personală. I-a fost încredințată cât timp va lucra la ocolul silvic respectiv.
Ciocanele silvice de marcat, aflăm de aici, au regimul mărcilor și sigiliilor, iar amprentele pe care le lasă se înregistrează și se păstrează în birourile notarilor publici. Fiecare ciocan de marcat are o „amprentă” sau o „marcă” unică și nu poate fi folosit decât de cel care l-a primit. Dacă îl pierde sau iese din funcție, nimeni nu are voie să folosească ciocanul respectiv doi ani. E o măsură preventivă, ne spun pădurarii. Așa, eventualele marcări ilegale făcute de fostul posesor nu vor fi puse în cârca noului angajat, care la rândul său nu se poate folosi de ciocan pentru activități ilicite în numele predecesorului. Cei doi ani reprezintă perioada în care se învechește marca imprimată de ciocan și nu mai poate fi identificată. Mai exact, se așteaptă până la închiderea „cazierului” de marcare al fostului purtător, timp în care ciocanul de marcat este ținut „la seif”, la sediul ocolului cu al cărui indicativ este însemnat.
Amprentele ciocanelor silvice au cinci forme: circulară, pătrată, pentagonală, triunghiulară și dreptunghiulară. Cea folosită de echipa lui Marius este circulară, un tip de marcă încredințată inginerilor și tehnicienilor silvici și șefilor de district sau brigadierilor silvici pentru marcarea arborilor destinați tăierii din pădurile gospodărite de un ocol silvic. Marca se aplică la baza trunchiului, cât mai aproape de nivelul solului, pe o nervură proeminentă. Se imprimă cu vopsea sau tuș, a căror culoare se stabilește anual printr-o decizie a inspectorului-șef al Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și Cinegetic. Pierderea sau sustragerea ciocanelor silvice din vina personalului, mai scrie în lege, constituie neglijență în serviciu și se sancționează. Riscul înstrăinării lor îl reprezintă tăierile ilegale. În alte cuvinte, după cum spune nea Vasile cu referire la Marius, „ăsta, de pierde ciocanu’, o belit ….”. Ciocanele sunt confecționate de firme autorizate, iar „în momentul în care sare din el o bucată sau nu se mai vede ștampila bine”, spune șeful de district, „se caseză și se face altul”.
”Cadoul” copacului la 100 de ani: drujba
Urcăm câteva sute de metri până dăm de limita unei parcele forestiere – unitatea de organizare a teritoriului supravegheat de cei trei pădurari. În ziua venirii noastre, echipa lui Marius marchează numai în limita acestei parcele, compusă în marte parte din fagi, printre care apar din când în când mesteceni și brazi. Dacă ar trece cineva prin pădure, ar auzi numai bocănituri și numere. Nea Vasile e în față, cu ciocanul de marcat în mână. Lovește puternic cu el și face un cioplaj la baza fiecărui trunchi de copac, unde aplică amprenta deasupra căreia se va realiza tăierea, apoi un altul, la 1,3 m față de sol – înălțimea standard de la care se măsoară diametrul arborilor pentru stabilirea volumului. „22, II, fag”, strigă Florin, care măsoară diametrul copacilor cu o clupă (o riglă cu un braț fix și unul mobil între care se încadrează arborele), și i-l dictează lui Marius.
Șeful de district e de regulă cel care notează într-un carnet de coperta căruia mai stinge țigările, să nu ia foc pădurea, specia, diametrul și clasa de calitate (I, II, III sau IV, în funcție de defecte) ale arborilor. Arborii din fiecare clasă pot fi exploatați pentru cherestea și furnir, însă în ponderi diferite. Cu cât este mai înaltă clasa, cu atât procentul de exploatabilitate din volumul arborelui este mai mare. Cu cât este mai mică, cu atât lemnul este mai bun de aruncat în sobă. În pădurea în care ne aflăm, pe la cota de 1.300 m, cei mai numeroși sunt copacii de calitatea II și III, aceștia fiind exploatați atât pentru cherestea, cât și pentru furnir sau ca lemne de foc. Vârsta medie de exploatabilitate la fag este de 100 de ani. În pădurea în care ne aflăm, este de 115 ani.
Sămânță și teacă de fag
Pentru ca pădurea în care trăiesc acești copaci să fie rentabilă economic, pădurarii recurg la regenerări naturale ghidate de om. Mai exact, nu lasă pădurea să se regenereze singură, cum este cazul celor virgine, pentru că asta ar dura vreo 170 de ani, ci încearcă prin așa-numite rărituri și tăieri succesive și progresive să dea la o parte arboretul bătrân, lăsând totuși câteva exemplare mature pentru însămânțare, și să facă loc unei noi generații de copaci buni de exploatat. În alte cuvinte, regenerarea naturală este grăbită de om, care promovează tot timpul exemplarele cele mai valoroase. O metodă mai ieftină, spune Florin, decât tăierile rase practicate în perioada comunistă, care constau în extragerea integrală a arboretului bătrân printr-o singură tăiere și regenerarea pădurii pe cale artificială, prin împăduriri. Cu toate acestea, spune Marius, prețul pe metru cub în pădure e mic, de câteva zeci de lei. „[Firmele care cumpără] trebuie să plătească omul care taie copacul, omul care-l duce în drum, mașina care-l duce la gater. Nu poți să le ceri mai mult, dacă e prea scump, poate nu merită investiția și cumpără de la alții”.
„Când marcăm, paza rămâne descoperită”
Pe lângă aceste operațiuni, la care se adaugă și altele de conservare sau de igienă, Florin și Vasile trebuie să fie și paznici pe câteva mii de hectare. La o asemenea suprafață, se plâng ei, ar fi nevoie de cel puțin trei oameni, cîte unul la fiecare mie de hectare. „Când marcăm, paza rămâne descoperită”, spune Florin. „Dacă eu sunt aici, cum să-l aud eu cu drujba peste culmea aia?”, îl completează nea Vasile. „S-o dus până ajung eu și numai rumeguș rămâne”. Dacă tăietorii ilegali fură din lemnul aflat în paza lor, pădurarii sunt cei care trebuie să plătească paguba din propriul buzunar. Unul din ei, de exemplu, s-a ales cu o pedeapsă de 400 de lei pentru furtul altora. Când se întâlnesc cu „braconierii” lemnului, cei doi pădurari le dau amenzi sau le întocmesc dosare penale în funcție de gravitatea faptei și se aleg deseori cu amenințări. „În ziua de astăzi, ei se consideră victime că sunt hoți, iar noi suntem ăia răi”, spune Florin. „Noi suntem de vină că îi prindem”. Cu toate acestea, mărturisește el, „până acum ne-a ferit Dumnezeu de abuzuri mari”.
Singurele probleme sunt salariile mici și munca grea. Iar o altă problemă sunt viespile, cel puțin pentru Marius, care spune că insectele bâzâitoare sunt cea mai mare temere a lui în pădure. „Fugiți, că e un cuib acolo”, strigă el. Nea Vasile râde: „ E gol, l-a mâncat ursu’”.
Nelipsit din trusa medicală: Borcanul cu murături
În cinci ore, echipa marchează peste 500 de fire. „46, III, mesteacăn”, „12, I, fag”, „58, IV, brad”, se aude într-o monotonie întreruptă doar de pârâitul frunzelor și crengilor uscate. Până când lucrurile iau o întorsură bizară, iar reporterii devin schizoizi și încep să scrie la persoana a III-a. „Ce se aude?”, întreabă Laura. Ionuț nu aude nimic, dar se gândește la Poltergeist. Marius e mai agil: „Vezi că ai călcat într-un cuib de viespi. Fugi, Laura!”.
Laura o ia la fugă printre copaci și se bâțâie ca la o partidă de Dance Dance Revolution, să dea la o parte insectele. „Trebuie să fugi, că altfel te urmărește tot stupu’”, îi strigă Marius. Laura o ia la fugă în jos, pe povârniș, sărind cu ambii genunchi, unul după altul, până aproape de urechi. O viespe îi rămâne încâlcită în păr, așa că sare și mai jos. S-ar arunca intr-un lac, cum a văzut în desenele animate, dar nu are decât frunzele care o poartă ca un tobogan cu apă. Strigă în sus că îi e frică să nu fie alergică la înțepături. A mai avut ea alergie la penicilină când era mică și a dat să moară. Marius și Florin își încheie degrabă ziua de marcat (Ionuț i-a ajutat cu însemnările în carnet la ultimele 200 de fire). Oricum au depășit norma, așa că e OK. Marius coboară cu Laura să-i trateze cele cinci înțepături de viespe cu oțet din zeama unui borcan cu castraveți murați. Spune că oțetul tratează umflăturile (ceea ce e adevărat). Florin se duce să-l caute pe nea Vasile, despre care se credea că ar fi adormit prin pădure. Găsise dopul de la sticla cu țuică, plus că se trezise la patru dimineața. Stătea în creierii munților, la două ore de mers pe jos, și nu avea mijloc de transport motorizat.
Ionuț o ia agale în jos, sprjinit în umbrela sa de Mary Poppins și speriat până la prăsele de povârnișul din fața lui. Când era mic, a visat că a sărit de pe bloc și a aterizat în picioare, dar acum nu mai e cazul. Poate să se prăvălească în râpă și să aterizeze cu capul într-o stâncă. Nu se întâmplă chiar așa. După ce rupe mânerul umbrelei și o aruncă cu ură la vale, se dezechilibrează și se prăvălește pe fund vreo 50 de metri, chiar aproape de ieșirea din pădure. Se lovește ușor la spate și suferă o julitură minoră. Nea Vasile ațipise lângă mașină. Îl ducem acasă, în creierul munților, unde își paște oile și unde mâncăm brânză proaspătă. Când dăm să ne întoarcem din gospodăria bătrânului pădurar și să pornim spre casă, mașina 4×4 se blochează în pantă. Când nu patinează, îi moare motorul. O jumătate de oră de încercări eșuate se scurge într-un scenariu de Melancholia: disperarea din ochii lui Marius, șoferul misiunii, se aprinde în peisajul idilic din poza de mai sus. Într-un final, șeful de district ne spune să urcăm cu toții în bena mașinii, să-i dăm greutate pe spate. Planul funcționează și pornim spre casă. Pe drumul de munte, presărat cu bolțari și pietre ascuțite, Marius o întreabă pe Laura: „Dacă ai avut alergie la penicilină, atunci ai și la ciuperci?”.
* La cererea lor, nu am folosit numele reale ale celor trei pădurari, precum nici pe cel al ocolului silvic sau al regiunii în care aceștia își desfășoară activitatea.