O specie endemică în Europa Centrală şi de Est a dispărut din Valea Morii

0

Pipiriguţul (Eleocharis carniolica) a dispărut deja din Bulgaria, iar în Ungaria este declarată specie periclitată. In judeţul Cluj restrângerea efectivelor sale nu poate fi pusă pe seama culegătorilor de flori sălbatice, având în vedere că nu este o plantă remarcabilă prin aspectul său; la o primă vedere, poate părea o ciudată buruiană de apă, fără prea mare importanţă.

 

pipi

Foto: Attila Mesterházy 

 

Înrudit cu pipiriguţul, Eleocharis palustris este de obicei adus pe malul lacurilor artificiale pentru că rădăcinile sale puternice fixează pietrişul de pe maluri, dovedindu-se în acelaşi timp o plantă ideală atât pentru protecţie cât şi pentru curăţare. Genul Eleocharis cuprinde de altfel mai mult de două sute de specii, Eleocharis palustris fiind una dintre cele mai răspândite, putând fi găsită în multe locuri, din America de Nord până în Afganistan. Cu toate că mai puţin atractivul pipiriguţ european este o specie indigenă şi rară, în literatura de specialitate sunt foarte puţine informaţii disponibile, şi nu doar că nu are un articol distinct pe Wikipedia, dar nu a fost amintită nici măcar în articolul referitor la cele mai cunoscute specii de Eleocharis.

De ce este totuşi atât de deosebită această specie? Motivul îl reprezintă faptul că este o specie endemică în Europa Centrală şi de Est, ceea ce înseamnă că, de-a lungul procesului evolutiv, populaţiile izolate care se regăsesc aici au creat o variaţie locală care nu poate fi întâlnită în altă parte, poate doar pe plantaţiile-şcoală ale specialiştilor în botanică.

Arealul de răspândire a pipiriguţului se întinde din Austria, prin Ungaria, până în Ucraina, iar spre sud până în Italia şi Croaţia. În Polonia au fost găsite doar 130 de exemplare, iar în Austria a dispărut o întreagă populaţie dintre cele numai patru luate în evidenţă de cercetători. Estimarea efectivelor rămase este destul de dificilă, având în vedere că dimensiunea populaţiei este dependentă de condiţiile meteorologice. Pipiriguţul preferă nu doar zonele mlăştinoase şi malurile apelor, ci şi zonele inundate periodic sau cu exces de umiditate. În România au fost desemnate mai multe arii protejate în zone în care specia poate fi întâlnită: Câmpia Careiului, Valea Ierului, Crişul Alb, Lunca Buzăului, Munţii Făgăraş şi Munţii Maramureşului, Piatra Craiului, Poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului şi Poarta Sălajului.

Indiciile susţin ipoteza dispariţiei locale a pipiriguţului din zona Făgetul Clujului – Valea Morii, având în vedere faptul că specialiştii nu au mai găsit indivizi aparţinând speciei în ultimele cercetări efectuate. Dispariţia locală a speciei a fost constatată anterior şi în cercetările realizate în Aria Protejată Râul Tur din judeţul Satu Mare.

Pipiriguţul preferă solurile umede şi terenurile apătoase, fiind o specie a vegetaţiei din zonele nămoloase, care creşte până la o înălţime de 30 cm, cu tulpini filiforme de 0.5 cm grosime, brăzdate de 3-6 şanţuri mai adânci. În vârful acestor tulpini se află spiculeţe de flori dense de culoare maronie, cu o lungime de 3-10 mm. Dispariţia pipiriguţului din aria protejată se poate datora condiţiilor de viaţă nefavorabile speciei.

Similar altor specii protejate din judeţul Cluj, pipiriguţul este o victimă a extinderii oraşelor, a construcţiilor şi a desecărilor.

Ceea ce pentru ochiul neavizat poate părea doar un luminiş umed neatractiv, în realitate este mai mult ca sigur o mlaştină care oferă adăpost multor specii valoroase. În arealul Natura 2000 Făgetul Clujului – Valea Morii habitatele umede, deci şi mlaştinile, s-au mai păstrat doar punctual, cu toate că vulnerabilitatea crescută a acestora ar presupune reducerea la minimum a interferenţelor umane. Deşi construcţiile, arderile şi desecările mlaştinilor constituie infracţiuni dacă au loc în ariile protejate, aceste activităţi continuă să fie prezente în mare măsură în aceste areale.

Mlaştinile din Valea Morii sunt la limita dispariţiei din cauza ritmului accentuat al urbanizării, o întreagă zonă mlăştinoasă de la intrarea în Valea Morii a şi dispărut, iar soarta celorlalte habitate mlăştinoase este îngrijorătoare – declară Mátis Attila, unul din biologii participanţi la cercetare. Pipiriguţul nu este singura specie care a dispărut din cauza desecărilor şi a construcţiilor realizate de om; victime au căzut şi alte specii valoroase, a căror existenţă depinde de habitatele mlăştinoase, aşa cum s-a întâmplat în cazul speciei relictare de coada şoricelului siberian (Achillea impatiens), Herminium monorchis din specia de orhidee, sau puşca dracului (Phyteuma tetramerum). Speciile rare şi protejate care încă mai pot fi găsite se tot restrâng, s-au mai păstrat doar fragmente de populaţie în colţuri ascunse: Adenophora liliifolia şi gălbenelele (Ligularia sibirica).

Cercetările privind mlaştinile şi alte habitate, precum şi inventarierea speciilor printre care se numără şi pipiriguţul, au fost realizate în cadrul unui proiect european implementat de Asociaţia „Apáthy István Egyesület”, o instituţie conexă Institutului Maghiar de Biologie şi Ecologie a Universităţii Babeş-Bolyai. In cadrul proiectului au fost pregătite planurile de management pentru cele trei situri Natura 2000 din judeţul Cluj, care au fost dezbătute de factorii interesaţi în luna februarie în cadrul unor întâlniri publice. Denumirea proiectului: „Elaborarea planurilor de management integrat pentru siturile de importanţă comunitară ROSCI0074 – Făgetul Clujului – Valea Morii, ROSCI0356 – Poienile de la Șard și ROSCI0394 – Someșul Mic”. Planurile de management pot fi consultate pe pagina web a asociaţiei noastre: natura2000clujkolozsvar.com; aşteptăm comentarii şi propuneri pe adresa de mail [email protected]


Leave A Reply