O povestire delicios de misogină

16

Astăzi avem la pagina literară în loc de poezie o superbă proză scurtă a lui Alex Tocilescu. Dragă doamnelor, domnișoarelor, încercați să nu vă dezgustați de titlu și să o citiți pînă la capăt, nu e vorba de ce credeți (deși exact despre asta e vorba).

 

 

Pula fermecată

de Alex Tocilescu

Muzica: Smashing Pumpkins, David Bowie, Kraftwerk, Suede

1.

Era duminică dimineaţă şi îmi făceam clătite când a sunat telefonul. Am pus polonicul pe care tocmai îl umplusem cu aluat înapoi în oală, am dat tigaia la o parte de pe foc, mi-am şters mâna de şorţ, am fugit în living şi am ridicat receptorul.

– Ce faci, Ciobane? Zise persoana de la capătul celălalt al liniei, dezvăluindu-şi astfel şi identitatea. Deoarece un singur om îmi spunea aşa: prietenul meu Mihai Iveşteanu, zis şi – ba chiar numai – Yves.

Apelativul pe care mi-l adresase avea la bază una dintre legendele tinereţii mele, şi anume neuitata săptămână în care, în urma unui pariu, ieşisem în oraş şi mă culcasem cu trei fete diferite pe nume Mioara. Deci, Ciobanul, nu?

– Clătite, am răspuns. Tu?

– Mă căsătoresc.

N-am reuşit să sugrum întrebarea care îmi stătea pe limbă. Am încercat totuşi să nu par răutăcios. Măcar atât.

– Cu cine? Am întrebat deci.

Ceea ce nu era nevoie. Cu cine s-ar fi putut căsători dacă nu cu Anca, cretina?

Yves îmi confirmă bănuiala.

– Cu Anca, zise.

– Felicitări, am minţit eu.

Îmi venea să-l bat. Anca. Anca! Doamne…

– Mersi, zise Yves. Şi continuă:

– Îţi dai seama că eşti cavalerul meu de onoare…

– Aşa se spune?

– Nu ştiu, da… cavaler de onoare, sau martor? Nu ştiu exact. Dar vii, nu?

Întreba asta pentru că eu locuiesc la Stuttgart, iar el în Bucureşti. Ce-i drept, veneam de vreo trei-patru ori pe an în România.

– Normal că vin, îţi dai seama… mă bucur mult pentru tine…

Nu-i spusesem niciodată ce cred despre Anca, şi nici nu aveam de gând.

Când Yves îmi făcuse cunoştinţă cu ea, cu doi ani şi ceva în urmă, nu o prea băgasem în seamă. La urma urmei, nu era decât o altă prietenă de-a lui, pe care probabil că în anul următor nu aveam s-o mai întâlnesc. Era o fată drăguţă; grăsuţă, dar nu grasă, cu genul de faţă dulce (păr blond, ochi albaştri) care mă lasă rece. Ce avea de spus nu era prea important, dar măcar asculta muzica potrivită, văzuse câteva din filmele esenţiale, citise nişte cărţi. N-am stat prea mult de vorbă cu ea. De altfel, în acel an n-am stat nici prea mult în ţară.

Când m-am întors peste câteva luni (de crăciun, parcă), Yves apăru din nou cu ea.

– E serioasă, îmi spusese când îl întrebasem cum stă treaba.

Dădusem din umeri, în lipsa unei alte reacţii mai potrivită.

– Bine, omule, zisesem.

Continuam să nu am vreo părere despre ea.

După care urmă revelionul.

Pe care îl petreceam la un prieten care avea o casă pe lângă bulevardul Dacia. M-am dus acolo cu o fată, numele nu îl mai ştiu, care era soră medicală. Am băut, am dansat, am râs, ne-am pupat, am sărăbătorit anul nou. Pe la unu şi ceva, ea a plecat cu un taxi, urma să fie de gardă de la opt şi vroia să doarmă puţin. Cum mă plictiseam, am intrat în vorbă cu altă fată, o tipă cu părul negru, haine negre, ochelari, subţire, beată, faţă de intelectuală. Cel care punea muzică trecuse în sfârşit după câteva ore de Paraziţii şi BUG Mafia la chestii mai normale: Radiohead, Blur, Oasis, REM. Când a început un cântec de la Smashing Pumpkins, am invitat-o pe intelelectuală la dans. Era un cântec lent, penultimul de pe al doilea CD al albumului Mellon Collie and the Infinite Sadness. Refrenul era ceva cu „dead eyes, dead eyes, are you just like me”, dar cântecul se numea By Starlight. Dansam strâns lipiţi unul de altul, mişcându-ne încet. De fapt, s-ar putea spune că ne îmbrăţişam. La un moment dat, cu muzica trecând prin mine, cu corpul ei lipit de al meu, am închis ochii şi am sărutat-o. Un sărut la fel de lent ca melodia, un sărut care comunica ce cântaseră cu anii în urmă Rolling Stones (dar cântecul era al lui Willie Dixon): „I just wanna make love to you”.

Lumea îmi era mai dragă ca niciodată când am auzit-o pe Anca zicându-mi numele.

M-am despărţit pentru o secundă de partenera de dans şi m-am uitat la Anca, neînţelegând ce vrea, şi de ce tocmai acum.

– Poţi să vii puţin în bucătărie? A întrebat.

Am urmat-o. Sprijinindu-se de aragaz, m-a privit dezaprobatoare.

– Parcă venisei cu o fată, a zis.

– Da, hm, hm… dar a plecat…

– V-aţi certat?

– Nu.

Nu înţelegeam unde bate.

– Atunci, zise, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar comportamentul tău mi se pare absolut lipsit de respect.

Mă privi serioasă. Şi eu pe ea, deşi habar n-aveam despre ce vorbea. Simţeam totuşi că o glumă n-ar fi destins de loc atmosfera. Ba dimpotrivă.

– Înţeleg, am zis.

– Vreau să spun, continuă ea, că femeile nu sunt ca nişte cărţi pe care le citeşti şi le pui la loc în raft, sau ca nişte şerveţele de hârtie, pe care după ce le foloseşti le arunci. Şi lipsa ta de respect faţă de fata cu care ai venit jigneşte toate femeile, inclusiv pe mine.

După care se întoarse cu spatele la mine şi ieşi.

Îmi venea să râd. Îmi venea să povestesc cuiva cele auzite, eventual chiar lui Yves. Dar mi-am dat seama că era imposibil ca el să nu fie la curent cu părerea sau părerile prietenei sale. Când m-am întors în sufragerie, intelectuala stătea de vorbă cu două fete şi râdea. Cântecul se terminase, magia sărutului dispăruse şi ea, probabil irevocabil. Anca se săruta cu Yves. M-am alăturat unui grup de prieteni care discuta despre cum ar trebui reformat sistemul şcolar din România. Am mai stat un sfert de oră şi am plecat acasă îmbufnat şi singur.

Şi totuşi, pentru că nu sunt un om foarte groaznic, a doua zi am sunat-o pe Anca şi mi-am cerut scuze. Nu că aş fi crezut că am de ce, dar nu vroiam să periclitez prietenia mea cu Yves. I-am explicat că trec printr-o fază mai complicată din viaţă, că de fapt nu sunt aşa, că respect femeile, etc. Şi am fost iertat.

– Dar să vii cu maşina, zise Yves, să ne fii şofer pe drumul de la biserică la baieram. Am închiriat o vilă la Snagov, pe malul lacului, facem acolo totul…

Aha, mi-am zis. Deci asta vroia, maşina.

Ceea ce nu puteam să îi iau în nume de rău. Ştiam prea bine că Yves era aproape la fel de îndrăgostit de ea ca mine. Poate că ar fi putut închiria o limuzină frumoasă şi în România. Mai mult decât sigur că ar fi putut. Dar nu…

Maşina mea era un Cadillac Fleetwood De Ville din 1993. O (sau îl) cumpărasem în 1999 cu ultimele puteri băneşti, ştiind bine că fac o greşeală imensă. Mă dusesem în Germania la studii. Design industrial. Întreţinut de părinţi şi de o bursă infimă, lucram câteva ore pe săptămână la o agenţie de publicitate. Banii îmi ajungeau, ba chiar mă trezisem cu o mică sumă cu care aş fi putut să îmi permit cumpărarea şi întreţinerea unui automobil, în cazul în care acesta ar fi fost un Volkswagen Polo sau Opel Corsa. În plus, trebuia să cumpăr o bucătărie nouă, un pat şi nişte canapele.

Mă dusesem la un târg de maşini să caut ceva, când ochii mi-au căzut pe acel gigant negru cu crom pe margini. A fost dragoste la prima vedere. Nu am mai putut să îmi iau ochii de la maşină. Proprietarul cerea 9000 de mărci. Aveam banii, dar din ei trebuia să iau şi mobilele, nu? Şi trebuia să rămân cu trei mii, să plătrsc chiria pe următoarele şase luni…

M-am târguit numai cinci minute. Când omul a zis 8400, am bătut mâna. Nu vroiam să ştiu cât consumă maşina, ca să nu fiu nevoit să mă sinucid. Opt cilindri, 204 cai putere, dar ce maşină! Ce colos! Ce miros de piele înăuntru! Ce frumos torcea motorul! În următoarea săptămână am parcurs sute de kilometri pe şoselele Germaniei, pierdut în acea maşină minunată, dârdâind de fericire în spatele volanului.

– Normal că vin cu maşina, am zis.

Deşi nu era normal. Nu mai mersesem niciodată cu ea în România. Yves o văzuse când mă vizitase cu câţiva ani în urmă la Stuttgart, unde locuiesc. Îl plimbasem cu ea prin împrejurimi, prin Franţa. Fusese fascinat. Cum îl puteam refuza acum? Şi ce motiv aş fi avut s-o fac? Anca? Să fim serioşi.

2.

În ziua cununiei religioase m-am trezit la opt dimineaţa ca să spăl maşina. Am băgat mai întâi furtunul, apoi buretele. Cele trei zile pe care le petrecuse în România depuseseră un strat apreciabil de jeg şi praf pe vopseaua neagră a Cadillac-ului. Când am terminat arăta senzaţional. Am pornit înspre biserica Sfântul Anton de la Piaţa Unirii, încercând să ocolesc băltoacele, camioanele, autobuzele şi celelalte surse eterne de murdărie cu care se mândreşte Bucureştiul. Am ajuns cu bine. Yves aştepta în faţa bisericii, mimând buna-dispoziţie. Apăru şi Anca, venise cu părinţii. Arăta OK, cineva o machiase destul de zdravăn, altcineva (poate o bunică) îi aranjase părul după o modă de mult trecută, dar care îi punea în evidenţă părţile mai interesante ale feţei. După puţin small-talk am intrat în biserică. Ceremonia a fost impresionantă şi plictisitoare. Către sfârşit i-am dat lui Yves inelul, el i l-a pus Ancăi pe deget, pe ea a podidit-o o lacrimă, i-a pus şi ea lui un inel, s-au sărutat, preotul a zis ceva ce n-am înţeles, lumea în biserică a zâmbit fericită şi îngăduitoare, eu l-am felicitat pe Yves, apoi pe Anca, şi am ieşit afară. Alte râsete, lacrimi, veselie. Invitaţii defilau prin faţa tinerei perechi şi urau casă de piatră. Unii mai sclipitori ziceau vorbe de duh. Apoi m-am dus şi am tras maşina în faţa bisericii. Cineva legase un balonaş de antenă. Era de prost gust, dar l-am lăsat acolo. Lumea a zis „ooh” şi „aah”, reacţii cu care eram deja obişnuit. Am coborât, am deschis uşa din spate, Yves şi Anca s-au aruncat înăuntru, am închis uşa grijuliu în urma lor şi m-am aşezat la volan. Am aruncat o privire de control în oglinda retrovizoare şi am îngheţat.

Uitasem de ei. Involuntar, jur.

Uitasem că de oglindă erau atârnaţi nişte chiloţi albi, străvezii, de damă. Îi agăţasem acolo ca o replică ironică la brăduţii parfumaţi întâlniţi în atâtea alte maşini. Mi se păruse comic cândva, iar apoi mă obişnuisem cu ei, făceau parte din maşină, la un loc cu canapelele de piele şi aplicaţiile de lemn de pe bord.

În oglindă am întâlnit privirea Ancăi. Nu zâmbea. Nu înţelegea gluma. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Am smuls chiloţii şi i-am aruncat în torpedou. Yves nu observase nimic, se uita râzând la lumea de-afară, care făcea poze din toate părţile mie, mirelui, miresei, maşinii. Chiloţilor, cu câteva secunde mai înainte.

Am claxonat vesel şi am pornit spre Snagov. Nu m-am uitat în oglindă tot drumul. Anca şi Yves sporovăiau despre invitaţi, despre ce a spus mătuşa X, despre rochia verişoarei B, despre pălăria domnului U. Totuşi, simţeam ura şi tristeţea Ancăi, şi mă dureau. O dezamăgisem din nou, pe acum soţia prietenului meu… Eram un porc de câine.

Sau, mai bine zis, încercarea mea de a fi toată viaţa pe placul tuturor eşuase zadarnic în cazul Ancăi.

Am înghiţit în sec, mai mult pentru că îmi era sete, şi am luat-o la dreapta către Snagov.

Petrecerea avea loc într-o vilă situată pe malul lacului, cum am mai spus. Nu ştiu a cui fusese ideea, pentru că atât părinţii lui Yves cât şi cei ai Ancăi aveau ceva bani. Tatăl lui Yves era arhitect, tatăl Ancăi doctor. Nu murea nimeni de foame. Nici la petrecere, de fapt. Mese lungi şi bogate, haleală, băuturi, peste o sută de invitaţi. Am petrecut cu cei din gaşca lui Yves, pe care îi ştiam destul de bine, străduindu-mă totodată să mă aflu cât mai departe de mireasă. Şi totuşi nu mă simţeam în largul meu. Pe seară, când s-au încins diverse dansuri, am stat de-o parte, chibiţând cu un ochelarist răpciugos, coleg cu Yves la facultate. Am încercat din răsputeri să fiu vesel, să mă bucur de fericirea altora, dar nu prea îmi stă în fire, aşa că atunci când cineva a pus inevitabila casetă cu Bregovic am ieşit afară, chipurile să respir puţin. Stăteam pe mal şi mă uitam la lac, calculând cam cât avea să mă coste benzina până în Germania, când din spate am auzit nişte paşi, apoi o voce.

– Alex, rosti.

Era Anca. M-am ridicat şi am făcut un pas înspre ea. Apoi m-am oprit. Din ochi îi ieşeau flăcări şi fum.

– Scuză-mă, am zis, chestia din maşină… chiar îmi pare rău, era doar.. erau de mai de mult acolo…

– Niciodată, zise Anca. Niciodată nu m-am mai simţit atât de jignită şi de umilită. La nunta mea. La nunta mea! (accentuase prima dată „nunta”, a doua oară „mea”, deci am ascuns un zâmbet. Mai lipsea să accentueze „la”). Cum poţi să faci aşa ceva? Tu îţi dai seama…

– Te rog, am întrerupt-o. Nu intenţionam să te jignesc. Sunt acolo de mult…

– Dar nu are importanţă! Nu are nici o importanţă! Tu chiar nu îţi dai seama, tu cum crezi că s-ar simţi fata căreia i-au aparţinut dacă i-ar vedea? Ce spui cu asta despre ea? Că este o curvă, că poate fi redusă la un trofeu ridicol, o pereche de chiloţi?!?

– Dar nu asta e ideea, nu asta este poanta, am zis. I-am atârnat, ştii brăduţii ăia…

Anca zâmbi tristă.

– Ce brăduţi? Zise cu o voce liniştită. Ştii cum m-am simţit? Să fiu văzută în maşină de rudele mele, cu chiloţii ăia atârnând de oglindă? Nu înţelegi că toate femeile care se urcă în maşina ta sunt reduse prin chestia aia la nimic altceva decât ce au între picioare?

Aveam o replică bună la întrebarea asta, dar bănuind că Anca nu o va gusta, am păstrat-o pentru mine. Şi am tăcut. Anca profită.

– Tipi ca tine, voi sunteţi nişte… pentru voi femeile nu au nici o valoare! Le trataţi ca pe nişte…

– Nu-i chiar aşa, am încercat s-o liniştesc. Exagerezi…

– Exagerez? Eu exagerez? Se înfuriase. Măcar dacă ar fi prost gust, atunci poate aş mai accepta.. dar nu despre asta e vorba. Nu este prost gust. Sunt complexe, complexele voastre stupide, adică dacă aveţi pu… penisul destul de lung, dacă sunteţi în stare să satisfaceţi o femeie, despre asta este vorba, despre întrebările pe care vi le puneţi non-stop, în fiecare zi! Pentru că nu numai că reduceţi femeile la un singur lucru, dar şi pe voi! Numai penisul contează, nu? Vă reduceţi la un organ, o funcţiune, un act! Nici nu v-ar trece prin cap că femeile au nevoie şi, şi mai ales, de altceva! Şi că şi voi aveţi nevoie şi de altceva! De-aia sunteţi aşa cum sunteţi, plini de testosteron, de-aia este lumea în halul în care este!

Nu prea înţelegeam de ce vorbeşte aşa. Era vorba despre mine, sau despre ceva mai amplu? Era nefericită că se căsătorise? Ce vroia de fapt? Să mă convingă? Să mă facă idiot? Ce? Începeam să mă enervez.

– Anca, am spus, cred că mă judeci greşit…

– O, da, sigur!

– Da, serios! Nu mă pune într-o oală cu ceilalţi. Chestia aia era o glumă…

– …pe care n-am înţeles-o, şi care nu a fost deloc comică!

– Posibil, dar nu era, nu…

– Nu ce?

Mă privi triumfătoare, şi pe bună dreptate, pentru că nu prea găseam cuvintele potrivite să-i explic ce şi cum. M-am uitat înspre casă, sperând că mă va salva cineva, dar nimic. Nimeni nu ne observase. Momentul potrivit să o îmbrâncesc în lac.

Glumesc.

– Ascultă, am zis împăciuitor, îmi cer scuze. Ce altceva pot face?

– Ce altceva? Cum ar fi de exemplu dacă ai încerca să îţi schimbi atitudinea faţă de femei? Să le, ne vezi ca pe ceea ce suntem?

– Adică? Ce să fac?

Dădu din cap.

– Nu poţi să faci nimic. Aşa eşti, aşa sunteţi voi, bărbaţii, mulţi dintre voi…

– Nu zice asta, nu mie, am spus. Nu sunt ca ceilalţi bărbaţi…

– Adică atunci când vezi o femeie, nu te gândeşti să te culci cu ea? Nu ăsta este primul tău gând? Nu o măsori din cap până-n picioare? Nu-ţi calculezi şansele? Nu?

– Nu, am spus, deşi pe undeva avea… sau mai bine zis nu avea pe deplin nedreptate.

– Nu? Cu mâna pe inimă?

– Anca, am zis, crede-mă, nu sunt chiar aşa… nu văd femeile cum zici tu… în comparaţie cu alţii sunt de fapt chiar modest…

– Ha, pufni Anca. Eşti modest…

– Da, pe bune! Pentru că dacă aş vrea, aş putea…

– Ce?

– Aş putea, vreau să spun că nu toate femeile mă interesează, şi că am şi sentimente pentru ele…

– Pentru trei deodată?

Deci Yves îi povestise. De ce oare?

– Trei, nu despre asta-i vorba…

– Ba tocmai despre asta! Chiar n-ai înţeles nimic din ce ţi-am zis? Mi-am bătut gura degeaba?

Era mânioasă. Şi eu.

– Dar ar fi putut fi mult mai multe! am zis.

A izbucnit în râs. În râs!

– Ohohoho, Casanova! Crezi că femeile sunt toate moarte după tine? Hahaha!

– Hai s-o lăsăm mai bine baltă, am zis.

Nu păru tentată să îmi accepte oferta.

– Vai, Doamne! Cum poţi să fii! Cine te crezi? Şi cine crezi că sunt femeile care… crezi că dacă te culci cu trei proaste care s-ar culca cu oricine eşti zeul sexului?

– Anca, i-am zis încet, liniştit, cât puteam de liniştit, dacă vreau, mă pot culca cu orice femeie.

Vorbeam serios, culmea. Anca râdea.

– Cu orice femeie? Şi psihiatrul tău ce părere are? Ahahaha!

– Anca, am spus.

Râdea în continuare.

– Anca!

Se opri, dar un rânjet i se lăbărţase între buze.

– Da, zise.

– Mă pot culca cu orice femeie…

– Pff… pufni ea.

– …pentru că am o pulă fermecată….

Hohoti ţinându-se cu mâinile de burtă. Se încurcă puţin în rochie şi mi-era teamă să nu cadă în lac, dacă ar fi râs în continuare aşa, nestăpânită. Am ţinut-o de umăr, aşteptând să se potolească.

– …Şi orice femeie sau fată care a văzut-o vreodată a vrut să se culce cu mine, pe loc, mi-am încheiat eu propoziţia.

Anca se uită în ochii mei.

– Eşti complet nebun, zise. Complet nebun, repetă.

– Nu. ăsta este adevărul-adevărat.

– Ba eşti nebun.

– Poţi să crezi ce vrei, am spus. Dar poţi să întrebi pe cine vrei dintre fetele cu care am fost, şi îţi va confirma spusele mele.

– Sigur…

– Vorbesc foarte serios. Poate că într-adevăr par nebun, dar…

Am scos mobilul din buzunar.

– Vrei să suni pe cineva? Pe Daniela Manole o ştii, nu? Vrei s-o întrebi?

– Ce s-o întreb? În ce stadiu al nebuniei te afli? Dacă mai poţi fi vindecat?

– Bine, am zis. Lasă.

Am dat să plec.

– Stai, zise Anca.

M-am oprit.

– Arată-mi-o.

Râse din nou.

– Hai, arată-mi-o, dacă este aşa frumoasă…

– N-am zis că-i frumoasă. Am zis că-i fermecată. Şi nu ţi-o arăt. Eşti nevasta prietenului meu.

Mă privi fascinată.

– N-am mai văzut aşa un om. Eşti nebun de-a binelea, zise. Arată-mi-o, hai!

– Nu.

– Crezi că n-o să mă pot abţine? Crezi că… ha! Am mai văzut din astea, şi nu m-au impresionat prea tare….

– Nu, şi gata, am zis.

– Ţi-e frică, nu? Spuse. Ţi-e frică să nu îţi dovedesc că eşti nebun!

– Nu, Anca, nu-mi este frică. Dar nu vreau. Eşti…

– Dar măi omule, tu nu îţi dai seama că eşti complet în afara realităţii? Arată-mi-o! Sau las-o moartă!

Şi, ca să fiu cinstit, ştiam că aveam să i-o arăt.

– Nu aici, am zis. Hai în maşină.

3.

Mergând pe malul lacului către parcare, încercam să găsesc un argument moral – de fapt să dărâm un argument moral – pentru ceea ce avea să urmeze, adică trădarea unui prieten destul de drag.

Îl cunoscusem pe Yves în liceu. Ne împrietenisem, vizitasem aceleaşi petreceri, umblasem împreună după gagici, petrecusem împreună mii de ore în tabere, în vacanţe la mare, în baruri… După plecarea mea în Germania, relaţiile dintre noi se răciseră puţin, dar de fiecare dată când mă întorceam în ţară îmi petreceam majoritatea timpului cu el. Greşise cu ceva faţă de mine? Nu.

Sau poate da, dar o singură dată, când se purtase cu mine la fel de arogant cum se purta cu restul lumii.

Umblam amândoi după aceeaşi gagică pe vremea aia. Nu era prima dată când ne aflam în concurenţă, dar toate situaţiile anterioare le luasem amândoi în glumă. Desigur, dacă ar fi fost vorba de ceva serios, adică dacă unul dintre noi s-ar fi îndrăgostit, celălalt ar fi înţeles şi nu s-ar fi băgat. Dar în cazul respectiv nu era vorba despre dragoste, ci despre una dintre cele mai frumoase fete pe care vreunul dintre noi o văzuse vreodată: Miruna.

Avea 19 ani şi era manechin. Pe bune, cu poze în reviste, cu aerul rezervat şi caustic al fetelor care ştiu că arată peste medie de bine, cu picioare lungi, faţă perfectă, tot tacâmul.

Eram cu ea, Yves şi încă vreo şase persoane la o terasă din centru. Beam cafele şi vorbeam despre muzica românească. Miruna îl aprecia pe Nicu Alifantis.

– Cântecul ăla cu „Acuma trec pe stradă femei cu cur frumos“, e genial, zisese.

– Îl ştiu, am spus eu. Versurile sunt ale lui Emil Brumaru.

Yves mă privise ca pe un idiot.

– Poftim? Zisese râzând. Ale cui?

– Ale lui Brumaru. Nu mai ştiu din ce volum…

– Nu mai ştii?

– Nu. Julien Ospitalierul? Nu ştiu.

– Te cred, spusese respirând pe nas. Pentru că nu-s ale lui.

– Ba da…

– Nu ale lui Cezar Ivănescu?

Avea dreptate. Am recunoscut că da.

– Păi vezi? Spusese. Vrei s-o impresionezi pe Miruna, şi te fapt te dă incultura afară din casă…

Toţi izbuniseră în râs, iar eu mă cam înroşisem probabil. Sau îmi era cald la obraji. Sau eram pur şi simplu furios. S-o impresionez cu nume de poeţi? Să mă dea incultura afară din casă? Pe mine? Care îi scrisesem un eseu de şapte pagini despre teatrul lui Eugen Ionescu, pe care luase zece? Hm.

Dar ce era să fac? Am râs şi eu. Şi cu Miruna nu s-a culcat niciunul dintre noi.

Cam ăsta era cel mai grav lucru pe care i-l puteam reproşa. Nu mult, aş spune. Şi atunci? De ce toleram ceea ce urma să fac, adică sex cu nevasta lui? O vroiam? Nu neapărat.

Dar „nu neapărat“ nu este un nu categoric. În parcare nu era nimeni. Ne-am urcat în maşină.

– Şi? Zise Anca. Ce mai aştepţi?

– Nu este bine, am răspuns. Nu este corect. Eşti sigură că vrei să faci asta?

– Nu vreau să fac nimic, şi nu voi face nimic, zise. Vreau doar să-ţi dovedesc că…

– Dar n-o să-mi dovedeşti nimic! O să te culci cu mine, ca toate cele dinaintea ta! Nu sunt nebun! Nu vrei acum, în trei minute o să te târăşti la picioarele mele ca să… ştii, şi chiar aşa, situaţia este destul de stranie… vrei neapărat să vezi pula prietenului soţului tău?

– Crede-mă, zise, mă cunosc destul de bine. Voi şti să mă stăpânesc.

– Bine, am spus.

Mă oprea cineva să zic că minţisem şi să mă dau jos din maşină? Altcineva decât acel demon care sălăşuieşte în fiecare dintre noi, şi care uneori poate fi numit orgoliu?

Mi-am descheiat pantalonii şi mi-am tras în jos chiloţii.

La iveală ieşi o pulă normală de o culoare normală şi de dimensiuni normale. Oricum mai mică şi mai palidă decât pulile pe care le vedem în filmele porno. O pulă ca toate pulile, din punctul meu de vedere.

– Uite, am spus.

Anca o privi.

– Asta-i tot? zise.

– Da.

Făcea pe nepăsătoarea – Anca – , dar cunoşteam acea privire, acel foc care îi cuprinsese ochii şi din care aproape că ieşea fum.

– Ha, zise. Dar vai!, ce neconvingător era acel „ha“… aproape că-mi doream să nu fi avut dreptate, sau să se fi stins cumva acel farmec… sau mai bine nu.

Anca şopti ceva.

– Poftim? Am întrebat.

– Pot s-o ating? Zise, încet de tot.

– Nu spuneai că sunt nebun?

– Pot s-o ating? Te rog, doar s-o ating… cu mâna…

N-am zis nimic. Anca puse mâna pe pulă şi o mângâie. Mi se sculă puţin. Anca o ridică şi o privi cu atenţie.

– Bine, gata, am zis încercând să-i îndepărtez mâna. Dar Anca îmi strânse pula mai tare.

– Pot s-o ling? Doar o dată, o dată, doar ca să văd ce gust are, te rog…

Şi înainte ca eu să pot spune ceva – deşi n-aş fi avut ce – , se aplecă deasupra ei şi o linse. Apoi o băgă în gură şi începu s-o sugă. Am încercat, din politeţe şi ca să nu se poată spună că nu mă opusesem, să-i trag capul înapoi, dar degeaba. Anca o sugea din răsputeri. M-am uitat în retrovizor. În parcare nu era nimeni în afară de noi. M-am rezemat de spătarul banchetei şi am lăsat-o pe Anca să îşi continue treaba. Nu era de loc rău. După o vreme, timp în care privisem la seara care se lăsa peste Snagov, am ejaculat în gura ei. Anca înghiţi sperma, mai linse pula puţin şi se ridică.

– Fute-mă, te rog, gemu.

– Nu, ajunge…, am zis.

– Ba nu… te rog, vreau să mă fuţi… pot să mă aşez pe ea?

– Stai, stai, am zis. Dă-ţi jos chiloţii.

Anca îşi scoase slipul, febrilă.

– Pot acum? Mă imploră.

– Nu, stai…

Am scos chiloţii care fuseseră atârnaţi de oglindă din torpedou.

– Pune-ţi-i pe ăştia, am spus.

Anca îi îmbrăcă. Am observat că îşi tunsese nu de mult părul de la pizdă. Mă privi îmbătată de evenimente. Am pus mâna între picioarele ei, simţindu-i vaginul prin slip. Am mângâiat-o o vreme, până când slipul era mai ud decât un câine ieşit din mare.

– Scoate-l, am spus.

Mi-a dat slipul înapoi. L-am agăţat de oglindă.

– Şi acum poţi să faci ce vrei cu mine, am spus aproape gânditor.

© Alex Tocilescu Septembrie 2005

 


16 comentarii

  1. Cica si-a cerut el scuze dupa ce individa i-a stricat lipeala cu intelectuala. WTF man? Noa bravo! Sper, pentru binele tuturor, ca prietenul tau Yves a aflat, ti-e inca prieten si nu mai e casatorit respectiva. Probabil ca nu merita.

  2. Incultura! Meserie te halesc! Halesti pe dracu’, ca nu ma stii!
    N-am citit articolul, asa ca nu ma refer la el. Mi-a fost indeajuns sa citesc titlul si sa-mi dau seama de “cultura vasta” a autorului. Domnule, misoginul nu are gen feminin. De ce? Pentruca o femeie nu se poate numi misogina (aversiune sau dispreț față de femei). Termenul sinonim al misoginismului barbatesc la femei este misandrie (Aversiune morbidă față de sexul masculin).
    Dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

    • nice prose I got a hard on
      Imi adduce aminte de cele trei fete ce se numesc Anca, prietene din liceu. Doua din ele erau cam la fel de nerusinate. Una inca mai este 🙂

      God ol’ times

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger