O poveste care nu ar fi trebuit să fie

4

Pufuleţ pare să aibă şanse de supravieţuire. Are câteva zile, abia deschide ochii şi este hrănit cu biberonul şi şters la funduleţ de către salvatoarele lui. Dacă, atunci când va deschide ochii complet, aceştia nu vor fi invadaţi de viermi, înseamnă că a scăpat. Viitorul lui stăpân îi va da, probabil, alt nume, care să se potrivească unui câine de pază – pentru că, după lăbuţe şi statură, pare că asta este şi Pufuleţ. Va fi unul dintre cei care au trăit. Mai are două surioare care au ajuns la un adăpost pentru căţei. Dar ceilalţi nu au avut nicio şansă.

Carmen şi Irina au plecat la o pizza, la oraş, împreună cu o prietenă. Era ziua lui Carmen: împlinea 16 ani. S-au dus la şoseaua naţională, să aştepte autobuzul (sau poate pe cineva din sat cu o maşină, care să le ducă în oraş). Chiar la intrarea în sat, au auzit scheunături dintr-un şanţ. Au dat peste o grămadă de căţei mici, aruncaţi sub nişte spini, înveliţi într-o zdreanţă şi cu o bucată de carne plină de viermi alături de ei. N-au stat să îi numere, au început să se gândească cum să îi ia de acolo şi să îi ducă acasă. Afară erau deja 30 de grade. Irina şi-a dat jos tocurile şi a fugit după un căruţ în care să îi pună. Au uitat de pizza, de orice. Pe drum, au descoperit ceva ce le-a îngrozit: aproape toţi căţeluşii aveau viermi pe ei, în special în ochi.

Au pus mâna pe telefon şi şi-au sunat vecina, care era la oraş şi putea să ajungă la veterinar, să întrebe ce e de făcut. Printre sughiţuri de plâns, fetele i-au povestit vecinei cum au găsit căţeii, cât sunt de mici, că au încă ochii lipiţi, dar că şi acei dintre ei care aveau câte un ochi pe jumătate sau total deschis îi aveau plini de viermi. Vecina s-a dus la veterinar, care a înarmat-o cu betadină şi mănuşi, explicându-i cum să scoată viermii cu penseta şi să cureţe căţeii cu betadină şi ceai de muşeţel. Când a ajuns acasă, însă, şi s-a dus în şoprul fetelor (unde erau căţeii), şi vecina a avut un şoc. 12 căţeluşi frumuşei foc, mari (deşi aveau numai câteva zile, fiind de talie mare, deja erau dolofănei), negri sau maro-cafeniu, urlând de durere din cauza viermilor care le colcăiau în ochişori, în special, dar şi la fundic, în cazul unora dintre ei.

Împreună, au încercat să îi cureţe. După tentativa în cazul primului căţel luat în braţe, au realizat că sunt depăşite de situaţie. Între timp, au sunat la adăpostul pentru căţei din oraş, sperând că vor putea fi luaţi şi îngrijiţi acolo. Nu se putea, fiind atât de mici, în imposibilitate de a se hrăni singuri. Însă omul de la adăpost a oferit contactul unui ONG care administra alt adăpost, lângă capitala de judeţ, la câteva zeci de kilometri distanţă, însă cu mai multe şanse de a-i primi. În timp ce se chinuiau să scoată viermi din ochii căţeluşilor şi să îi cureţe, vecina şi fetele au discutat şi cu doamna ce se ocupa de adăpostul ong-ist. În cele din urmă, aceasta a acceptat să primească puii de căţei (deşi a recunoscut că nu există personal suficient să aibă grijă de ei, în condiţiile în care trebuiau hrăniţi cu biberonul, dar a spus că se vor descurca ei cumva), dacă vor fi curăţaţi de viermişori.

Cu 12 căţei în cutii de carton puse în maşină, Carmen, Irina şi vecina au ajuns în oraş, la veterinar. Din discuţiile telefonice, medicul nu avusese cum să-şi dea seama exact de gravitatea situaţiei. Vecina se temea că toţi căţeii cu viermi în ochi erau deja orbi. Fetele aveau aceeaşi temere, dar se fereau să o spună cu voce tare. A spus-o medicul veterinar, din păcate. Nouă căţelandri din cei 12 erau imposibil de salvat. Aveau atât de mulţi viermi pe ei şi în ei, încât ar fi murit devoraţi de aceştia oricum; ochişorii lor nu mai existau, erau orbi şi, chiar dacă, printr-un miracol, ar fi supravieţuit viermilor interni, ar fi fost marcaţi de handicapul lipsei de vedere pentru tot restul vieţii. Şi cine, în România, adoptă căţei orbi?

Discuţiile lungi erau inutile. Căţeluşii plângeau, erau şi flămânzi, rodeau degetele îngrijitoarelor care încercau să îi cureţe, să îi mângâie, dar erau şi chinuiţi de viermii care păreau a fi cu miile pe ei. Din cei 12, unul singur, cel mai mic, după statură (probabil ultimul născut), nu dădea semne că ar fi fost atacat de viermi. Încă două căţeluşe au putut fi curăţate: una avea doar câţiva viermi într-un ochi şi alta avea mai mulţi la fundic, dar o soluţie spirtoasă pusă de veterinar a scos viermii afară. Pentru ceilalţi nouă, s-a luat, de comun acord, decizia eutanasierii, deşi niciuna dintre persoanele prezente nu ar fi dorit aşa ceva. În jumătate de oră, s-a făcut linişte în cabinetul veterinar. Atât de linişte, încât se auzeau lacrimile mici din ochii fetelor care îi găsiseră, ce se rostogoleau cuminţi pe câte un obraz.

***

Povestea aceasta nu ar fi trebuit să fie. Dar s-a petrecut joi, săptămâna trecută. Într-o zi care ar fi trebuit să fie o frumoasă sărbătoare de 16 ani a unei fete care iubeşte foarte mult animalele. Carmen şi sora ei nu au mai ajuns, atunci, la pizza. Seara, au hrănit, spălat şi îngrijit cei trei căţeluşi reveniţi acasă la ele. Cei trei care aveau şanse de supravieţuire. Pe cel mai mic l-au păstrat pentru cineva care s-a oferit să îl ia când mai creşte puţin. Surorile lui au făcut, vineri, o călătorie cu maşina, alături de vecina şi Irina, ca să îşi găsească noul cămin la adăpostul ong-ist, unde au o familie foarte, foarte numeroasă şi cu siguranţă vor fi iubite şi ocrotite. Poate cineva le va lua acasă.

***

“Vecina” a scris această poveste pentru că s-ar fi întâmplat degeaba dacă nu aş fi scris despre ea. Cruzimea celor care continuă să arunce în şanţuri şi pe văi pui de căţei sau de pisică este o problemă de mentalitate despre care trebuie să vorbim până când vom reuşi să o schimbăm, măcar puţin. Nu pot şti dacă acel om care a aruncat căţeii în şanţul de lângă satul nostru a lăsat bucata de carne putrezită intenţionat lângă ei, ca să îi umple de viermi şi astfel să îi condamne la o moarte lentă şi chinuitoare. Pot presupune, însă, şi asta. Pot presupune şi că au avut viermii dinainte, dar atunci nu îmi explic bucata de carne lăsată cu ei, pentru că nu se puteau hrăni singuri… Iar dacă au avut viermii dinainte de a fi aruncaţi, o vizită la veterinar nu costă atât de mult, iar eutanasierea animăluţelor fără şanse de vindecare, de supravieţuire, nu presupune nici ea costuri ridicate. Şi este cel mai uman lucru pe care îl poţi face pentru ele.

Sterilizarea este, la rândul său, o operaţie pe care orice cabinet veterinar sau spital veterinar o poate realiza şi, din nou, nu presupune costuri care să te dea afară din casă. Dar problema este mult mai profundă şi, din păcate, deşi se dezbate de ani buni, mentalitatea (mai ales cea rurală, dar nu numai) nu pare să dea semne de schimbare. Problema este că suntem bântuiţi de cruzime. Că vedem animalele ca pe nişte obiecte care ne aparţin. Că investim în maşini scumpe, în haine fiţoase sau petreceri de majorat cu lăutari la poartă, dar, când vine vorba de sterilizarea animalului din curte, preferăm să îi aruncăm puii pe gârlă.

 

Vă invităm să ne povestiţi, dacă cunoaşteţi, cazuri asemănătoare, indiferent dacă sunt cu final fericit sau nu, ca să încercăm, împreună, să rostogolim din amorţire această mentalitate păguboasă care ucide sute de pui de căţei sau pisici, an de an, în România.


4 comentarii

  1. Nu suntem singura tara in care se produce acest fenomen. Franta are anual intre 60.000 si 100.000 de animale abandonate, pe care le captureaza, le cazeaza temporar si – daca nu sunt adoptate – le eutanasiaza. Si fenomenul e de zeci de ani. Si nu doar in Franta, e prezent si in UK, Japonia, Polonia etc. SUA eutanasiaza anual in jur de 4 milioane de animale abandonate. Sigur ca nu e normal, dar lumea in care traim nu e foarte normala.

    • Nu suntem singura tara in care se produce acest fenomen, insa suntem singura tara in care se captureaza cainii comunitari si nu numai ( profitul primeaza in fata valorilor morale) , se cazeaza temporar in conditii mizere si de nedescris, ca la final sa fie “eutanasiati” ( batuti pana la moarte, arsi, injectati cu apa etc) .
      Nu e cazul sa ne comparam cu alte tari unde se petrece asta de zeci de ani. Aici se face totul de fatada ca in orice alt domeniu.

  2. Belgia si ea eutanasiaza. Doar 3 tari europene au interzis eutanasierea, restul eutanasiaza in masa. Cateva tari eutanasiaza in 48 ore de la ridicarea de pe strada.
    Problema romaneasca ramane: lipsa obligativitatii sterilizarii pana la 1 an, si pt cei nesterilizati o taxa anuala de platit mare (am caine de rasa, atunci sa platesc). In plus, in occident asociatiile de locatari la anumite blocuri interzic animalele mari ( peste 10kg de ex) sau obliga la anumite plati comune: cota la lift/curatat scari/gunoi mai mari; daca exista reclamatii la adresa cainelui (miros, ca latra) acesta poate fi obligat sa nu il mai aduca acasa. Daca ma latra pe strada eu pot face reclamatie ca m-a atacat si….pac, eutanasiere. Stiu, strict, dar asa au reusit nemtii/olandezii/danezii etc sa tina strazi sigure.

  3. Aceasta este fata nevopsita a majoritatii proprietarilor de caini, nu aceea falsa de iubitori de animale. De fapt sunt dusmani ai animalelor. Daca ar avea obligatii legale, asa cum au fata de copii lor, atunci n-ar mai fi decat foarte putini proprietari de caini. Ma mir ca exista cineva, autoarea acestui articol, care scrie despre aceasta realitate, cauza adevarata a existentei animalelor domestice fara stapan.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger