O plimbare prin grădina zoologică umană

0

Perioada sărbătorilor presupune, pe lângă conotațiile culturale și sociale, respectiv cele personale, pe care le atribuim acestor momente, o ocazie perfectă să medităm la fenomene legate de consumul excesiv. În această perioadă, reclamele la medicamente care atenuează urmările excesului se intensifică, știrile despre cozi imense la magazine, dar și despre numărul persoanelor ajunse la spital după prea multă mâncare sau prea mult alcool, rulează pe ecrane.

 

zoo2

 

În acest context, ne-am amintit de una dintre cărțile noastre preferate, care ne poate ajuta să înțelegem mai bine anumite aspecte legate de compulsivitatea consumului. Zoomenirea, o carte fundamentală a zoologului și etologului Desmond Morris, apărută în limba română la Editura Art, e o plimbare prin ceea ce cercetătorul britanic numește grădina zoologică umană. Desprinși din mediile naturale în favoarea orașelor, unde sunt organizați în așa-numitele supertriburi, oamenii se comportă, după părerea lui Morris, foarte apropiat de animalele aflate la zoo. Una dintre consecințele acestei transformări este lipsa de stimuli, pe care oamenii din junglele de beton,  la fel ca și animelel din captivitate, 0 contracarează printr-o serie de comportamente, printre care și consumul excesiv. Vă invităm să citiți mai jos un fragment extins din Zoomenirea, un studiu pe care vi-l recomandăm cu încredere.

 

Goana după stimulare

 

Atunci când un omse apropie de vârsta de pensie, se visează adeseori stând liniştit la soare. Relaxându-se şi „luând lucrurile mai uşor“, el speră să ducă o viaţă plăcută şi îndelungată. Dacă reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a sta la soare, un lucru e sigur: nu-şi va prelungi viaţa, ci şi-o va scurta. Motivul e simplu – a renunţat la goana după stimulare. În grădina zoologică umană, suntem cu toţii implicaţi în aceasta şi, dacă o abandonăm sau o abordăm greşit, avem probleme serioase.

Scopul acestei lupte este acela de a obţine volumul optimde stimulare dinmediul nostru. Nu volumul maxim. Putem fi la fel de bine suprastimulaţi, ca şi substimulaţi. Punctul optim (sau o medie fericită) se află undeva între aceste două extreme. Este ca şi cumamregla volumul muzicii la radio: dacă e prea slab nu are impact, dacă e prea tare devine deranjant. Undeva între acestea două se găseşte nivelul ideal, iar ţinta luptei pentru stimuli, raportat la întreaga noastră existenţă, este atingerea acestui nivel.

Pentru cineva care trăieşte într-un supertrib, acest lucru nu este uşor. E ca şi cum ar fi înconjurat de sute de „radiouri“ comportamentale, dintre care unele abia şoptesc, pe când altele urlă de ne asurzesc. Dacă, în situaţii extreme, toate şoptesc sau repetămonoton acelaşi lucru încontinuu, omul nostru va suferi de plictiseală acută. Dacă toate urlă, va ajunge la un stres sever. Strămoşul nostru tribal nu găsea omare problemă în acest lucru. Cererile supravieţuirii îl ţineau ocupat. Avea nevoie de tot timpul şi de toată energia pentru a rămâne în viaţă, pentru a găsi mâncare şi apă, a-şi apăra teritoriul, a evita duşmanii, pentru a se înmulţi şi a-şi creşte copiii şi pentru a-şi construi şi întreţine adăpostul. Chiar şi când vremurile erau extrem de grele, provocările erau cel puţin comparabile. El n-ar fi putut niciodată să fie supus frustrărilor şi conflictelor complexe care au devenit atât de tipice pentru existenţa supertribală. În acelaşi timp, n-avea şanse să sufere fără motiv nici de plictiseala substimulării apăsătoare, pe care, în mod paradoxal, viaţa supertribală o impune de asemenea. În concluzie, formele avansate ale luptei pentru stimuli reprezintă o specialitate a animalului urban. Nu le putem identifica printre animalele sălbatice sau printre oamenii „sălbatici“ aflaţi în mediul lor natural. Le găsim însă atât la omul urban, cât şi la un anumit tip de animal urban – cel de la zoo.

Ca şi grădina zoologică umană, cea de animale le oferă ocupanţilor siguranţa de a avea regulat mâncare şi apă, protecţie faţă de vicisitudinile naturii şi faţă de prădătorii lor naturali. Are grijă de igiena şi de sănătatea lor. Însă, în unele situaţii, îi poate supune unor mari presiuni. În aceste condiţii extrem de artificiale, animalele de la zoo pot de asemenea să treacă de la lupta pentru supravieţuire la lupta pentru stimuli. Atunci când influxul de stimuli din lumea înconjurătoare este prea scăzut, sunt nevoite să caute căi pentru a-l spori. În alte situaţii, când acest influx este preamare (cumeste panica unui animal ce tocmai a fost capturat), trebuie să încerce să-l reducă.

Problema este mai serioasă pentru unele specii decât pentru altele. Din acest punct de vedere, animalele se încadrează în două categorii fundamentale: specializate şi oportuniste. Cele specializate sunt acelea care şi-au dezvoltat un sistemunic de supravieţuire, de care depind total şi care le domină viaţa. Astfel de fiinţe sunt furnicarii, koala, panda uriaş, şerpii şi vulturii. Atâta timp cât furnicarii au furnici, koala au frunze de eucalipt, panda au rămurele de bambus, iar şerpii şi vulturii îşi au prăzile lor, aceştia se pot relaxa. Specializările lor alimentare sunt aşa de restrânse, încât, dacă cerinţele lor particulare sunt întrunite, pot accepta unmod de viaţă leneş şi altminteri fără mulţi stimuli. De pildă, vulturii vor prospera într-o mică volieră goală timp de peste patruzeci de ani fără să-şi ciugulească ghearele, atâta timp cât au zilnic ocazia să şi le înfigă într-un iepure proaspăt ucis.

Animalele oportuniste nu sunt aşa de norocoase. Acestea sunt speciile care n-au evoluat către unmecanismde supravieţuire unic şi specializat. În această categorie intră câinii şi lupii, ratonii şi coati, maimuţele cu şi fără coadă. Ele sunt genul „priceput la toate“, mereu în căutarea oricărui avantaj, oricât demic, pe caremediul li-l poate oferi. În sălbăticie nu se opresc niciodată din explorare şi căutare. Examinează totul şi orice, pentru a adăuga încă un avantaj pentru supravieţuirea lor.Aceste animale nu-şi pot permite să se relaxeze prea mult timp, iar evoluţia s-a asigurat de acest lucru. Sistemele lor nervoase au evoluat în aşa fel încât nu suportă lipsa de activitate şi trebuie să fie mereu în mişcare.

Dintre toate speciile, omul este oportunistul suprem. Ca şi celelalte, are o acută nevoie de explorare. Ca şi ele, are o nevoie biologică înnăscută de a primi un influx mare de stimuli din partea mediului. Într-o grădină zoologică (sau într-un oraş), aceste specii oportuniste sunt acelea care vor suferi celmaimult din cauza mediului artificial. Chiar dacă primesc o dietă bine echilibrată, au un adăpost excelent şi sunt perfect apărate, se vor plictisi şi vor deveni apatice, iar în cele din urmă nevrotice. Cu cât am ajuns să înţelegem mai bine comportamentul natural al acestor animale, cu atât a devenitmai evident că, de exemplu, maimuţele de la zoo nu sunt altceva decât nişte caricaturi deformate ale semenilor lor sălbatici. Însă animalele oportuniste nu se dau uşor bătute. Reacţionează în faţa acestei situaţii neplăcute cu o ingeniozitate remarcabilă. La fel răspund şi locuitorii grădinii zoologice umane. Dacă vom compara reacţiile unui animal de la zoo cu cele ale unui om urban, vom înţelege mai bine asemănările izbitoare dintre aceste două medii extrem de artificiale.

Lupta pentru stimuli acţionează pe baza a şase principii fundamentale, pe care le vom examina pe rând, uitându-ne mai întâi la grădina zoologică animală şi apoi la cea umană. Iată care sunt aceste principii:

1. Dacă stimularea este prea slabă, îţi poţi creşte răspunsul comportamental creând probleme inutile pe care apoi să le rezolvi.

Am auzit cu toţii de metodele de economisire a efortului, însă acest principiu se referă la metodele de risipă a efortului. Cel ce este implicat în lupta pentru stimuli îşi face intenţionat de lucru, elaborând metode care ar fi putut fi simplificate, de altfel, sau de care chiar nu mai este nevoie. Într-o cuşcă de la zoo, putem vedea o pisică sălbatică ce aruncă în sus o pasăre moartă sau un şobolan mort, pentru ca apoi să sară asupra lui într-un atac brusc. Aruncând prada, pisica îi imprimă mişcare şi astfel îi redă „viaţa“, oferindu-şi şansa de a o „ucide“ apoi. În acelaşi fel, o mangustă captivă poate fi văzută „scuturând până la moarte“ o bucată de carne. Astfel de manifestări apar şi la animalele domestice. Un câine de casă bine hrănit va aduce o minge sau un băţ la picioarele stăpânului şi va aştepta răbdător ca acesta să arunce obiectul. Odată ce se mişcă, prin aer sau pe pământ, devine o „pradă“ pe care poate să o urmărească, să o „ucidă“ şi apoi să o aducă înapoi pentru a repeta acţiunea. Câinele domestic nu face acest lucru pentru că-i este foame de mâncare, ci pentru că-i este foame de stimulare. În felul lui, un raton aflat în cuşcă este la fel de ingenios. Dacă nu există mâncare pe care să o caute într-un râu din apropiere, el o va căuta oricum, chiar dacă nu există nici un râu. Îşi duce mâncarea la vasul cu apă, o scapă în el, o pierde şi apoi o caută. Când o găseşte, o clăteşte în apă înainte s-omănânce.Uneori chiar o distruge prin acest proces, bucăţile de pâine devenind un terci inutil. Însă nu contează, nevoia frustrată de a căuta hrană a fost satisfăcută. Fiindcă veni vorba, aceasta este originea vechiului mit cum că ratonii îşi spală mâncarea. (…)

Dacă ne întoarcem la grădina zoologică umană, imaginea este de o asemănare uimitoare. Atunci când ne naştem într-un supertrib modern, suntem aruncaţi într-o lume în care inteligenţa umană a rezolvat deja majoritatea problemelor de bază ale supravieţuirii. Ca şi animalele de la zoo, descoperim că lumea noastră emană siguranţă. Cei mai mulţi dintre noi trebuie să depună un oarecare volum de muncă, însă, graţie dezvoltării tehnicii, ne rămâne o grămadă de timp liber pentru a intra în lupta pentru stimuli. Nu mai suntem totalmente absorbiţi de problemele găsirii hranei şi a adăpostului, creşterii copiilor, apărării teritoriului sau evitării duşmanilor. Dacă aduci contraargumentul că munceşti fără încetare, trebuie să-ţi pui o întrebare-cheie: ai putea să munceşti mai puţin şi totuşi să supravieţuieşti? În multe cazuri, răspunsul este cu siguranţă „da“. Munca este echivalentul pentru vânătoare al omului din supertriburile moderne şi, precum animalele de la zoo, el o desfăşoară frecvent într-un mod mult mai elaborat decât este cu adevărat nevoie. Îşi creează singur probleme. Doar acele sectoare ale supertribului care sunt mai vitregite de soartă chiar trebuie să muncească pentru a supravieţui. Însă chiar şi aceşti  oameni sunt nevoiţi să intre în goana după stimuli atunci când au un moment liber, din următorul motiv special: poate că vânătorul tribal preistoric era un „muncitor pentru supravieţuire“, însă sarcinile lui erau variate şi solicitante. Nefericitul subordonat din supertrib care „munceşte pentru a supravieţui“ nu este la fel de norocos. Mulţumită diviziunii muncii şi industrializării, el este obligat să desfăşoare o muncă plictisitoareşi repetitivă – aceeaşi rutină, zi după zi, an după an –, bătându-şi joc de creierul uriaş pe care-l are în cap. Atunci când are câteva clipe pentru el însuşi, este nevoit să intre în lupta pentru stimuli, la fel ca oricine altcineva din lumea modernă, deoarece problema stimulării priveşte atât diversitatea cât şi volumul, atât calitatea cât şi cantitatea.

Pentru ceilalţi, după cum am spus, cea mai mare parte a activităţii este muncă de dragul muncii, iar dacă este suficient de interesantă, atunci cel ce caută stimuli – un afacerist, să spunem– se poate găsi seara în situaţia de a fi avut aşa de multe împliniri în acea zi, încât în timpul liber îşi permite să se relaxeze prin cea mai liniştită dintre activităţi. Poate să moţăie lângă şemineu cu o băutură calmantă sau să ia cina într-un restaurant liniştit. Dacă dansează atunci când iese la cină, merită să observăm în ce fel o face. Ideea este că şi muncitorul pentru supravieţuire poate ieşi seara la dans. La prima vedere poate părea că aici se naşte o contradicţie, însă, la o examinare mai atentă, descoperim că este o diferenţă imensă între cele două feluri de a dansa. Marii oameni de afaceri nu frecventează cluburile de dans zgomotoase şi competitive, nici nu se abandonează în dansurile populare. Mişcările lor neîndemânatice pe ringurile din cluburile de noapte (a căror suprafaţă mică este croită după nevoia lor de stimuli slabi) sunt departe de a fi competitive sau sălbatice.Muncitorul care n-are talent la afaceri poate fi un dansator foarte bun: afaceristul de succes are şanse să fie un dansator slab. În ambele cazuri, individul ajunge la un echilibru, acesta fiind, bineînţeles, scopul luptei pentru stimuli. Pentru a sublinia această idee, am simplificat exagerat lucrurile, astfel încât diferenţa dintre cele două tipuri sună ca o diferenţă între clase. Nu este aşa. Sunt o mulţime de afacerişti plictisiţi, care suferă de activităţi de birou repetitive, aproape la fel de monotone ca împachetatul de cutii pe bandă. Aceştia vor căuta la rândul lor forme de recreere mai stimulante atunci când au timp liber. La fel, sunt o mulţime de meserii simple ce implică o activitate bogată şi diversă. Muncitorul mai norocos se comportă seara mai degrabă precum afaceristul de succes, relaxându-se la un pahar şi la o discuţie liniştită.

Un alt fenomen interesant se petrece cu gospodina substimulată. Înconjurată de toate aparatele moderne ce-i uşurează munca, ea trebuie să inventeze mecanisme de risipă a muncii, pentru a-şi ocupa timpul. Acest lucru nu este aşa de superficial precum pare. Cel puţin, ea poate să-şi aleagă activităţile: acest aspect reprezintă avantajul vieţii în supertrib. În contextul vieţii tribale, primitive, nu aveai de ales. Supravieţuirea cerea anumite lucruri. Trebuia să faci asta şi asta şi asta sau sămori. Acum poţi să faci asta sau cealaltă sau altceva – orice vrei, atâta timp cât ai ceva de făcut, altfel vei încălca regulile de bază ale luptei pentru stimuli. Este şi cazul gospodinei: având toate aparatele automate care spală şi fac totul singure, trebuie să-şi facă de lucru cu altceva. Posibilităţile sunt nesfârşite, iar jocul poate fi dintre cele mai captivante. Însă la fel de bine poate să o ia pe căi greşite.Uneori i se poate părea dintr-odată jucătorului substimulat că activitatea compensatoare pe care o practică necontenit estemai degrabă lipsită de sens. Pentru ce să rearanjezi mobila, să colecţionezi timbre sau să înscrii cine le la un alt concurs canin? Ce dovedesc aceste activităţi? Care este finalitatea? Acesta este unul dintre pericolele luptei pentru stimuli. Substitutele activităţilor reale pentru supravieţuire rămân nişte substitute, oricum le-ai privi. Dezamăgirea poate apărea uşor şi atunci trebuie să facem faţă acestei probleme. Există mai multe soluţii. Una dintre ele este mai drastică. Este o varietate a luptei pentru stimuli numită căutarea luptei pentru supravieţuire. Adolescentul decepţionat, în loc să arunce o minge pe terenul de joc, o poate arunca într-o fereastră. Gospodina dezamăgită, în loc să mângâie câinele, îl poate mângâia pe lăptar. Afaceristul deziluzionat, în loc să demonteze motorul maşinii, o poate dezbrăca pe secretară. Complicaţiile acestor manevre sunt dramatice. Pe neaşteptate, individul se găseşte implicat în adevărata luptă pentru supravieţuire, în sens social. În timpul acestor faze, se manifestă o lipsă caracteristică de interes pentru rearanjarea mobilei sau colecţionarea de timbre. După ce haosul s-a liniştit, vechile activităţi de substituţie devin dintr-odată atrăgătoare din nou. (…)

2. Dacă stimularea este prea slabă, îţi poţi creşte răspunsul comportamental reacţionând exagerat la stimuli normali.

În cadrul luptei pentru stimuli, acesta este principiul exagerării. În loc să creezi o problemă pe care apoi să încerci s-o rezolvi, ca în cazul anterior, continui să tot răspunzi la un stimul cu care deja te-ai obişnuit, cu toate că nu te mai afectează ca la început. A devenit un simplu mecanism ocupaţional. În grădinile zoologice în care publicul are voie să hrănească animalele, unele specii plictisite, care n-au nimic de făcut, vor mânca încontinuu, până când vor deveni obeze. Ele au mâncat deja raţia zilnică şi nu le mai este foame, însă ronţăitul fără rost e mai bun decât să nu faci nimic. Prin urmare, se îngraşă din ce în ce mai mult sau se îmbolnăvesc (sau ambele). Caprele mănâncă tone de cartoane de îngheţată, hârtie, aproape orice li se oferă. Struţii consumă până şi obiecte ascuţite din metal. Un caz clasic este legat de o femelă elefant. Ea a fost observată cu atenţie într-o zi obişnuită la zoo, iar în acest timp a mâncat (în afară de masa zinică, echilibrată şi nutritivă) următoarele lucruri oferite de public: 1 706 alune, 1 330 de dulciuri, 1 089 bucăţi de pâine, 811 biscuiţi, 198 de felii de portocală, 17 mere, 16 bucăţi de hârtie, 7 îngheţate, un hamburger, un şiret de pantof şi o mănuşă de damă, din piele albă. Sunt cazuri înregistrate de urşi de la zoo care au murit sufocaţi de presiunea enormă a mâncării din stomac. Atât de mari pot fi sacrificiile făcute în goana după stimulare. Unul dintre celemai ciudate exemple de acest fel priveşte un uriaş mascul de gorilă, care în mod frecvent mânca, regurgita şi apoi mânca din nou, executând propria sa variantă de banchet roman. Acest procedeu a fost dus şimai departe de către un urs furnicar, care a fost deseori observat regurgitându-şimâncarea de mai mult de o sută de ori, după care o mânca din nou, scoţând sunete de plescăit şi supt, tipice speciei sale. Dacă posibilităţile de a se răsfăţa exagerat prin comportamentul alimentar sunt limitate şi nu există nimic altceva de făcut, un animal se poate curăţa excesiv, prelungind această activitate mult timp după ce penajul sau blana lui este perfect curăţită şi aranjată. Acest comportament poate duce, de asemenea, la probleme.

Îmi amintesc de un papagal galben crestat, căruia îi mai rămăsese o singură pană lungă şi galbenă din creastă, restul corpului fiind la fel de gol ca al unei găini la cuptor. Acesta este un caz extrem, însă nu este unic. Mamiferele pot să-şi cureţe cu dinţii şi să-şi lingă zone dezgolite de păr, până când apar răni, creând astfel un cerc vicios al iritaţiilor şi al scărpinării. Pentru omul implicat în goana după stimuli, sunt binecunoscute formele neplăcute pe care le poate lua acest principiu. În copilărie avem, de exemplu, suptul degetului mare pe perioade îndelungate, ca urmare a contactului şi interacţiunii reduse cu mama. Pe măsură ce creştem, putem să ajungem la mâncatul ocupaţional, ronţăind fără sens ciocolată şi biscuiţi ca să treacă timpul, rezultatul fiind că devenim din ce în ce mai graşi, ca urşii de la zoo. Sau  putem să ne curăţăm excesiv, ca şi papagalul, numai că la noi acest lucru semanifestă prin roaderea unghiilor, scărpinatul obsesiv sau ruperea cojilor de la răni. Băutul ocupaţional poate duce de asemenea la îngrăşare, dacă băuturile sunt dulci sau la dependenţă şi posibile boli de ficat, dacă sunt alcoolice. O altă metodă de a pierde vremea este fumatul, care şi el implică riscuri.

Putem cădea într-o mulţime de capcane dacă ne aruncăm cu capul înainte în goana după stimuli. Problema acestor metode de irosire a timpului este aceea că sunt aşa de limitate, încât nu pot fi dezvoltate. Tot ce putem să facem este să le repetăm întruna, pentru a le prelungi acţiunea. Pentru a fi cu adevărat eficiente, trebuie practicate pe perioade lungi, ceea ce înseamnă probleme. În cursul obişnuit al vieţii, pot fi inofensive, ca metode mărunte de omorât timpul, însă, dacă sunt repetate excesiv, pot fi dăunătoare.

3. Dacă stimularea este prea slabă, îţi poţi creşte răspunsul comportamental inventând activităţi noi.

Acesta este principiul creativităţii. Dacă activităţile obişnuite sunt prea anoste, animalul inteligent de la zoo trebuie să născocească altele noi. De exemplu, cimpanzeii captivi reuşesc să introducă noutate în viaţa lor explorând noi căi de locomoţie, rostogolindu-se întruna, târşâindu-şi picioarele şi executând o gamă largă de mişcări de gimnastică. Dacă găsesc o bucăţică de sfoară, o strecoară printre gratiile acoperişului şi se agaţă de capetele ei cu dinţii sau cu mâinile şi apoi se învârt în aer ca acrobaţii de la circ. Multe animale de la zoo se folosesc de vizitatori pentru a scăpa de plictiseală. Dacă îi ignoră pe oamenii ce trec pe lângă cuştile lor, riscă să fie la rândul lor ignorate, însă dacă-i stimulează pe aceştia în vreun fel, atunci vor fi şi ele stimulate. Te minunezi ce-i poţi determina pe oameni să facă, dacă eşti un animal ingenios de la zoo. Dacă eşti un cimpanzeu sau un urangutan şi scuipi pe ei, încep să ţipe şi fug speriaţi. Şi uite-aşa mai trece o zi. Dacă eşti elefant, poţi să-i stropeşti cu salivă cu vârful trompei. Dacă eşti o morsă, poţi să-i împroşti cu apă cu coada. Dacă eşti o coţofană sau un papagal, poţi să-i ademeneşti să temângâie zburlindu-ţi penele de pe cap, iar apoi să-i ciupeşti de degete cu ciocul. Un leu mascul şi-a perfecţionat manipularea publicului într-un mod remarcabil. Metoda lui obişnuită de urinare (ca şi a motanilor) era eliberarea unui jet de urină, orizontal, spre un reper vertical, marcându-l astfel cu mirosul lui personal. (…)

4. Dacă stimularea este prea slabă, îţi poţi creşte răspunsul comportamental prin răspunsuri normale la stimuli subnormali.

Acesta este principiul revărsării. Dacă nevoia internă de a efectua o activitate creşte prea mult, atunci se poate „revărsa“ în absenţa obiectelor externe care o provoacă în mod normal. Obiecte care în condiţii naturale nu provoacă nici o reacţie, primesc un tratament complet în mediul anost al grădinii zoologice. La maimuţe, acest lucru poate lua forma coprofagiei: dacă nu au mâncare la îndemână, sunt bune şi fecalele. Dacă nu există un teritoriu pe care să patruleze, e suficient şi pasul pe loc în cuşcă. Animalul se tot plimbă înainte şi înapoi, ritmic, până face cărare prin cuşcă. Cum am mai spus, este mai bine decât nimic.

În absenţa unui partener potrivit, un animal de la zoo poate încerca să se împerecheze cu orice găseşte în preajmă. De exemplu, o hienă singură a reuşit să se împerecheze cu vasul circular în care primea mâncare, ridicându-l pe o parte şi mişcându-se înainte şi înapoi, în aşa fel încât îi presa ritmic penisul. Un raton mascul care trăia singur îşi folosea culcuşul ca parteneră sexuală. Putea fi observat cum strânge un snop de paie pe care apoi îl lua în braţe, executând mişcări pelviene. Uneori, atunci când un animal este închis împreună cu un altul din altă specie, acesta poate deveni un substitut sexual. Un porc spinos cu coada perie, mascul ce trăia împreună cu un porc spinos cu coada prehensilă, încerca înmod repetat să se împerecheze cu acesta. Cele două specii nu sunt înrudite îndeaproape şi aranjamentul spinilor este foarte diferit, rezultatul fiind extrem de dureros pentru masculul frustrat. Într-o altă cuşcă, o maimuţă-veveriţă era plasată împreună cu un rozător ce seamănă cu un cangur, numit iepure săritor sau springhaas, cam de zece ori mai mare decât maimuţa. Neînfricată, maimuţa miniaturală obişnuia să se urce pe spinarea rozătorului în timp ce acesta dormea şi încerca să copuleze cu el. Acest gest disperat de frustrare a apărut în presa locală într-o formă absolut neînţeleasă, fiind interpretat ca şi cum maimuţa practica un joc încântător „călărind animalul mai mare ca un mic jocheu îmblănit“.

Aceste exemple sexuale ne amintesc de fetişism, însă nu trebuie să le confundăm. În cazul activităţilor legate de principiul „revărsării“, imediat ce stimulul natural este introdus în mediu, animalul revine la normalitate. În cazurile pe care le-am menţionat,masculii implicaţi şi-au îndreptat brusc atenţia către femelele din propria specie atunci când au fost disponibile.Aceştia n-au rămas „obsedaţi“ de substitutele lor de femele, aşa cum se întâmplă cu adevăraţii fetişişti, despre care am vorbit în capitolul anterior. (…)

În sfera sexuală, omul este mai bine echipat decât orice alt animal pentru a-şi rezolva problema lipsei unui partener prin masturbare, care este ceamai comună soluţie la care recurge. În ciuda acestui lucru, din când în când apare şi zoofilia, acţiunea de copulare dintre un om şi un individ din altă specie. Este ceva rar, însă nu atât de rar pe cât îşi imagineazămajoritatea. Un studiu american recent a arătat că, în Statele Unite, 17%dintre băieţii crescuţi la ferme au experimentat cel puţin o dată în viaţă un orgasm în urma „contactului cu un animal“. Sunt însă mult mai mulţi oameni care practică forme mai uşoare de interacţiune sexuală cu animalele de fermă, în unele districte ajungându-se la procentul de 65%. Animalele preferate sunt de obicei viţeii, măgarii şi oile, iar câteodată unele păsări mari, cum sunt gâştele, raţele şi găinile. (…)

5. Dacă stimularea este prea slabă, îţi poţi creşte răspunsul comportamental intensificând artificial anumiţi stimuli.

Acest principiu priveşte crearea de „stimuli supernormali“. Merge pe premisa simplă că, dacă stimulii normali produc răspunsuri normale, atunci stimulii supernormali ar trebui să producă răspunsuri supernormale.Această idee a fost intens exploatată în grădina zoologică umană, însă este rară în cea animală.Cercetătorii comportamentului animal au inventat o serie de stimuli supernormali pentru animale experimentale, însă incidenţa fenomenului este accidentală şi limitată la doar câteva exemple, dintre care voi descrie unul în detaliu. (…)

Ca şi animalele lui domestice, omul supertribal îşi poate permite să ignore restricţiile de supravieţuire ale stimulilor naturali. El poate manipula stimulii, îi poate exagera şi deforma după bunul plac al inimii. Intensificându-i artificial – prin crearea de stimuli supernormali –, îşi poate amplifica răspunsurile. În lumea lui supertribală, este ca un scoicar înconjurat de ouă uriaşe. Oriunde te uiţi vei găsi dovezi ale unui fel de stimulare supernormală. Ne plac florile colorate, aşa că le încrucişăm pentru a obţine unele mai mari şi mai ţipătoare. Ne place ritmul locomoţiei umane, aşa că dezvoltăm gimnastica. Ne place gustul mâncării, aşa că o facem mai condimentată şi mai gustoasă.Ne plac anumite mirosuri, aşa că producem parfumuri puternice. Ne place să dormimpe o suprafaţă confortabilă, deci construim paturi supernormale cu arcuri şi saltele.

Putemsă începemprin examinarea felului în care arătăm – hainele şi cosmeticele noastre. Multe costume masculine au pernuţe la umeri. La pubertate, există o diferenţă sensibilă a ratei de creştere a umerilor la masculi şi la femele, cei ai băieţilor devenind mai laţi decât cei ai fetelor. Acesta este un semnal natural, biologic al masculinităţii adulte. Ridicarea artificială a umerilor adaugă o calitate supernormală acestei masculinităţi şi nu e de mirare că tendinţa cea mai exagerată apare la cea mai masculină dintre sfere, armata, unde sunt adăugaţi epoleţi tari, pentru amări şimaimult efectul. De asemenea, o altă trăsătură amaturităţii,mai ales la bărbaţi, este creşterea în înălţime, astfel că multe costume agresive sunt încoronate de tot felul de pălării înalte, care dau impresia unei staturi supernormale. Dacă n-ar fi prea incomode, am purta fără îndoială şi catalige. Dacă masculii vor să pară supernormal de tineri, pot purta peruci care să le acopere capetele chele, dinţi falşi cu care să-şi umple gurile ştirbe şi corsete care să le strângă burţile flasce. Se cunosc cazuri de directori tineri, care, din dorinţa de a părea supernormal de bătrâni, şi-au încărunţit artificial părul.

Femela adolescentă din specia noastră suferă o mărire a sânilor şi o lăţire a şoldurilor ce indică maturizarea ei sexuală. Ea îşi poate intensifica semnalele sexuale prin exagerarea acestor trăsături. Îşi poate ridica, ascuţi sau mări sânii în diverse feluri. Prin subţierea taliei, poate să scoată în evidenţă lăţimea şoldurilor. De asemenea, îşi poate pune adaosuri pentru fese şi şolduri, o modă ce s-a dezvoltat supernormal în epoca turnúrilor şi a crinolinelor. O altă modificare ce însoţeşte maturizarea sexuală a femeii este lungirea picioarelor în raport cu restul corpului. Astfel, picioarele lungi devin echivalentul sexualităţii, iar picioarele excepţional de lungi devin foarte atrăgătoare. Fiind elemente naturale, nu pot deveni stimuli supernormali prin ele însele (cu toate că tocurile înalte ajută puţin), însă lungirea lor artificială apare în unele desene şi picturi erotice ale femeilor. Măsurarea proporţiilor din aceste desene a arătat că, în general, fetele sunt reprezentate ca având picioare nefiresc de lungi, uneori o dată şi jumătate mai lungi decât acelea ale modelelor originale. Moda recentă a fustelor foarte scurte are o încărcătură sexuală, nu atât pentru că expune masiv corpul, ci şi pentru că dă impresia unor picioare mai lungi, spre deosebire de fustele mai lungi de dinainte.

O gamă fastuoasă de stimuli supernormali poate fi găsită în lumea produselor cosmetice feminine.O piele curată, imaculată este un factor de atracţie sexuală universal. Fineţea ei poate fi exagerată prin pudre şi creme. În vremurile când era important ca o femeie să arate că ea nu trebuie să trudească în bătaia soarelui, cosmeticele au ajutat-o oferindu-i o albeaţă supernormală a pielii expuse vederii. Atunci când s-au schimbat condiţiile şi era important pentru ea să arate că-şi poate permite luxul de a sta la soare, au apărut produsele ce închideau culoarea pielii. Încă o dată, produsele cosmetice i-au fost alături pentru a-i oferi un bronz supernormal. În alte perioade era la modă să arate cât este de sănătoasă şi astfel se îmbujora supernormal cu farduri. O altă caracteristică a pielii feminine este aceea că are mai puţin păr decât cea a bărbatului adult. Şi în acest caz poate fi obţinut un efect supernormal prin diverse forme de epilare, părul fiind ras sau smuls dureros de pe picioare şi de pe faţă. Sprâncenele masculilor tind să fie mai stufoase decât ale femelelor, aşa că feminitatea supernormală poate fi atinsă şi în acest caz prin smulgerea lor. Dacă adăugăm la toate acestea machiajul supernormal al ochilor, rujarea buzelor, oja de pe unghii, parfumul şi uneori chiar rujul aplicat pe mameloane, ne dăm seama clar cât de mult exploatăm, de fapt, principiul supernormalităţii în goana după stimuli. (…)

6. Dacă stimularea este prea puternică, îţi poţi reduce răspunsul comportamental prin scăderea reacţiilor faţă de stimulii primiţi.

Acesta este principiul detaşării.Unele animale de la zoo văd acest mediu ca fiind înspăimântător şi stresant, mai ales dacă sunt nou-venite, mutate într-o altă cuşcă sau plasate împreună cu un companion ostil sau nepotrivit. În starea lor agitată, pot suferi de o suprastimulare anormală. Când se întâmplă acest lucru şi nu pot să fugă sau să se ascundă, ele trebuie cumva să blocheze influxul de stimuli. Pot face acest lucru pur şi simplu ghemuindu-se într-un colţ şi închizând ochii. Măcar în acest fel opresc stimulii vizuali. O formă mai extremă de detaşare ce poate interveni (practicată de asemenea de invalizi, atât animale cât şi oameni) este somnul excesiv, prelungit. Însă nu se pot ghemui sau dormi pentru totdeauna. Când sunt active, îşi pot reduce într-o oarecare măsură tensiunea executând „stereotipuri“. Acestea sunt mici ticuri, mişcări repetitive de tresărire, legănare, săltare, balansare sau rotaţie, care, deoarece au devenit foarte familiare, fiind executate constant, au devenit de asemenea liniştitoare. (…)

Dacă locuitorul unei grădini zoologice umane ajunge să fie suprastimulat, se aplică şi la el principiul detaşării. Atunci când mai mulţi stimuli diferiţi se amestecă zgomotos şi se bat cap în cap, situaţia devine de nesuportat.Ar fi bine dacă am putea fugi şi ne-am ascunde, însă, de obicei, suntem împiedicaţi de angajamentele noastre complexe faţă de viaţa în supertrib. Putem să închidem ochii şi să ne acoperim urechile, însă e nevoie de mai mult decât atât. In extremis, apelăm la ajutoare artificiale. Luăm tranchilizante, somnifere (uneori aşa de multe încât ajungem să ne detaşăm definitiv), supradoze de alcool şi o mare varietate de droguri. Aceasta este o variantă a goanei după stimulare pe care putem s-o numim visare chimică. (…)

”Zoomenirea” a apărut la Editura ART, în traducerea lui Vladimir Dumitrașcu. 

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger