O meserie pe cale de dispariţie: interviu cu un coşar devenit psiholog

3

Se spune că dacă întâlnești un coșar, vei avea noroc toată ziua. Însă norocul ăsta devine tot mai șubred. Radu Bancu este unul dintre coșarii numărați pe degete care mai practică această meserie lovită de ghinion. Noile sisteme de încălzire au prăfuit sobele pe care le mai întâlnim astăzi doar ici şi colo, în cartierele vechi ale Bucureştiului sau în casele-muzeu, unde există încă sobe-comori pentru un coşar. Despre o meserie pe cale de dispariţie ne vorbeşte cu nostalgie Radu Bancu, un coșar din București, în vârstă de 40 ani, care s-a reprofilat pe psihologie și care crede mai mult în norocul pe care ți-l faci cu mâna ta.

Cum ați ales această meserie și de cât timp o practicați?

Meseria a fost transmisă de la o generaţie la alta, contacul cu ea fiind de la vârstă fragedă. Nu-mi mai amintesc exact când am şi început să o practic, dar eram copil. De la asistarea maestrului la o lucrare până la executarea pe cont propriu a unor operaţii (mai întâi din cele simple, apoi mai complexe) nu a fost decât un pas. Sunt peste trei decenii de atunci. Actualmente, această meserie este mai mult ca un hobby rar.

Cum se împacă meseria de coșar cu specializarea în psihologie?

Nu numai că se împacă, dar se şi completează, chiar dacă în ansamblu sunt domenii diferite. Psihologia Muncii este cea mai edificatoare ramură a ştiinţelor psihologice care are ca principal obiectiv compatibilitatea sau adaptarea reciprocă om-maşină-mediu. Schemele de construcţii-intervenţie necesită o anumită compatibilitate cu dimensiunea psihică a omului în absolut orice domeniu de activitate.

Cât de mult mai sunteți solicitat pentru a vă face meseria de coșar?

Aş reformula întrebarea astfel: “Cât de puţin mai sunteţi solicitat…?”. Dacă acum 20-30 de ani (sau mai mult) era o meserie cu caracter permanent, astăzi are aspect ocazional inclusiv în perioada de toamnă şi început de iarnă, când ar trebui să fie sezonul celor mai multor solicitări. Pe vremuri, sobar-coşarul putea să trăiască tot anul cu ce acumula în sezon. Acum, în perioada de sezon s-au diminuat comenzile radical, atât din considerente social-economice, cât şi din motive ce ţin de evoluţia tehnologică. În restul anului activitatea este aproape inexistentă, de aceea mulţi dintre sobari-coşari au, de fapt, şi alte profesii în paralel, acestea din urmă fiindu-le surse de bază pentru venituri.

Ce presupune munca de coșar?

Munca de coşar este prestată de ucenicii care învaţă sobăria. Iar ca să devină sobar, ucenicul va avea mulţi ani de studiat, de practicat şi de muncit, de aceea va începe cu acest segment de meserie, el stând la baza înţelegerii fenomenului de tiraj natural, omniprezent la sistemele clasice de ardere şi încălzire.

Se presupune că ucenicul este mai tânăr, mai uşor şi mai agil şi, deci, bun de coşar. Desigur, va trebui să fie conştiincios, serios, responsabil, atent şi curajos. Nu este uşor să te urci pe acoperişurile clădirilor, să te caţeri la propriu pe diverse structuri, multe dintre ele şubrede şi periculoase, mai ales că toate sunt la înălţime.

Câți colegi coșari mai aveți?

Dacă ne referim doar la simpli coşari, cei autentici, nu-i numeri pe degetele de la o mână. Adică cei care vor să înveţe meseria de sobar şi încep, aşa cum spuneam mai sus, cu coşăritul. Dacă ne referim la meseriaşii complecşi, maeştrii, cei care cunosc întreg ansamblul sistemelor clasice de ardere şi încălzire de la forma brută până la cea finisată, stilizată, artistică, îi numărăm pe degetele de la două mâini în toată România, asta dacă nu-s plecaţi din ţară, sau dacă… încet, încet, nu ne părăsesc în altă lume mai bună…

Iar dacă ar fi de numărat acele persoane care “fac de toate” că e criză, deci şi coşăritul, impostorii mai precis, ar fi nevoie de duzini de mâini!

Cine vă solicită, de obicei?

Nu cred că a existat categorie socială care să nu fi solicitat un serviciu de gen. Clientul este persoana şi/sau instituţia ale căror nevoi ţin strict de deţinerea unui sistem clasic de ardere şi încălzire – de reparaţie/construire a lui şi de întreţinere.

România se află şi ea printre ţările unde clima, într-o anumită perioadă a anului mai scurtă sau mai de durată, este de natură să forţeze omul să îşi încălzească domiciliul. Şi omul cheamă meseriaşul să-i facă o sobă, o lejancă sau un şemine, unele, în prezent, adaptate pentu încălzirea centrală – o sobă poate încălzi mai multe camere prin caloriferele cuplate într-o instalaţie la ea.

Apoi prepararea hranei solicita şi ea un sistem special pentru asta, astfel, mai întâi s-a făcut o simplă vatră, apoi o plită, apoi un cuptor fie el şi de pizza, sau un grătar.

Sau lucrări pentru alte segmente profesionale – vatra cu jar şi foale pentru fierărie, cuptorul industrial pentru copt sau topit, cameră pentru incinerare etc. Toate acestea, funcţionând pe principiul tirajului natural şi pe combustibili care în urma arderii eliberau reziduri solide – funingine – , automat implica şi operaţii de curăţare, deci şi coşărit.

Actualmente, multe dintre ele nu cred că mai există, ultima vatră de jar cu foale pentru fierarărie a fost solicitată de un producător cinematografic, ca recuzită la un decor pentru un film, acum cca 5 ani.

Astăzi, centralele termice moderne cu tiraj forţat au scos din uz, treptat, sistemele clasice de ardere şi încălzire. Coşurile şi sobele rămânând de cele mai multe ori doar accesorii de design în stil vintage.

Cine mai are sobe în București?

Un răspuns simplu ar fi cei care nu le-au demolat ! Sobe, în special, au cei care locuiesc în cartierele vechi ale capitalei, fie la case sau la bloc. Cei din cartierele Pajura, Floreasca şi nu numai au încă sobe în apartamentele vechilor blocuri, chiar dacă majoritatea şi-au pus centrale moderne. Unii le păstrează doar pe post de mobilier, alţii din precauţie – orice pană de curent electric sau gaze face inutilizabilă centrala modernă, deţinătorii pot îngheţa de frig – soba fiind singura alternativă mai sigură şi la îndemână pentru rezolvărea unei astfel de situaţii. În ea se poate arde aproape tot ce se găseşte ca bun de combustibil şi dacă e bine facută, va da şi căldură cum trebuie.

Casele-muzeu, clădirile din patrimoniu naţional, vilele vechilor boieri sau demnitari ai „Vechilor Bucuresci” deţin reale comori din teracotă şi nu numai. Sobe unicat sau şeminee, adevărate opere de artă, extrem de valoroase, care astăzi nu se mai fac, domină încăperile. Multe dintre acestea, alături de alte valori, au fost distruse pentru totdeauna în demolările „Epocii de Aur”. Există persoane care, dacă au o astfel de sobă, înainte să-şi renoveze casa, îmi cer sfatul şi astfel reuşim să prevenim distrugerea unei opere de artă şi pierderea ei. Altele sunt demontate cu grijă, recuperându-se fiecare piesă şi se păstrează ambalate în locuri speciale, până li se găseşte un eventual nou proprietar. Din păcate, persoanele care înţeleg ce înseamnă o sobă valoroasă sunt foarte puţine şi asta din lipsa unor informaţii adecvate sau din ignoranţă.

În cât timp estimați că meseria de coșar va deveni o meserie fără obiectul muncii?

Greu de spus, dar nu suntem departe! A existat o reacţie accelerată în ultimii 20 de ani, care a diminuat radical folosirea sobelor, odată cu apariţia centralelor moderne, iar în ultimii 10 ani s-a diminuat şi folosirea coşurilor cu tiraj natural, odată cu apariţia centralelor cu tiraj forţat. Este evidentă impunerea şi câştigarea pieţei de către noile sisteme moderne de adere şi încălzire.

Totuşi, în ultimii 2 ani aproximativ, s-a resimţit o uşoară renunţare la centrala modernă de apartament, pe motive de consum mare comparativ cu randamentul. Am avut două ierni grele. Preţul gazului a crescut şi el. S-a constatat la factură că după prima iarnă, cei care se încălzeau la sobe de teracotă plăteau vizibil mai puţin. Referindu-ne strict la căldura ambientală, exlicaţia e simplă: o sobă de teracotă, clasică şi pe gaze, în general, pentru a se încălzi, se arde cca. 45 minute apoi se stinge. (Temperatura optimă de încălzire a unei sobe se constată simplu, cu palma pe teracotă. Mâna nu poate sta mai mult de 1-2 secunde lipită de sobă). După ce se stinge focul, dacă soba este bine făcută, va radia căldură în jur de 24 ore! Desigur, temperatura nu rămâne aceeaşi în aceste ore, dar oferă confortul termic necesar pe timp de iarnă. Centrala, în schimb, va trebui să ardă 24 de ore, e drept că nu în continuu, dar numai aşa va putea păstra o temperatură relativ constantă în încăpere. Facturile din iarnă au avut ultimul cuvânt. Diferenţa era aproape dublă la centrale faţă de sobe. Dar asta, probabil, nu va opri evoluţia sistemelor moderne. Sobele, şemineele devin încet-încet doar un moft de design interior, care vor avea nevoie de intervenţii la câţiva ani, sau zeci de ani. Vom vedea ce ne va rezerva viitorul, întotdeauna pare să fie surprinzător.

Cât costă o intervenție?

Depinde de intervenţie, cine o face şi multe alte criterii după care se stabilește un preţ. În provincie, de exemplu, un coş simplu se curăţă rudimentar, cu o perie, uneori şi pe “o ţuică”. În capitală, firmele de construcţii care veneau cu utilaje mari şi complexe cereau câteva zeci sau sute de euro pe oră.

O interventie poate să coste între 50 și 250 ron, sau mai mult în funcţie de complexitatea lucării. Una e să ai o clădire cu un singur nivel, alta e să te urci pe una cu 10 etaje, cu acoperiş în pantă mare şi fără suport.

În anii ’90 se mai vedeau coşari pe acoperişuri. Astăzi aproape deloc.

Cât de des vă mai confruntați cu miturile despre coșari?

În comparaţie cu multe alte meserii, despre aceasta nu prea sunt glume, una sau două, din câte ştiu. La fel şi miturile. Ar fi cel cu norocul adus de coşar, larg răspândit la noi. Există oameni care chiar cred asta. Mi-amintesc, pe când eram mai tânăr şi în serviciul funcţiunii de coşar, că mă mai trezeam cu câte o mână care mă atingea discret, ca să-i transmit norocul. Mă amuzam şi atunci, spunând că trebuie să mă ducă la restaurant dacă vrea într-adevăr să aibă noroc.

Sunteți o persoană norocoasă? Ați adus noroc celor din jur?

Norocul este relativ, ca multe altele, chiar dacă ţi-l dă Providenţa, sau, uneori, aşa cum le place unora să creadă, şi coşarul. De cele mai multe ori norocul trebuie să ţi-l faci cu mâna proprie! Am fost şi norocos și ghinionist. N-am câștigat la tombole sau loterii. Singurul noroc evident adus de mine altora a fost când în plin ger nu le mai mergea soba sau şemineul şi era nevoie de cineva priceput să rezolve problema. Ar fi fost curat ghinion să nu găsească pe nimeni!

Ce părere au prietenii și familia despre meseria dumneavoastră?

În general, o meserie recunoscută legal, oricare ar fi ea, este un lucru bun. Mai puţin bun este atunci când această meserie nu mai este o sursă de venit stabil sau, şi mai rău, când nu mai aduce niciun venit. Rămâne partea spectaculoasă, romantică şi artistică a meseriei de sobar-coşar – ineditul, exoticul. Amintirea unui joben şi a unui pămătuf. Orice meserie rară este apreciată de toată lumea, cred că este de lăudat oricine păstrează ceva rar, mai ales dacă-l poate transmite mai departe.

Ce pasiuni aveți, cum vă petreceți timpul liber?

Muzica este una dintre pasiunile mele – am câteva instrumente muzicale la care cânt (chitară, clape, tobe, muzicuţă, mandolină), dar mai cânt şi la bouzuky şi, desigur, voce – tenor, compun, cânt în diverse proiecte, sunt solist al unui cor, am concerte în ţară şi străinătate.

Citiţi şi:

Filozofi sau tinichigii? Şcoli profesionale sau universităţi?

Cât ne mai mint reclamele?

Femeile îmbătrânesc mai bine decât bărbaţii

Tags:



3 comentarii

  1. Aurelian BARAR on

    Am postat un comentariu, am dat nume, email, am notificat, am dat click pe Trimite si…..nici un comentariu ?!?

    • Aurelian BARAR on

      as vrea sa precizez ca din pacate nu apare primul meu comentariu, unde oare s-a pierdut, pentru ca pasii pentru postare au fost identici.
      A fost o clipa de inspiratie proprie pe care din pacate nu o mai pot reproduce ….

Leave A Reply