Mă trezesc flămând, ca în fiecare dimineață, și îi dau motanului meu să mănânce. Am prosciutto, bacon și rodii în frigider, pâine italiană în bufet și toate tipurile de carne în congelator. Plus slănină, care ar merge prăjită cu niște ouă aproape expirate. Prefer să-mi aprind o țigară și să văd ce se mai întâmplă pe Facebook. Beau o cafea, să-mi mai taie din foame, și pornesc cu taxiul spre restaurantul La Mama din Piața Alba Iulia. Acolo, un bucătar celebru, care a gătit pentru demnitari și instituții, prepară mâncare cât pentru 200 de oameni invizibili ai Capitalei.
de Ionuț Dulămiță
În La Mama e atmosferă de Sărbători. Lumină caldă, Hrușcă la radio și mese bogate, cu carne și murături. Un tablou agățat pe un perete, Dimineți urbane, costă 700 de lei. Pentru un om al străzii asta înseamnă, probabil, mâncare pentru mai bine de o lună. Mă așez la masă cu Marian Ursan, activist și profesor în asistență socială, care se preocupă de 17 ani de soarta marginalilor. Persoane care nu au adăpost sau care își bagă în venă, prostituate și oameni de două sau de trei ori vulnerabili: stau în stradă, au HIV și consumă și droguri. Asociația Carusel pe care o conduce Marian face schimb de seringi și le dă fetelor care se prostituează prezervative, mâncare, apă și cafea. Mai ales celor din afara Bucureștiului, care își vând trupul între orașe și nu au magazine în preajmă. „Stăm de vorbă cu ele, le învățăm cum să reducă riscurile.” Și o dată pe săptămână, vinerea, le oferă de mâncare celor mai marginali dintre marginali. „Nu le dăm tot. Trebuie să facă și ei ceva, nu trebuie să stea cu gândul că astăzi e vineri, vine pachetul și ei trebuie să-l aștepte frumos acasă.”
Joia trecută, pe la prânz, în bucătăria din La Mama, Chef Cezar Munteanu, care a acceptat și anul acesta să gătească pentru nevoiași, a terminat de făcut mâncarea și mușcă dintr-un cârnăcior. Carusel a lansat anul trecut acțiunea „O masă caldă pentru Sărbători reci”, un eveniment anual în care bucătarul mai sus amintit gătește mâncare caldă în restaurantul La Mama, iar voluntarii o distribuie marginalilor. Apuc o tavă cu pilaf alături de unul din studenții Facultății de Sociologie și Asistență Socială care au venit voluntari, iar stomacul gol mi se scufundă printre ciupercile înecate în boabele de orez ce strălucesc aburinde. Când o conștientizezi și n-ai acces la ea, mâncarea capătă o forță uriașă; nu poți să te atingi de ea decât dacă ți se dă voie. Iar asta o resimt cel mai tare oamenii care stau în stradă. Înghit în sec și îmi vin în minte anii facultății, când mâncam cu colegul meu de apartament pâine cu muștar pentru că ne era lene să coborâm să ne luăm de mâncare sau zilele mele culinare de acum, trase la indigo, când beau cafea și fumez până după-masa, cu banii în buzunar, apoi mănânc ce apuc, frugal, hrană rece de obicei, din comoditate, anxietate, dorință de autodistrugere.
Odată expusă mâncarea într-o sală a restaurantului, apare ambasadorul Elveției, care a patronat evenimentul, pentru un mic speech. Studenții, care au ajutat și la pregătirea ingredientelor, încep să umple apoi caserole din plastic cu ciorbă de pui, cârnăciori, pilaf, tocăniță de porc și murături. „E mâncare pentru frig”, îmi spune Bogdan, unul din studenții voluntari, un băiat corpolent de doi metri, cu diplomă de bucătar, ajutorul lui Chef Cezar în ziua aia. „Când e frig, mănânci de obicei lucruri grase, ca organismul să reziste. Orezul conține antioxidanți și carbohidrați, cârnații, proteine.” Înainte de finalul operațiunii, apare un bărbat pântecos, îmbrăcat bine, care mă întreabă dacă a plecat ambasadorul. Îi spun că da. „Și a dat ceva de băut?” Îi fac semn din cap că nu. Nedumerit, bărbatul ia unul din ziarele restaurantului și îl răsfoiește cu ochii fixați pe o caserolă cu felul doi, stingheră pe o masă. Se așează pe un scaun, lângă ea și, tiptil, o deschide spre inspectare. Îi cere imediat o furculiță unuia din ospătari, se așează la altă masă și mănâncă pe nerăsuflate.
Pe lângă caserole, studenții mai pun în plase pateuri, pastă de pește, margarină, felii de salam la pungă, pâine, fructe. Se formează echipe care pun pungile în mașini și pornesc fiecare spre destinația ei. Unele în Ferentari, altele în mai multe puncte din centrul Capitalei unde s-au aciuat oameni excluși social. Eu cu echipa mea mergem mai întâi în Piața Unirii, la Hotel Horoscop, în spatele căruia asociația Carusel a identificat acum două luni mai mulți consumatori de injectabile. Afară e un frig de-ți crapă sinusurile și o pâclă ce rispiește lumina caldă din La Mama. Imediat după ce parcăm mașina, lângă gura de metrou ne întâmpină trei adolescenți, două fete și-un băiat, care ne văd cu plase Selgros. „Îi căutăm pe copiii de la Horoscop”, le spune Ana Mohr, de la Carusel. „Noi suntem.” Le dăm câte o plasă, iar una din fete se oferă să ne indice și alți oameni în spatele hotelului. De când am apărut cu plasele, o femeie cu năframă care vinde la florăria de lângă gura de metrou strigă insistent spre noi: „Mamaie, dă-mi și mie! Mamaie, mamaie!” O studentă ochește un bărbat zdrențăros cântând la muzicuță pe scările de la metrou, care face o plecăciune cu mâna până-n pământ când primește o plasă. „Mamaie, mamaie!”.
Femeia strigă degeaba, nu se încadrează.
Fata care ni s-a oferit ghid e în clasa a VIII-a, iar pasiunea ei e să picteze icoane. „Dacă stau pe stradă, nu înseamnă să nu mă mai duc la școală. Mi-a cumpărat doamna [profesoară] lemn. Am pictat o icoană pentru fete fără zestre și pentru oameni păgubiți.” Unul din scopurile Asociației Carusel este, de altfel, să-i îndemne pe marginali să-și trimită copiii la școală. „Sunt copii care-și doresc enorm de mult să meargă la școală și, dacă nu au acte, e o piedică pentru ei”, spune Marian Ursan. „Unii au acte, dar le e rușine când merg la școală. Nu sunt îmbrăcați cum trebuie sau n-au ghiozdan sau caiete. Pentru oamenii care se confruntă cu probleme primare, școala nu e pe primul loc. Ei se concentrează pe moment, adică ce mănânc eu acum, unde dorm eu acum, nu au capacitatea să gândească în perspectivă.” Prin fața noastră trece fără să ne observe un tânăr uscățiv cu mustață și cu un braț de cărți vechi, pe care n-apuc să-l întreb dacă vrea să le vândă sau să le citească. „Ți-e foame?”, îl întreabă Ana. „Da”, răspunde el demn, ia plasa și pleacă mai departe. Totul se derulează foarte repede. Cele șase ore pe care le-au petrecut bucătarul și studenții la pregătirea și ambalarea hranei sunt risipite de milisecundele în care se împart plasele.
„Mulți de-aici au ajuns la pușcărie, mulți i-a luat la adăpost, mulți au murit că se drogau”, spune pictorița de icoane. „Puteți să ne mai dați și nouă o pungă? Suntem cinci frați, doar dacă vreți.” În drum spre Tribunal, un boschetar cocoșat, cu spume la gură, se clătină cu o pungă de aurolac în mână și face ochii mari când i se întinde o plasă. „Mai vreau”, și începe să tragă de o altă plasă, insistent, până o obține. Aproape de Tribunal, o femeie cu glugă și ochi mici, din care clipește des și cu care se uită cruciș într-un rest de oglindă, tresare când vede plasa și ne mulțumește chinuindu-se să facă contact vizual cu noi. Îmi dau seama cât e de ușor să treci pe lângă astfel de oameni fără să-i observi. Marea lor majoritate sunt chiar invizibili. De unii îți dai seama că sunt căzuți abia când se apleacă după un chiștoc de țigară.
Marian Ursan, care predă la Facultatea de Asistență Socială, le spune studenților să nu treacă niciodată pe lângă oameni fără să-i observe și îi pune să afle povestea unora pe care i-au mai văzut, dar nu s-au oprit să vorbească cu ei. Să-i întrebe: „Ce mai faceți, sunteți bine? V-am mai văzut pe-aici.” Poate cea mai mare bucurie a acestor oameni e să-i bage cineva în seamă, altfel decât să-i gonească sau să-i amendeze. Iar nevoia lor cea mai mare e hrana. „Discutăm despre integrare socială, integrare prin muncă, depășirea unor situații de vulnerabilitate…astea-s niște filozofii. Omul ăla n-are ce să mănânce. Când ai stomacul gol, și e gol de ceva timp, ți-e foarte greu să analizezi situația în care te afli, să faci un plan prin care să mergi mai departe, și atunci tentația de a face un lucru condamnabil e foarte mare. Oamenii n-ar trebui să fie înfometați, ar trebui să aibă acces la resursele astea minime și abia apoi poți să spui hai să facem aia și aia.”
Mâncarea pe care asociația le-o oferă marginalilor în fiecare vineri e rece, nu gătită ca La Mama. Conserve, ulei, orez, paste, cartofi, legume, supe și ceva dulce pentru copii. Carne nu, pentru că unii nu au frigider. Beneficiarii sunt în jur de 40 de persoane, „cei mai amărâți dintre amărâți.” Oameni care n-au acces la alte servicii, inclusiv la cantine sociale, pentru că, în primul rând, n-au acte de identitate, și pe care societatea îi condamnă pentru că se prostituează sau consumă droguri. „Mai mult decât atât, situația asta de vulnerabilitate în care se află, și mă refer aici la forme avansate de dependență, îi împiedică să-și caute drepturile, să se organizeze într-un fel sau altul. Și atunci mergem noi către ei. Avem centru în Ferentari, avem o echipă de teren care merge în spațiul în care se adăpostesc ei.” Unii trăiesc în stradă, alții în case părăsite unde, dacă au noroc, își trag apă de undeva sau un fir de curent de la vecini și își improvizează reșouri pentru a mânca și ceva cald. Trăiesc din colectarea deșeurilor, cerșit, alocațiile copiilor (dacă au acte) sau diverse munci – mătură în fața unui bar sau debarasează și primesc ceva în schimb.
„Nu le dăm tot. Spuneam că nu le dăm carne, dar nici celelalte alimente nu sunt suficiente, nu ajung de pe o săptămână pe alta”, spune Marian. „Nu trebuie să stea cu gândul că astăzi este vineri, vine pachetul și ei trebuie să-l aștepte frumos acasă. Le cerem să facă și ei ceva. Să fie curat unde stau, să spună bună ziua, mulțumesc frumos. E bine să fie pregătiți pentru a interacționa cu un alt serviciu social sau cu o instituție a statului care poate să-i ajute mai departe sau când merg la un interviu de angajare.” Iar oamenii ajung să-și dea seama de asta. De exemplu, Marian avea impresia că una din familiile beneficiare, una numeroasă, primea prea mult orez și i-a rugat pe colegii lui să o întrebe pe femeia casei dacă e așa, pentru că mai sunt și alți oameni care au nevoie. În primă fază, femeia a spus că nu. Apoi, săptămâna următoare, a revenit: „Lăsați-mi doar un pachet de orez, că mi-a ajuns.”
Carusel lucrează la firul ierbii sau chiar mai jos, în șanț, cum spune activistul. Se preocupă ca oamenii să nu moară, să nu li se agraveze starea de sănătate, să nu se infecteze cu HIV sau, dacă sunt infectați, să aibă acces la tratament. În mai puține cuvinte, se ocupă de diminuarea riscurilor (harm reduction) „Vrem să-i stabilizăm cât de cât, după care să-i direcționăm către alte servicii.” Cât despre mâncarea caldă gătită de Chef Cezar, spune Marian, chiar dacă nu poate schimba viața unui om, el va avea ce să mănânce câteva ore, timp în care se poate gândi la problemele lui. „Și noi ne gândim, cu ce schimbăm situația? Care este impactul intervențiilor noastre? Mie mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Toți ne-am dori să-i vedem pe oamenii ăștia a doua zi angajați, cu servietă, dar nu e posibil.” Impactul se poate citi însă pe fețele oamenilor atunci când primesc plasele.
În fața bisericii Sfântul Gheorghe, un bătrân m-a luat în brațe, cu lacrimi în ochi. Copiii deschid ușile caselor în paragină și zâmbesc mirați și bucuroși. „Ua, ce-i aicea? Hai mamaie!” „Auziți, dacă am și eu o rugăminte la dumneavoastră și nu vă deranjez”, spune o femeie scundă și foarte slabă, „am niște nepoței, dar nu sunt la mine, dacă ne puteți da și pentru ei. Unul din ei e seropozitiv și nu are cum să vină, sunt mai amărâți ca noi.” Copii bine îmbrăcați, care se dau cu skate-ul în preajma caselor părăginite, refuză plasele: „Noi avem ce să mâncăm, dar te duc la unul care n-are.” Se deschide altă ușă, dintr-o curte strâmtă a unei alte case care stă să cadă, iar locatarii ies unul după unul să primească plasele. „O să mâncați!”, îi spune femeia cu nepotul seropozitiv unui băiețel din curtea îngustă. Copilul chicotește și, cu un zâmbet larg, fuge în casă cu plasa în mână.
Puteți citi și:
O masă pentru oamenii invizibili
Droguri în venă, pe bani din gunoaie. La schimb de seringi în Ferentari