O lună de voluntariat la “O masă caldă”, spre redistribuirea mâncării

4

“O masă caldă” este programul unui grup de acțiune civică din Cluj prin care 50 de persoane nevoiașe primesc mâncare de calitate cu un buget săptămânal de doar 100 de lei. Curry de pui indian la doar doi lei, așa cum s-a gătit săptămâna trecută. La o astfel de simplitate și eficiență, nu este de mirare că practicile grupului s-au răspândit în alte orașe, la Bacău sau București.

 

inotatori o masa calda

 

de Adi Dohotaru

Cosmina Paul, inițiatoare a proiectului, și George Jiglău, bucătarul șef, sunt cadre didactice la Facultatea de Științe Politice din oraș. Cosmina a preferat un grup informal în condițiile în care ONG-urile funcționează într-o logică prea birocratică și costisitoare. Cum finanțările sunt anevoioase, puținele resurse ale ONG-urilor se îndreaptă spre plata salariilor. Prin mijlocirea conducerii facultății, mai ales că Emil Boc predă la Științe Politice, universitarii au obținut cantina primăriei pentru a găti. Deși universitari, nu sunt într-o poziție privilegiată. Nu sunt angajați la facultate, ci sunt la plata cu ora (6 lei!) și trăiesc din proiecte temporare în cercetare (salariile s-au înjumătățit în ultimii doi ani și oricum nu vin la timp, lucru pe care îl știu și din experiență proprie). În aceste condiții precare de viață, voluntariatul lor este cu atât mai prețios.

Cosmina Paul mi-a propus mai demult să văd cum funcționează programul, dar nu am venit. Din două motive. Odată pentru că neglijez relevanța proiectelor caritabile, individuale sau în grup restrâns, mai ales că acest tip de acțiuni filantropice eșuează în ridicarea unor probleme sistemice. De pildă, de ce ar fi nevoie de a face rost de bani pentru a achiziționa mâncare pentru un număr relativ limitat de persoane în condițiile în care o treime din mâncarea din România este aruncată, iar la nivelul UE procentul este mai mare? Cum ar putea risipa să fie diminuată, astfel încât redistribuirea alimentelor să se facă pe o scară mult mai largă? Al doilea motiv ține de tipul de activism civic cu care m-am obișnuit, care necesită confruntare cu forme de autoritate și sisteme de putere considerate ilegitime. Asta nu necesită voluntariat, ci practicarea cetățeniei.

prajituri la o masa calda Temerile mi-au fost risipite, în sensul în care ambiția echipei este de a încerca „să redistribuim mâncarea la nivelul Clujului”, după cum îmi spune Cosmina Paul. Deja, firma Salad Box a oferit recent 35 de litri de supă cremă care au fost transportate la Pata Rât, iar un parteneriat cu Napolact, prin care sute de produse lactate să fie distribuite săptămânal, pentru a evita aruncarea lor, este în tratative. Ea crede că trebuie găsite modele de responsabilitate socială din partea firmelor active pe piață:

„Pe de o parte, toți cei care vând alimente sau mâncare preparată să ofere cota parte, și să o redistribuim către cei care au nevoie. Vinzi 50 kg de banane? Oferă un kilogram. Salad Box face asta, prin noi. În al doilea rând, ce rămâne restaurantelor, firmelor de catering, de asemenea să se redistribuie. E până la urmă atât de simplu, curat și deștept. În plus, ce ajunge în pragul expirării, trebuie oferit. Gratis. Avem nevoie de colaborări cu manageri deschiși și mai puțin cu oameni parveniți care stau confortabil în ideea că sărăcia este o problemă a fiecăruia, și nu a comunității. E o problema a noastră pe care o putem soluționa. O coaliție a managerilor de firme și companii, la nivelul Clujului, un program gândit, îi invităm la masă. La masa de discuții, să realizăm lucrul acesta”.

Dar dacă firmele ar refuza redistribuirea pentru că ar considera, de pildă, că profitul le-ar fi diminuat dacă oferă gratuit alimente înainte să ajungă în pragul expirării? Aici e partea de confruntare pe care nimeni nu și-o asumă pentru că se simte strivit de adversități ori de o logică a pieței considerată imbatabilă. Ce poate face un „voluntar”, pentru care s-a dezvoltat un cult în vremurile noastre neoliberale pentru a acoperi deficiențele unui stat retras din servicii, când se confruntă cu situații în care „ajutorul” sperat nu este oferit? Din nefericire, pentru găsirea unor soluții la problemele legate de lipsa accesului la o hrană decentă, un limbaj în cheie morală, al acțiunii directe și al solidarizării morale, are mai mare succes de public decât discursul politic sau, mai precis, al economiei politice care ar încerca să analizeze în ce condiții e posibilă risipa la nivel mondial a unei treimi din cantitatea de mâncare, în țările dezvoltate procentul fiind chiar mai ridicat.

 

Printre beneficiari și voluntari

 

Am mers patru săptămâni la rând la cantină să gătesc și să povestesc cu oamenii care beneficiază de mâncare. Am înotat pentru „O masă caldă” și la Swimathon, unde se strâng fonduri (modeste) pentru diverse proiecte civice. Nu doar am gătit, am și mâncat niște plăcinte excelente aduse săptămânal de o doamnă impresionată de proiect și care gătea atât pentru beneficiari, cât și pentru voluntari. Atmosfera la gătit e degajată, mai ales că e un voluntariat care nu durează mai mult de două ore pe săptămână. George Jiglău, care s-a antrenat câteva luni la un curs cu un bucătar japonez, propune rețete exotice și ghidează voluntarii inteligent, in sotto voce. Bucătăresele primăriei se mai distrează de stângăcia noastră, dar ne mai ajută cu vreun sfat ori stau să curețe vasele la final, pentru că suntem prea lenți și vor să ajungă acasă. Afară se formează coada încă de la ora 3. Unii vin mai repede pentru a fi siguri că vor primi mâncare. Masa urmează a fi servită la 4. Sunt mai curios de ce se petrece afară decât în bucătărie. Unele mese mai ajung și la copii din medii defavorizate, dar cum a venit vacanța, afară sunt marea majoritatea vârstnici cu venituri mici.

Mulți beneficiari au auzit de programul „O masă caldă” de la preoții Bisericii Franciscane din Piața Muzeului. Erzsebet Raț are 72 de ani și trăiește din ajutor social. 140 de lei pe lună. Are familie, doi copii cu probleme. Nu insist că i se umezesc ochii și îi tremură vocea când îi întreb de ei. Sunt departe, iar câinele care o însoțește e cald și aproape. Așa că schimb vorba și întreb de câine. E mândră de el, de Piti: „mă iubește, e foarte deștept, atâta doar că nu vorbește”. Câinele e liniștit. Când merge la azilul de noapte, o așteaptă în stație, în Piața Mihai Viteazu. „Îi fac cu mâna, știe că plec, fuge după mine, dar nu știu unde merge noaptea”, spune ușor îngrijorată. Dar în fiecare dimineață o așteaptă în stație și merg apoi împreună prin oraș.

„Cum ați ajuns la centrul de noapte?”, o întreb. „Ne-au scos popii din casă de pe strada Arany Janos. La 72 de ani! 19 familii eram. Au făcut restaurant. De la începutul anilor 90 stăteam acolo în chirie. Ce popi sunt ăia? Acum sunt la centrul de noapte pe strada Oașului. M-au pus între nebuni. Toți fură și e gălăgie. Nu trebuie să pui nebuni lângă o femeie bătrână. Odată mi-au zis că mă omoară dacă nu le dau bani”, oftează ea. „Domnule, nu știți undeva un garaj să stau în chirie?”. „Nu știu”, îi zic, și de atunci mă întreabă de fiecare dată dacă am rezolvat vreun garaj în care să stea.

 

cosmina & emese

 

Pe toți pe care i-am întrebat îmi spun că se trăia mai bine în perioada comunistă. Și nu doar pentru că erau tineri. „Era mai bine înainte de 89. Aveai locuință, erau locuri de muncă, aveai de toate. Acum poți să mori de foame. După 90, toate fabricile s-au stricat, ce fel de conducători sunt ăștia?! Ați văzut boschetari înainte de 89?! N-ați văzut. Nu e bine unde am ajuns”. „Unde mai mâncați?”, întreb. „Mai iau supă la 14 mii”, zice. „Cât, 14 lei?”, mă mir. „Nu, maică”, se uită la mine ca la extraterestru. „1 leu și…”, completează colega de masă, tanti Rozalia. „Supă de la magazin, la plic, peste care pune apă caldă la azilul de noapte”, mă lămurește Rozalia Nagy, de 64 de ani.

E femeie de serviciu, are două scări, ia 250 de lei pe lună. A fost 12 ani femeie de serviciu în complexul Hașdeu, la cămine, dar a venit o firmă specializată și au renunțat la ea. E bronzată ca prietena ei, pentru că își petrece mult timp pe străzi, dar uscată și scobită de timp. Îmi amintește de personajele supte în obraji, pictate de Van Gogh, în special de mâncătorii de cartofi din Borinage. Merge în fiecare miercuri la Biserica „Schimbarea la față” a greco-catolicilor, unde primește pâine caldă. La Biserica Franciscană a catolicilor se mai dă mâncare marți, de două ori. Mai merge și la biserica de lemn reformată din Grigorescu și primește pachet, cu sandvciuri și ceai. Sunt curios dacă e credincioasă. Dacă ar fi, cred că ar merge în Rai la Arles după pictor, iar lumina și culorile puternice ar liniști-o.

Lucian Gârboan, 53 de ani, pensionar, trage cu urechea. Zice: „De ce Biserica Ortodoxă nu face la fel ca ăstealalte?”. „Și eu când am venit aici îmi era rușine la început. Dar de ce să îmi fie rușine? Că sunt și alții ca mine! Vin de trei luni deja”, îmi spune bărbatul care a muncit 30 de ani la Carbochim ca motostivuitorist.

Întreb în mulțime. „Ați văzut la PRO TV că o treime din mâncarea din România se aruncă?”. „Daaaaa”, răspund în cor ca o clasă disciplinată și deja sunt de-al lor. Au văzut. „De ce nu îi lasă pe oamenii săraci să mănânce mâncarea aruncată la supermarketuri”, zice unu’ revoltat. „Pun gardienii pe ei și îi alungă. Noi stăm la rând pentru mâncare și alții aruncă”, zice o femeie.

Soluția? Bărbații sunt mai înclinați spre politică: „Un nou Vlad Țepeș. Toți sunt corupți”, tranșează motostivuitoristul pensionat. Tanti Erzsi e mai modestă. Zice cu accent unguresc: „Scumpule, eu nu pot răspunde la așa ceva. E greu. Nu știi o bătrânică la care aș putea sta?”.

Sunt și situații în care supermarketuri alternative, de negăsit în spațiul românesc, își propun zero risipă. Dar acestea, oricât de exemplare ar fi, sunt doar excepții notabile, auto-reglementarea pieței corporatiste fiind iluzorie în raport cu abundența risipei:

 

 

 

Concret și abstract

 

mancare o masa calda

 

„Dintre toate voluntariatele pe care le-am făcut sau de care am auzit, aici am senzația că pot ajuta în mod direct. Alte voluntariate îmi păreau abstracte”, îmi spune Irina Bădescu, voluntară, 18 ani.

„O masă caldă” este un program care oferă într-adevăr o implicare clară și rezultate palpabile, dar într-un sens mai larg, concretețea sa învăluie mizele imense și abstracte ale risipei de mâncare. Potrivit unui raport din martie 2013 redactat de Yves SOMVILLE pentru Comisia Europeană, 90 de milioane de tone de mâncare sunt aruncate anual în Europa fără a fi inclusă risipa din agricultură sau pescuit. La nivel global, se risipesc 1,3 miliarde de tone pe an. În țările în curs de dezvoltare 40% din mâncare se risipește după recoltă și în timpul procesării pe când în țările dezvoltate un procent similar se aruncă în sectorul de retail și la nivelul consumatorului:

„Într-o anchetă a Comisiei Europene publicată în 2010, volumul deșeurilor alimentare ar fi de 179 kg/locuitor/an. Repartiția între diferitele verigi ale lanțului indică 42% în gospodării, 39% în industria alimentară, 5% pentru distribuție și 14% pentru cateringul din afara gospodăriilor. Dacă situația nu se schimbă, până în 2020 se poate prevedea o creștere cu 40% a acestei cantități. Trebuie precizat că, în acest studiu, nu au fost luate în considerare pierderile și risipa de alimente în etapele din agricultură și pescuit”.

Parlamentul European a adoptat o rezoluție ce prevede reducerea cu 50% a risipei de mâncare în următorul deceniu, iar una dintre soluții este redistribuirea. Însă cine să facă redistribuirea dacă în urma a varii presiuni ideologice autoritățile s-au retras din economie și societate ca furnizoare de servicii publice în favoarea capitalului? Oare o șansă nouă de a gândi mecanisme redistributive ori noi presiuni asupra statului de a nu mai juca în alianță cu capitalul pot veni și din astfel de acțiuni ale mediului asociativ neinstituționalizat ori semi-instituționalizat?

Nu sunt sigur, dar merită aflat cunoscându-i pe inițiatorii programului „O masă caldă”. Sau prin chestionarea implicării voluntare, practice și directe, într-un context structural mai larg, fără a trișa făcând direct apel la valori (corectitudine, solidaritate, oameni frumoși, morală etc.) că e foarte greu de analizat pe ce se bazează ele… Poate merită aflat prin încercarea de a crea mecanisme redistributive în mai multe orașe din țară sau, până atunci, donând 100 de lei proiectului pentru a-i asigura funcționarea timp de o săptămână. Dacă redistribuirea va funcționa la nivel de oraș și chiar dacă nu va mai fi nevoia de a cumpăra mâncarea, de donații va mai fi nevoie cu siguranță pentru a asigura gestiunea programului și cheltuielile de transport:

Grup de acțiune locală „O masă caldă”
Donații RO83BTRLRONCRT0247298402 (Soc. Studențească de Științe Politice)
SWIFT BTRLRO22

Notă: Nu am ales foto cu beneficiarii stând la coadă din același motiv pentru care nu am fotografiat clișee cu romi la Pata Rât, preferându-i în centru la proteste și performance-uri. Noi, în schimb, ne putem face paradă de self(ie)-righteousness cât vrem.

 

 


4 comentarii

  1. N-am inteles rolul si logica afirmatiei “toti spuneau ca se traia mai bine inainte de 1989″”, in afara agendei politice cunoscute a autorului articolului. E penibil sa o incluzi intr-o asemenea relatare, e ca si cum ai intreba un bolnav “nu-i asa ca era mai bine cand erai sanatos?”

  2. H, numai „idiotes” (cetățenii privați) nu au agende politice, pentru că știm de la vechii greci că trăim într-un zoon politikon, deci suntem ființe politice (a se vedea sinonimia care nu se face la noi între politicieni, civici și urbaniști). Am intervievat mai multe persoane din categorii defavorizate care îmi spuneau că era mai bine înainte de 89, când era o societate mai „sănătoasă” pentru că aveai o siguranță a zilei de mâine, spre deosebire de instabilitatea postdecembristă când și-au pierdut locurile de muncă, unii locuințele etc. Deci, includerea unor astfel de referiri are legătură cu raportarea lor la vremurile în care trăim și la o cerință crescândă pentru o mai mare echitate socială. Desigur, eu sunt în dezacord cu acea nostalgie din cauza raportării pozitive la o perioadă dictatorială, dar o înțeleg și empatizez cu raportarea lor. Dacă spun despre cineva că e „idiotes” nu este o jignire, e un termen tehnic.

  3. As vrea si eu sa devin voluntar in aceasta campanie.Va rog sa ma ajutati cu cateva detalii despre unde si cu cine ar trebui sa discut referitor la acest lucru.Multumesc.

  4. Ca raspuns la fraza “Lucian Gârboan, 53 de ani, pensionar, trage cu urechea. Zice: „De ce Biserica Ortodoxă nu face la fel ca ăstealalte?” ——-este usor a arunca cu vorbe….luati de va informati :http://www.amd-cj.ro/campania-masa-saracilor/….si merge asa de ani de zile ,in Satu Mare,in Cluj,si deja de o buna bucata de vreme,si in Oradea…..este absolut de laudat initiativa acestui grup,dar nu este singurul…poate chiar ar putea colabora,macar cu schimb de experienta,sau chiar cu o asociere care sa aiba greutate in a obtine produsele in curs de expirare de la marile lanturi de magazine…

Reply To andreea Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger