O lume dominată de femei

5

Reluăm rubrica noastră de literatură cu un fragment din noul roman al lui Silviu Gherman, Hârtiile Masculului, publicat sub pseudonimul Leon Wahl la editura Curtea Veche, în română și în engleză, în regie proprie. Povestea, în câteva cuvinte e – o lume în care femeile sunt stăpâne nemiloase.

 

 

1

 

Gândacii se luptau cu părul de pe pieptul meu. De-abia depășeau o porțiune mai dificilă că imediat se împotmoleau în alta. De fiecare dată era la fel. Rămâneau nemișcați câteva clipe, agitându-și numai antenele, apoi se avântau cu și mai mare forță în pădurea de fire. În felul ăsta acoperiseră jumătate din distanța de la sfârcul stâng la cel drept. Competiția nu părea strânsă, pentru că unul din ei conducea detașat și era clar că avea să câștige.

Urmăritul gândacilor înaintând printre firele de păr era singura mea distracție din acea zi. În lunile trecute mă ocupasem cu șoarecii: îi vânasem, îi disecasem, îi asmuțisem unii împotriva altora sau îi trântisem de podea ca să văd cât de repede mor. Solomon nu se arătase impresionat de realizările mele. El știa una și bună: nimic nu se compara cu bașkiya. Îl obseda bașkiya. Spunea că cel mai mare vis al lui era să se tolănească în hamac și să facă bașkiya toată ziua, de dimineață până seara, fără să-i pese de nimic. I-am spus că oricum face bașkiya ca un apucat și că visul i s-a împlinit deja. „E adevărat, nu sunt o ființă complicată. Îmi trebuie doar un hamac mai bun”, a răspuns el cu un surâs larg. Cuvintele astea mi s-au învârtit prin cap câteva zile și rezultatul a fost că am început să-l urăsc cu patimă pe Solomon, poate chiar mai mult decât îl uram pe burbac. Burbacii sunt toți la fel, n-ai ce să le reproșezi. Însă pentru cei ca mine și ca Solomon viața trebuie să însemne mai mult decât slujirea burbacilor sau făcutul bașkiyei în timpul liber.

Când am simțit cutremurarea pământului am știut că burbacul s-a trezit și că, dintr-o clipă în alta, are să mă cheme să-i duc găleata cu mâncare. Mi-am suflat gândacii de pe piept și m-am ridicat. După câteva clipe s-a auzit mugetul tânguitor:

— Mâncareeeeeeeeeee…

Am vrut să mă duc la bucătărie, dar m-am oprit. Mi-am adus aminte că nu era rândul meu; eu fusesem la burbac data trecută. Chiar în acea clipă ușa s-a deschis și Solomon a băgat capul înăuntru.

— Pot să te rog ceva? Nu vrei să mergi tu? a întrebat cu același zâmbet mieros la care nu renunța niciodată. Te rog mult… Eu sunt ocupat. Vezi că fiertura e pe foc. Numai s-o pui în găleată și să i-o duci. Mulțumesc mult.

Am dat un picior în ușă. Solomon a apucat să se retragă la timp.

— Te duci, da? s-a auzit din spatele scândurilor. Nu te supăra. Chiar am ceva important de făcut și nu pot acum să…

Am oftat. Solomon a luat asta ca pe o confirmare și a ieșit pe ușa din spate, probabil grăbit să se întoarcă la bașkiya lui.

M-am dus în curte și m-am uitat la înălțimea din față. În vârful muntelui, burbacul se mișca lent. Își întindea mâinile și căsca. Era în profil față de mine și chiar de la distanța asta îi vedeam dinții și limba lungă. Am hotărât să nu mă grăbesc. Am făcut câțiva pași până la marginea platoului și m-am uitat în jur. Cât vedeam cu ochii, munții golași și gălbui erau înghițiți de valuri de ceață neagră. Foarte departe, dincolo de Drumul Oaselor, printr-o mică deschidere în marea de negură, se vedeau strălucirile orașului Cledu. Mica pată din mijloc care pâlpâia ca un foc alb era cu siguranță statuia de cristal a Cledudiei. Ceața a acoperit-o în curând și mi-am întors privirile spre Cabananoastră.

Era o construcție dărăpănată și mare. Nu știam când fusese ridicată. Solomon, care lucrase aici înaintea mea, susținea că doamna Vé îi povestise despre înscăunarea Elisabetei Rakowicz și despre ordinul ei de a construi Cabananoastre pe fiecare munte. Se părea că, în vremurile ei bune, Cabananaoastră fusese o clădire de piatră cu două turle; un izvor țâșnea din mijlocul curții și apa lui se aduna într-un fel de iaz. Solomon mai spunea că tufe roșcovane înconjurau clădirea ca niște ziduri și că, pe terenul din spatele bucătăriei, tufele erau tăiate după un tipar complicat, formând un părculeț. Văzusem și eu niște pietre pe jumătate îngropate și rămășițele unui tufiș, dar nu credeam în ruptul capului că aflase asta de la doamna Vé. Dincolo de certuri, înjurături și batjocoreli, cledanele n-ar fi stat la discuții cu cei ca noi.

Am auzit gălăgia scatoidelor în ogradă. Am cotit la stânga, după vechiul șopron părăsit, și le-am văzut. Înainte să se ducă la bașkiya, Solomon le dăduse drumul din cuști și le aruncase un pumn de semințe, iar acum animalele se luptau pentru ultimele boabe rămase. În frenezia lor nu m-au simțit venind, așa că am putut trage un picior chiar în mijlocul ghemului de solzi portocalii. Au cârâit și s-au îndepărtat puțin, apoi s-au regrupat în jurul mâncării.

Am intrat în bucătărie și am inspirat aburii fierturii de scatoidă, gulii și nuferi. Îmi plăcea mirosul. Am vrut odată să gust din mâncarea burbacului, dar pământul a început să tremure înainte să duc polonicul la gură și am auzit un mârâit îngrozitor venind din vârful muntelui: „ce faaaaaci?” Aproape că mi s-a oprit inima. Eram foarte tânăr pe atunci și credeam că burbacul îmi vede fiecare mișcare și-mi citește fiecare gând. Solomon mi-a explicat că totul ține de rădăcinile cărnoase care pleacă din vârful muntelui și se întind pe suprafața platoului, înconjurând Cabananoastră și coborând până în vale. Ele sunt venele, arterele, gura și ochii burbacului. Pe lângă faptul că îl leagă de cledane, rădăcinile sunt destul de sensibile încât el să știe precis, în orice clipă, unde ne aflăm și ce facem. Mai mult, chiar de la început, Solomon m-a sfătuit să nu încerc să fug, pentru că burbacul poate să „șocheze” cu rădăcinile. Nu știa cum anume „șochează” și nici măcar ce înseamnă acest „șoc”; el, ferească cerul, nu încercase pe pielea lui, dar auzise de la doamna Vé că era ceva foarte dureros. Odată cu trecerea lunilor, povestea cu sensibilitatea exagerată a rădăcinilor mi s-a părut tot mai fantezistă, până când mi-am dat seama că era o altă minciună.

M-am apropiat de cazanul care fierbea. Am oprit focul și am controlat din reflex nivelul de gaz din butelie. Doamna Vé urma să vină cu proviziile abia peste trei zile, așa că trebuia să economisim. În ultimul timp rămâneam mereu fără gaz. Chiar dacă magazia era plină cu alimente, transporturile nu aduceau mai mult de șase butelii pe săptămână. Solomon a îndrăznit să ceară mai demult o butelie suplimentară și aproape că s-a ales cu urechea sfâșiată. Țin minte că doamna Vé i-a dat drumul în cele din urmă, apoi a venit la mine și mi-a pus mâna stângă pe cap, în timp ce gesticula domol cu dreapta. Mă uitam ca hipnotizat la unghiile ei lungi și pline de sânge.

— Vă dăm exact atâta gaz cât vă trebuie, a spus. Se pare că prietenul tău nu știe să gătească. Irosește butelii.

A rămas cu palma pe capul meu și m-a întrebat dacă știu să gătesc. Simțeam că mă sufoc. Am răspuns repede că da.

— Atunci ia zi, a continuat ea, câte butelii să vă aducem data viitoare? Fii sincer.

Celelalte cledane care însoțeau transportul se adunaseră în jurul nostru și ne priveau amuzate.

— Șase, am rostit încet.

— Poftim? Nu te aud.

— Șase.

— Ești sigur?

— Da. Șase. Ca de obicei.

Doamna Vé s-a întors spre Solomon, care se chircise și-și apăsa cu o mână urechea rănită. L-a atins cu vârful cizmei și a spus:

— I-auzi, Solomon, ce zice băiatul. Șase ajung. Nu-i așa că-ți pare rău? Nu-i așa c-ai fost obraznic?

Solomon a bâiguit că-i pare rău, că n-o să se mai întâmple una ca asta și c-o să fie mai atent pe viitor. Doamna Vé și însoțitoarele ei au încălecat pe coloscatoide, părând foarte mulțumite de ele însele. În timp ce se îndepărtau, le-am auzit spunând: „Ai văzut ce băiat deștept? O să ajungă departe”. Apoi au izbucnit în râs.

Ce-i drept, Solomon scăpase ușor. Puteau foarte bine să-l omoare și să aducă pe altul în locul lui.

— Mâncareeeeee! Ce faaaaci! s-a auzit iar din vârful muntelui.

Am luat polonicul agățat de perete și am început să torn în găleată. Nu mă grăbeam. Poți să te obișnuiești cu aproape orice pe lumea asta, chiar și cu un burbac. Când înțelegi că un asemenea monstru e absolut dependent de tine, poți să-ți permiți unele libertăți. De pildă, să nu te grăbești când îi duci găleata. Sau să-l cerți dacă mănâncă prea mult. Hotărât lucru, cei ca mine și Solomon nu au de ce să se lase intimidați de un burbac.

Fiertura avea consistența și culoarea puroiului. Era lipicioasă și, ca să se scurgă, trebuia să lovesc de mai multe ori cu polonicul în marginea găleții. Sunetul ăsta înnebunea scatoidele de afară. Le-am auzit adunându-se dincolo de ușă și l-am înjurat în gând pe Solomon pentru că le dăduse drumul atât de devreme. Știa că săreau pe mine când scoteam mâncarea. Am umplut găleata, am acoperit-o cu un capac și am ieșit în curte. Scatoidele, care așteptaseră până atunci pe prag, au început să chițăie și să țopăie înnebunite. Unele încercau să se ridice în zbor, dar nu reușeau să treacă mai sus de genunchiul meu; le tăiasem aripile luna trecută. Am împărțit picioare în stânga și în dreapta, am luat-o la fugă și m-am strecurat repede pe poarta de lemn, închizând-o în urma mea. M-am aplecat apoi peste gard, uitându-mă la mutrele micilor creaturi. Atunci când înțeleg că nu mai au cum să ajungă la mâncare, scatoidele se liniștesc și aruncă niște priviri pe care Solomon le găsea înduioșătoare, dar care mie mi se păreau prostești. Am adunat salivă în gură și am lăsat-o să curgă încet, într-o flegmă lungă, peste capul uneia. Scatoida s-a scuturat, a lăsat botul în pământ și s-a îndepărtat în liniște. A urmat-o restul cârdului.

Am apucat bine găleata în mâini și am început să urc panta abruptă. Îmi controlam pulsul din când în când. Am lăsat în urmă ultimul strat de pământ și am pășit pe poteca săpată în grămada înaltă de carne, la capătul căreia era burbacul. Vârful muntelui era format din carnea pritocită a vechilor burbaci, dar numai un ochi atent ar fi putut recunoaște rămășițele lor; chiar și de aproape nu vedeai decât un fel de stânci moi. Trebuia să fii foarte atent ca să remarci un ochi, o mână sau o gură strivită. Sub burbacul de acum zăceau în hibernare cinci sau șase sute de alți semeni de-ai lui. Uneori, în mijlocul grămezii, câteva creaturi se trezeau și căutau să-și croiască drum spre vârf, unde aveau acces la rețeaua de rădăcini. Orice burbac care ieșea la lumină și stăpânea vremelnic rădăcinile se temea să nu fie alungat înapoi în grămada de carne.

Urcam și mă uitam la micile pustule crescute în potecă. Se spărgeau cu un pocnet plăcut atunci când le călcam, eliberând un lichid transparent și uleios. Trebuia să am grijă pentru că eram desculț și riscam să alunec. Mai aveam destul de urcat și poteca se subția din ce în ce mai mult.

L-am întrebat odată pe Solomon ce știe despre burbaci. Întrebarea mea l-a mirat. Un burbac e un burbac. Stă în vârful muntelui, deasupra altor burbaci adormiți, și ține legătura cu cledanele prin sistemul de rădăcini. Asta e tot. Pe urmă s-a scărpinat și a spus că ar trebui să mă liniștesc cu întrebările; el, personal, e în regulă cu asta, însă cledanele n-ar fi încântate să știe că la Cabananoastră există un îngrijitor atât de curios. Asta mi-a confirmat încă o dată bănuielile. N-aș fi putut conta niciodată pe Solomon dacă voiam să scap de aici.

Am ajuns în vârf, înaintea trunchiului scheletic ce ieșea din masa cărnoasă. Burbacul era de trei ori mai înalt ca mine. Nu avea picioare; avea doar un trunchi subțire și lung, cu brațe scurte, aproape lipsite de degete, și un fel de cap turtit, cu o gură lată. La început fusese gras și rotund; acum era subțire ca un vierme gigantic. Pielea roșiatică, rămășiță din vremurile lui bune, era fragilă și forma o mulțime de pliuri și încrețituri care-i atârnau pe oasele proeminente ca niște rufe agățate de bețe. Porii îi secretau o transpirație soioasă ce-l proteja de soare și ploi, însă, chiar și așa, burbacul era plin de coșuri, bube și iritații rozalii. Ținea ochii strânși și mișca doar gura: scotea limba, căsca, plescăia, fornăia și răsfrângea buzele. Ca întotdeauna, balele îi curserseră pe piept și formaseră o băltoacă în fața lui. Am pus găleata jos și mi-am îndreptat spinarea. Inima îmi bătea foarte repede.

— Uite c-am venit, am zis.

— Mâncare… ce faaaaci… a bolborosit el și a întins mâinile butucănoase.

I-am spus c-o să-l hrănesc imediat, dar că mai întâi vreau să fumez o țigară, fiindcă mă liniștește să fumez țigări. Știam că nu pricepe ce-i spun, dar a văzut că trag de timp și a mormăit nemulțumit.

— Mă doare inima, am explicat. Găleata a fost foarte grea. Fumez o țigară și pe urmă îți dau să mănânci. Pricepi?

Am căutat pachetul în buzunar și mi-am aprins țigara uitându-mă la crăpăturile minuscule ale ochilor lui. Clătina din cap și țâțâia din buze. Probabil că, dacă ar fi putut, ar fi cerut imediat înlocuirea mea; un simplu mesaj trimis prin sistemul de rădăcini și a doua zi aș fi fost mort. Însă burbacul nu știa să vorbească, la fel cum nu știa să „șocheze”. Era la fel de prost ca o scatoidă. Vocabularul lui se oprea la cuvintele „ce faci” și „mâncare”. Prin rădăcinile care coborau în Clédu nu putea decât să transmită un semnal de alarmă, și făcea asta doar atunci când observa în zare apropierea dușmanului. Orice aș fi făcut, nu mă temeam de răzbunarea lui.

Am tras din țigară și am întrebat:

— Ți-e foame?

Rămânând cu capul în piept, burbacul a ridicat amândouă brațele într-un gest neputincios. Am zâmbit. Uneori aveam senzația că nu era chiar așa de dobitoc. Ce-i drept, asta nu se întâmpla prea des.

— Știu că ți-e foame, am zis. Ești tare slab. Nu mai durează mult și o să mănânci.

Am tras iar fumul în piept. Făcusem rost de pachet săptămâna trecută, la ultima petrecere a cledanelor. Veniseră pe neașteptate la Cabananoastră și nici măcar nu auzisem fâlfâitul aripilor de coloscatoidă sau chiotele care le anunțau alaiul. Eram pe versantul sudic și încercam să-mi fac nevoile, moment în care am auzit vocea îngrozită a lui Solomon: „bă, au venit!” Mi-am tras pantalonii și am alergat cât de repede am putut. M-am împiedicat de o rădăcină și m-am lovit la nas. Când am ajuns în ogradă aveam noroi pe față, iar inima îmi bătea haotic. Toată noaptea am alergat ca un nebun, cărând din pivniță oale cu vin de bastrac, tăind și prăjind scatoide, spălând vase. După cum se uitau la mine generălesele Grina și Atira, am bănuit că aveau să mă violeze înainte de miezul nopții. Am avut dreptate. La ora 11, doamna Vé l-a tras pe Solomon în poala ei fără să se sinchisească de protestele amuzate ale celorlalte. Apoi, ca și cum ăsta ar fi fost semnalul, generălesele s-au ridicat în picioare privindu-mă. Grina a deschis ușa care dădea în cămară. Știam că nu are niciun rost să mă opun, așa că m-am apropiat. „Disperată mai ești, Vé”, a chicotit Atira în timp ce-mi făcea vânt înăuntru. „O să zică lumea că ești moartă după Solomon. Chestiile astea se rezolvă mai finuț…” S-a auzit un hohot general de râs, n-am înțeles de ce, apoi Atira și cealaltă au intrat după mine și au trântit ușa. În magazie plutea un miros dulceag. Grina m-a așezat pe lăzile pline de gulii și nuferi. „Ce-i facem azi?” a întrebat-o pe Atira. „Habar n-am”, a râgâit cealaltă. Câteva clipe a fost liniște. M-am uitat la armurile lor de oțel care luceau în lumina intrată prin crăpăturile peretelui. Se numeau armuri, dar erau de fapt niște costume de baie metalice. Amândouă aveau sânii strânși în două cupe cu textură complicată pe care le erau înscrise numele și rangul. Ca niște șerpi, piese decorative de oțel li se încolăceau pe umeri, brațe și coapse. Doar gambele și antebrațele le erau cu adevărat protejate de niște cuirase din aliaj greu. Atira avea un păr roșcat, lins și lung. Grina era cheală.

— Am transpirat în căcatul ăsta, a spus Atira.

A desfăcut cupele și chiloții și le-a lăsat să cadă cu zgomot pe podeaua de lemn, apoi a vrut să-și dea jos piesele de pe brațe și coapse. Grina a oprit-o, spunând că se simte mai excitată dacă o vede cu șerpii ăia pe piele. S-au mângâiat și s-au sărutat. Auzeam clinchetul bucăților de metal. M-am gândit că dacă stau liniștit și le las în pace or să uite de mine, însă generălesele, după ce s-au săturat de mângâieri, m-au aruncat la podea și mi-au rupt hainele. Grina m-a strivit cu greutatea corpului ei enorm, suplu și plin de mușchi. Era aproape de două ori mai înaltă ca mine. Atira era ceva mai scundă, dar, chiar și așa, dacă stăteam în picioare lângă ea nu-i ajungeam până la piept.

M-au pus să le sug sfârcurile. Pielea ce fusese acoperită de armură li se înroșise și le mirosea puternic a transpirație acră. Am supt cât de bine am putut, încercând să nu dau atenție mirosului. În timpul ăsta generălesele au continuat să se mângâie. După câteva minute Grina a început să-și frece vulva de fața mea. Îmi era foarte greu să respir când făcea asta. Capul mi se pierdea aproape cu totul înăuntrul ei, mă înecam și începeam să tușesc, dar din câte mi-am dat seama tusea îi producea plăcere, fiindcă se freca și mai tare. Mă gândeam la nuferii pe care-i lăsasem la prăjit; mă mai gândeam și la gazul consumat aiurea. Solomon era violat dincolo de doamna Vé, deci nu exista nicio posibilitate să oprească focul. Problema a început să mă frământe serios. Numai din cauza acestor chefuri rămâneam fără gaz, și pe urmă tot noi eram de vină dacă inspecția condusă înaintea plecării de doamna Vé descoperea că burbacul a slăbit din nou.

— Nu i se scoală, am auzit-o pe Atira.

— Oricum n-ai ce face cu ea, a gâfâit Grina. Ia-i piciorul.

Atira mi-a sucit gamba prin aer și, în cele din urmă, am simțit cum laba piciorului îmi atinge o băltoacă fierbinte. Cu o mișcare bruscă, băltoaca mi-a ajuns până la genunchi, s-a retras, apoi a revenit. Atira a gemut satisfăcută, intrând în ritmul Grinei.

M-am gândit iar la gaz. Din cauza ceții întunecate care răcea pământul, burbacul avea nevoie de mai multă mâncare ca de obicei, iar noi, cu doar șase butelii, nu ne descurcam bine nici în zilele liniștite, adică atunci când cledanele nu dădeau chef. Aveam neapărat nevoie de încă o butelie, sau chiar de două. Burbacul nostru nu era unul de mare importanță strategică și pierderea lui n-ar fi însemnat mare lucru, dar eu și Solomon tot am fi fost pedepsiți dacă murea de foame. Bineînțeles, în sectoarele de la nord situația era diferită. Acolo, se povestea, granița era încălcată constant și nu cred că cineva și-ar fi permis chefuri în apropierea unei Cabananoastre. Trebuia așadar să le fac să înțeleagă situația, dar fără să le supăr. Cu piciorul stâng înăuntrul Atirei și aproape sufocat de vaginul umed și fierbinte al Grinei, am încercat să caut o soluție.

Am remarcat întâi că Grina era mai excitată ca de obicei. O auzisem foarte rar gemând în halul ăsta, spre deosebire de Atira, care își vedea mai departe de treabă mormăind în ritmul ei obișnuit. Am reușit să-mi trec o mână pe sub coapsa Grinei și s-o aduc aproape de vagin. Prima oară am vrut să-i mângâi clitorisul, dar nu ajungeam bine la el din poziția asta și oricum generăleasa se agita prea tare, așa că mi-am umezit degetele și i-am băgat încet mâna în fund. Am avut grijă să nu intru prea tare. Am alternat mișcarea de înaintare cu o mângâiere fermă. Grina a fost surprinsă la început. Am continuat să-mi mișc capul pe sub labiile ei, ca să-i dau de înțeles cât de mult îmi place. În acest timp continuam să-i bag mâna tot mai adânc. M-am temut câteva clipe că n-o să-i placă și că viața mea s-a terminat. Dar răul fusese făcut și nu mai puteam da înapoi.

Spre ușurarea mea, Grina a ajuns aproape imediat la orgasm. Nu cred că se aștepta să fiu atât de cooperant. Am rămas cu mâna în fundul ei, frecându-mi buzele de clitoris și gemând de mama focului, ca și cum aș fi vrut s-o mai satisfac o dată, dar generăleasa devenise prea sensibilă și nu mai suporta s-o ating. S-a ridicat de pe mine și s-a rostogolit pe spate, râzând. Atira, care nu reușise mare lucru folosindu-mi piciorul, o privea mirată.

— Păcătoasă mică, a spus Grina. Fă-i și ei.

Mi-am scos piciorul din vaginul Atirei și am rugat-o respectuos, cu ochii în pământ, să se întindă pe spate. Apoi am început să-i molfăi labiile și clitorisul, băgându-i cealaltă mână în fund cu aceeași delicatețe. Atira a ajuns greu la orgasm; a trebuit să lucrez mai mult decât în cazul Grinei, însă în cele din urmă am reușit s-o fac să urle de plăcere. Eram de-a dreptul epuizat când s-a întâmplat și asta. Apoi lucrurile s-au liniștit. Peste respirațiile satisfăcute ale generăleselor se auzea gălăgia cledanelor din încăperea alăturată. Cineva începuse un banc și gluma se pierduse printre cântece și clinchet de pahare. Mi s-a părut că o aud pe doamna Vé rostind cuvintele „irigații” și „comerț”. De peste tot izbucneau râsete scurte.

M-am apropiat de Grina și am întrebat:

— Mai doriți o dată?

— Ești plin de căcat pe mâini, a observat ea.

— Mă duc să mă spăl, dacă ordonați.

Generăleasa s-a ridicat în capul oaselor. Era fericită. Și-a trecut limba peste dinții de sus.

— Tu vrei ceva de la noi. Altfel nu te-ai fi străduit așa.

— Nu vreau nimic.

— Dacă minți, să știi c-o pățești.

— Nu mint. Atâta voiam să vă rog: aș dori, dacă se poate… Știți, noi muncim din greu, și vrem să hrănim burbacul și să vă mulțumim pe dumneavoastră. Dar acum nu putem să vă mulțumim. Ați adus șase butelii de gaz, iar azi am consumat deja una. Am făcut fripturi de scatoide, am prăjit nuferi… Vă rog să înțelegeți. Nu putem să facem fiertură numai cu șase butelii la fiecare transport. De asta slăbește burbacul.

— Vezi? a întrebat Grina întorcând capul spre Atira. Exact ce i-am zis de dimineață lui Vé. Nici n-a vrut să audă. I-am zis: stai, măi, un pic, că 6 butelii n-au cum să le ajungă atâtea zile… Nu, că le ajung, zice. N-ai cu cine să te înțelegi.

— Așa e ea, mai căpoasă, a recunoscut Atira.

— O fi, dar exagerează.

Până la urmă Grina mi-a promis pentru data viitoare o butelie suplimentară. Asta era tot ce putea să facă, spunea; până la următorul transport trebuia să ne descurcăm cu ce aveam. I-am mulțumit în genunchi și m-am dus să mă spăl în rezervorul din curte. Înainte să ies, am ridicat pachetul de țigări care-i căzuse Grinei din buzunarul de la centură. L-am ascuns repede sub cămașa ruptă.

Am fumat din pachet toată săptămâna. Țigările aveau un gust foarte bun. Elisabeta Rakowicz a scris mai demult o broșură despre beneficiile fumatului în cazul bolilor de inimă. O citisem pe vremea când locuiam în Cledu. Încă aveam cartea pe undeva prin magazie.

Trecuseră cinci zile de la chef. Stăteam acum cu spatele la burbac, mă uitam la munții pierduți în ceață și-mi părea rău că nu mai am decât patru țigări. Am savurat fiecare părticică din mucul ce-mi ardea degetele. În cele din urmă l-am aruncat, am apucat găleata și m-am întors:

— Hai să mănânci.

Burbacul a început să dea din mâini, încântat. A deschis gura uriașă și s-a aplecat în față. Tremura. Pliurile lungi de sub bărbie i se bălăngăneau, iar coastele îi vibrau. Am ridicat capacul de pe găleată și i-am turnat fiertura caldă pe gât. M-am uitat la limba lungă și la dinții puternici. Ce rost aveau dinții și limba la o creatură care înghițea doar un terci moale? Ce rost aveau mânuțele lui ridicole? Nu puteam să înțeleg.

Mi-am aprins încă o țigară și am coborât spre Cabananoastră. Ceața care acoperea celelalte creste devenise acum mai compactă și mai întunecată, de parcă cineva turnase smoală peste munți.

 

 


5 comentarii

  1. Mi se pare revoltator sa scrii o asemenea poveste avand in vedere ca traim intr-o lume in care violenta e INCA perpetuata de barbati impotriva femeilor. Nu face decat sa invizibilize ulterior violenta sistematica (sexuala, economica, simbolica) careia femeile sunt supuse. Femeile sunt mutilate genital, femeile sunt violate, femeile supuse violentei domestice, femeile maritate de cand sunt copile, femeile sunt fortate sa tina sarcini pe care nu le doresc etc, etc. Dar dupa povestea asta o sa rasuflam inca o data usurati ca noi avem patriarhat si, deci, trebuie sa ne tinem cu dintii de el, ca nu cumva sa ne trezim in “matriarhat”.
    Cat despre faptul ca TOTB a publicat acest fragment, ce sa zic, e in linie cu politica editoriala, cu “noi suntem alternativi”, dar prudenti, nu ne punem in cap “oamenii” (a se citi barbatii) pentru femei (a se citi: oameni de rangul doi). Fix in stilul “batalia sexelor la targoviste pot depune feministele armele la sfarsitul barbatului”. Nimeni nu vrea “sfarsitul barbatului” (apropo, ma intreb cine o fi “barbatul” asta la singular, vreun arhetip presupun), nu e o lupta de genul “care pe care”, dihotomica, femei vs barbati, matriarhat vs patriarhat etc. Este vorba de cum facem ca lumea asta sa fie mai buna pentru toti, de la femei (jumatatate din “umaninitate”), la persoane cu dizabilitati, LGBT, in varsta, de diferite etnii, rase etc. Incetati sa fiti sexisti, daca ati inteles ca nu e ok sa fiti rasisiti!

    • Emily, literatura e, printre altele, un spatiu al exprimarii constiintei subiective, al fantasmelor personale, oricit de fasciste ar fi acestea. Jelinek, ca să dau un exemplu recent, dar ar putea fi oricare alte 10000, e o scriitoare profund mizantropă, misandră și misogină în același timp – și asta pentru că a fost profund rănită de oameni, bărbați și femei totodată, începînd cu părinții, un bărbat și o femeie; ceea ce ne place la Jelinek e intensitatea urii și disprețului ei față de lume, adică adevărul ei personal. Literatura spune ce se vede și se simte, nu ceea ce ar trebui să se vadă și să se simtă; nu e deci normativă, ca ideologia.

  2. Inteleg. Aspectele pe care le enumar eu intra la categoria „ideologie” (de inspiratie feminista) sunt chestii normative!, deci ma descalific singura, dar literatura inseamna libera exeprimare a constiintei subiective! Fie vorba intre noi (dar stiu asta si multi altii), literatura = adesea, porcarii spuse in maniera esteta, prin care se (auto)justifica tot felul de atitudini – sexiste, rasiste, homofobe etc. Pentru mine acest fragment este ideologie pura: ideologie patriarhala, care este atat de normativa incat a devenit invizibila. In plus, avand in vedere ca primesc un raspuns cu numele “Captain Planet” m-as astepta la comentarii pe marginea politicii editoriale a TOTB, nu legate de semnificatiile nemuritoare si intangibile ale literaturii. Sunteti responsabili fata de cititorii vostri vizavi de ideologiile pe care le promovati prin continut, acesta nu este un spatiu in care ar trebui sa justificati dejectii literare – asta daca, intre timp, nu v-ati transformat dintr-o platforma activista in revista de critica literara (filoformalista).

  3. Ps nu am citit intreaga opera a lui Jelinek, insa, din ceea am citit, am vazut ca autoarea scoate la iveala cu duritate aspectele problematice ale lumii in care traim, le deconstruieste prin personajele mizantrope, misandre, misogine etc, iti baga in ochii raul din jurul nostru si te face sa devii constient de acest rau. Pe cand acest fragment, ce sa spun, creeaza o lume fictionala in care femeile sunt hidos caricaturizate (imanentele dintotdeauna, incapabile sa isi depaseasca conditia materiala, sa isi stapaneasca instinctele), eroul este de gen masculin (cum altfel?), lumea e intr-un stadiu avansat de degradare din cauza femeilor (nimic nou nici asta, traim intr-o cultura in care vina apartine mereu femeilor – inclusiv pt ca au fost violate, ce cautau pe strada??, dar pana la sfarsitul zilei tot ele sunt instinctuale). Autorul nu deconstruieste nimic, nu face decat sa reconstruiasca aceeasi veche lume colonizata de idei patriarhale. Ma opresc aici, textul nu merita timpul meu si nici a unei alte persoane care are un minin de simt critic (nu literar!).

    • emily, daca vrei neaparat o valoare morala si de cunoastere a textului, uite una – autorul problematizeaza puterea, distribuirea dezechilibrata a puterii, indiferent de gen. ideea e ca matriarhatul ar fi la fel de crud si de nedrept ca patriarhatul, ca nedreptatea nu e o chestiune de gen, ca femeile nu sunt inerent mai bune decit barbatii (vezi colonialismul dur al reginei Victoria). ce zici, te satisface interpretarea asta? pentru ca eu (dan sociu, ca sa lamuresc cine vbeste in momentul asta ca si captain planet) nu vad in text o descriere a lumii de acum, ci un experiment mental.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger