O legislație fără viziune care bagă energia solară înapoi în nori

Fiind membră a Uniunii Europene, România a fost nevoită să transpună în legislația națională Directivele UE pentru susținerea energiei din surse regenerabile. A făcut asta, teoretic, cu scopul de a pedala împreună cu restul plutonului spre un viitor mai curat. Dar sunt legile noastre cu rost și au ele efectele scontate? Am încercat să vedem în ce constă legislația, ce merge și ce nu merge, unde sunt blocajele, cine pierde și cine câștigă de pe urma energiei verzi.

Obținerea electricității din vânt, soare, gravitație, ape termale, sau biomasă are avantajul de a fi mult mai prietenoasă cu planeta decât obținerea ei din cărbune, sau alți combustibili fosili. O estimare din 2012 a impactului diverselor metode asupra mediului în ceea ce privește costurile indica 10,75 euroceni per kilowatt-oră obținut din lignit, 4,91 eurocenți/kWh din gaze naturale, 1,18 eurocenți/kWh din energie solară, 0,26 eurocenți/kWh din vânt și 0,18 eurocenți/kWh hidro. Dezavantajul, însă, îl reprezintă, deocamdată, costul tehnologiilor în sine. Dacă luăm doar asta în calcul, rapoartele se schimbă. Potrivit unui studiu german din 2013, în timp ce costul producerii electricității din lignit se situează între 3,8 și 5,3 eurocenți/kWh, pentru energia solară este de două până la de trei ori mai mare (7,8-14,2  eurocenți/kWh), iar pentru centrale eoliene onshore ajunge la 11,9-19,4 eurocenți/kWh. Din această cauză sunt necesare scheme de susținere implementate în legislație pentru promovarea energiilor curate.

Scopul acestor scheme este dublu. Pe de o parte, se urmărește, în mod direct și imediat, reducerea emisiilor prin folosirea unor tehnologii curate de obținere a electricității. Pe de alta, dacă piața pentru aceste tehnologii se dezvoltă, companiile producătoare vor avea bani pentru cercetare și le vor putea îmbunătăți. Astfel, tehnologiile vor deveni mai performante și, în plus, prețul lor va scădea, accesibilitatea va crește, perpetuând ciclul, astfel ca, în cele din urmă să se ajungă la ceea ce se numește „paritatea de rețea”, adică momentul în care costul producerii electricității din surse regenerabile este același cu cel al producerii ei din surse tradiționale.

Pentru ca toate acestea să fie posibile, o etapă importantă a constituit-o crearea unei piețe liberalizate și descentralizate a energiei, în care rolurile diferiților actori sunt bine delimitate și împărțite. La nivel european, în 1992, Comisia a făcut o propunere pentru realizarea unei piețe interne de energie și, după ani de negocieri, în 1996, a fost emisă Directiva 96/92/EC, prima Directivă a electricității. Principiile care au stat la baza doctrinei generale a liberalizării au avut în vedere că trebuia deschisă piața pentru o industrie de rețea. Aceste principii sunt: consumatorul trebuie să-și poată alege liber furnizorul, trebuie să existe concurență atât în producție cât și la livrare, garantarea accesului la rețele. În perioada 1996-2009, Uniunea Europeană a adoptat trei pachete legislative menite să coordoneze etapizat procesul de liberalizare a piețelor de energie electrică.

România a avut una dintre cele mai generoase scheme de sprijin din Europa

În țara noastră, în anii 1998-1999, a fost creat cadrul legislativ necesar pentru trecerea la structura actuală, în care electricitatea este generată de producători, preluată de furnizori și vândută consumatorilor. Asta se întâmplă cu ajutorul unor rețele operate de transportator și distribuitori. Compania Națională de Transport al Energiei Electrice (Transelectrica S.A.), transportatorul, preia energia de la producători și o transmite distribuitorilor, sau consumatorilor racordați direct la rețelele de transport. Distribuția este activitatea organizată pentru transmiterea energiei electrice prin rețelele cu tensiunea de cel mult 110 kV de la transportator sau producători până la instalațiile consumatorilor finali de energie electrică și este realizată de companiile distribuitoare. Instituția regulatoare este Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), creată conform cu prevederile Directivei Europene 96/92/EC.

Pentru administrarea pieței angro de energie și servicii de sistem, a fost înființată la 15 august 2000,  Societatea Comercială Operatorul Pieței de Energie Electrică (Opcom S.A.) prin Hotărârea de Guvern nr. 627/2000, ca societate pe acțiuni, filială a Transelectrica S.A. și aflată integral în proprietatea acesteia. Aceasta și-a început activitatea în septembrie 2000. În perioada 2000-2007, prin Hotărâri de Guvern succesive, au fost transpuse în legislația românească prevederile referitoare la calendarul de deschidere a pieței de electricitate. Astfel, liberalizarea s-a realizat gradual:

• H.G nr 122/2000 a stabilit piața concurențială la 10% din totalul pieței de energie,
• H.G. nr 1272/2001 a extins-o la 15%,
• 33% prin H.G. nr 48/2002,
• 40% prin H.G. nr 1563/2003,
• 55% prin H.G. nr. 1823/2004,
• 83,5% prin H.G. nr. 644/2005,
• 100% prin H.G. nr 638/2007.

De la data de 1 iulie 2007, atât consumatorii casnici, cât și cei non-casnici au primit libertatea de a-și schimba furnizorul de energie electrică.

A fost creat astfel cadrul necesar pentru ca producătorii de electricitate din surse regenerabile să intre pe piață. Ce mai lipsea era o lege care să stabilească o schemă de susținere a lor, astfel încât să poată supraviețui pe piață în condițiile costurilor ridicate ale tehnologiilor. Exista încă din 2004 Hotărârea de Guvern nr 1892 care stabilea în principiu un sistem de promovare a energiei din surse regenerabile bazat pe Certificate Verzi și cote obligatorii de consum, însă într-o piață reglementată efectele ei au fost minime. Legea nr. 220 din 27 octombrie 2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie avea să schimbe acest lucru. Ea prevedea accesul prioritar la rețea pentru producătorii de energie electrică din surse regenerabile și stabilea ca schemă de susținere tot sistemul Certificatelor Verzi și al cotelor obligatorii de consum, punând bazele unuia din cele mai generoase sisteme de promovare din Uniunea Europeană. În anii următori, măsura a fost modificată și completată de Legea nr. 139/2010, Legea 134/2012 și Legea 23/2014, precum și de multe alte Ordonanțe de Urgență și Hotărâri de Guvern.

La momentul respectiv, existau și erau aplicate în diverse țări mai multe tipuri de scheme de susținere a energiilor verzi, ale căror caracteristici, avantaje și dezavantaje fuseseră cercetate, evaluate și erau cunoscute. Între acestea, facturarea netă și tarifele feed-in.

Facturarea netă este aplicată mai mult în Statele Unite și constă într-un serviciu oferit consumatorilor care le permite să-și genereze propria energie verde atunci când condițiile sunt prielnice (ziua, când e soare, în perioade când bate vântul etc) și să o livreze în rețea, acumulând credite pe care le pot consuma atunci când au nevoie. Consumatorii care își produc o parte din electricitate și apelează la facturare netă plătesc doar ceea ce consumă peste cât au produs. Sprijinul constă în faptul că aceștia sunt scutiți total sau parțial de costurile de administrare a electricității după ce aceasta a fost livrată în rețea, inclusiv de eventualele pierderi. Aceste costuri sunt practic acoperite solidar de către toți utilizatorii rețelei. Potrivit Coalition for Solar Right, beneficiile pentru întreaga comunitate, ce includ crearea de locuri de muncă și o stare de sănătate a populației mai bună, sunt mai ridicate decât costurile.

Tarifele feed-in au părut în SUA în 1978, Public Utility Regulatory Policies Act fiind considerat prima politică de acest fel. În Europa această schemă de sprijin s-a bucurat de succes în Germania, unde a fost introdusă încă din 1990 prin Stromeinspeisungsgesetz (Legea Introducerii de Energie în Rețea) și revizuită de mai multe ori de-a lungul timpului. Principiul este de a oferi tarife compensatorii determinate prin studii științifice, bazate pe tehnologia folosită și caracteristicile resurselor regenerabile existente într-o zonă geografică, astfel încât o instalație administrată corect să fie eficientă din punct de vedere al costurilor. Se realizează astfel contracte pe termen lung ce iau în calcul costul producerii electricității în funcție de tehnologie și locație. Această abordare simplă și puțin birocratică, nu discriminează producătorii mici, casnici. Adesea, schemele cu tarife feed-in prevăd și o scădere a acestora în timp pentru a încuraja reducerea costurilor tehnologice. Ca urmare, în Germania, energia din surse regenerabile s-a dezvoltat considerabil. În timp, asta a dus la scăderi ale prețului la energie la ore de vârf de generare și chiar la închiderea unor centrale pe cărbune. În prezent, tarifele feed-in sunt implementate în peste 50 de țări. (Exemple de bune practici din alte țări, într-un articol ulterior din seria Think Green).

Cea mai eficientă metodă de promovare a energiilor verzi nu e luată în considerare în România

Cu toate că, pe lângă experiența altor țări, există evaluări ale Comisiei Europene care arată încă din 2005 că tarifele feed-in bine adaptate sunt cele mai eficiente metode de promovare a energiilor verzi, în dezbaterea pentru Legea  nr. 220 din 2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, ele nu au fost luate serios în discuție pentru România. În documentele incomplete disponibile la această oră pe site-ul Camerei Deputaților despre proiectul PL-x nr. 179/2008 din care a apărut legea, găsim în Punctul de vedere al Guvernului o mențiune despre prezența unei „scheme cu tarif fix” alături de „schema de susținere prin Certificate Verzi” în textul original al inițiativei legislative, care lipsește de pe site. Potrivit acestui Punct de vedere, însă,  schema cu tarif fix a fost doar menționată, nu și dezvoltată în proiectul legislativ. După cum rezultă din documente, fără o dezbatere adevărată pe fond, fără o evaluare transparentă a diverselor scheme de susținere, a avantajelor și dezavantajelor, a fost adoptată schema cu Certificate Verzi din Hotărârea anterioară de Guvern, cu unele modificări.

Certificatele Verzi reprezintă niște dovezi tranzacționabile că o anumită cantitate de electricitate a fost obținută din surse regenerabile. O mare diferență a Legii nr. 220 din 2008 față de Hotărârea de Guvern nr. 1982 din 2004 a fost faptul că numărul de certificate atribuite pentru producerea unui megawatt de electricitate era diferențiat în funcție de tehnologia folosită, ținându-se astfel seama mai bine de costurile de producție. Aceste certificate pot fi vândute de producători furnizorilor de electricitate atât prin contracte bilaterale cât și pe o piață centralizată, organizată și administrată de Opcom S.A. În cele din urmă, valoarea lor este facturată de furnizori consumatorilor finali. Producătorii de energie electrică din surse regenerabile eligibile pentru eliberarea de Certificate Verzi sunt calificați de ANRE, iar certificatele sunt eliberate de Transelectrica S.A. în funcție de cantitatea de electricitate livrată în rețea. Producătorii plătesc un impozit de 16% pentru certificatele verzi primite, iar acestea au un termen de valabilitate de un an. După acest interval de timp, ele nu mai pot fi tranzacționate.

Piața Certificatelor Verzi e reglementată, fiind stabilite o cotă obligatorie care trebuie achiziționată de furnizori și valori minime și maxime de tranzacționare. Valoarea maximă are rolul de a evita împovărarea consumatorului, iar cea minimă de a asigura acoperirea costurilor pentru producători. Valorile au fost stabilite de Legea nr. 220 din 2008 la 27, respectiv 55 de euro pentru intervalul de timp 2008-2025. Cota obligatorie reprezintă ponderea energiei din surse regenerabile din consumul final brut și are atât rolul de a crea o cerere pentru aceasta pe piață, cât și de a asigura atingerea țintelor de emisie convenite cu Uniunea Europeană. Valorile acestor cote au fost stabilite în lege, cu o creștere etapizată pe ani cu următoarele valori: 2010 – 8,3%, 2011 – 10%, 2012 – 12%, 2013 – 14%, 2014 – 15%, 2015 – 16%, 2015 – 17%, 2017 – 18%, 2018 – 19,5%, 2020 – 20%. Pentru furnizorii care nu își îndeplinesc cota, legea prevede sancțiuni financiare. Aceștia sunt obligați să plătească dublul valorii maxime a unui Certificat Verde, adică 110 euro.

Aviz de la Poliție sau de la Sănătate pentru instalarea de panouri solare

Prin sumele plătite pentru Certificatele Verzi, numărul ridicat de certificate acordat pentru diverse tehnologii și cotele obligatorii, Legea nr 220 din 2008 a pus bazele uneia din cele mai generoase scheme de susținere a energiei din surse regenerabile de la nivel european. România devenea foarte atractivă pentru investiții și lucrurile au început să se miște. Însă obstacole au rămas și acum.

Proiectele mici, mai ales cele realizate pe lângă locuințe sau mici afaceri, care urmăresc în primul rând producerea energiei proprii și apoi întoarcerea surplusului în rețea, sunt descurajate și adesea abandonate. Iar atunci când sunt realizate, rareori ajung să fie racordate la rețea. Dificultățile apar atât în procedura de avizare, în mare măsură aceeași indiferent de cantitatea produsă, cât și pe piața de Certificate Verzi.

Pentru avizare, procesul este greoi, costisitor și poate dura peste un an. E nevoie de certificat de urbanism și autorizație de construire de la primărie, aviz de amplasament și aviz tehnic de racordare de la operatorul rețelei electrice la care se racordează instalația, iar de la ANRE de autorizație de înființare și de Licența de producere de energie din surse regenerabile și acreditare pentru schema de sprijin. Pentru fiecare etapă sunt necesare multe alte hârtii, unele stabilite prin legi și regulamente, altele aflate la latitudinea funcționarului. La nivel de primărie, de cele mai multe ori, personalul specializat lipsește, iar procesul nu e foarte bine formalizat, astfel că lucrurile se pot complica destul de ușor și aplicanții se pot trezi trimiși să obțină, de exemplu, aviz de la Poliția Rutieră pentru instalarea unor panouri fotovoltaice pe acoperișul unei hale, sau aviz de la Direcția de Sănătate Publică pentru un sistem fotovoltaic instalat pe acoperișul unei case. În privința accesului la rețea, chiar dacă articolul 25 din Legea nr 220  din 2008 prevede „acces prioritar la rețeaua de distribuție e energiei electrice, în măsura în care nu este afectată siguranța Sistemului Energetic Național”, în practică procesul este greoi și presupune costuri mari. Iar odată realizată racordarea, energia produsă pentru rețea va fi puțină, numărul de certificate va fi mic și greu de valorificat pe o piață complicată și suprasaturată.

Pentru a vedea cum sunt afectați de legislație micii producători casnici, am stat de vorbă cu Marius Ienculescu-Popovici, președintele Greeninitiative, un ONG care se ocupă cu educația ecologică, locuințele verzi și traiul sustenabil. În cadrul proiectului lor, construiesc, cu scop educativ, un sediu verde (green building) pentru care au încercat să rezolve cât mai ecologic problema energiei și au examinat posibilitatea întoarcerii de electricitate în rețea, însă au fost nevoiți să se dea bătuți.

„Procedura era atât de greoaie și costisitoare încât pentru un producător casnic era total descurajantă. (…) Un producător casnic e tratat ca un producător industrial, de la tarife care sunt de câteva mii de euro până la documentația în sine”, ne-a spus Marius Ienculescu-Popovici.

În plus, ONG-istul a mai spus că și mecanismul Certificatelor Verzi și al pieței administrate de Opcom S.A. este destinat producătorilor industriali și prea dificil pentru producătorii casnici. Astfel că au ales o soluție tehnică prin care, atunci când ar putea produce surplus, instalația pur și simplu se oprește și nu produce. În luarea deciziei, a mai contat și timpul în sine, ne-a explicat el. Din cauza schemei de finanțare a ONG-ului, proiectul lor trebuia finalizat  în decurs de un an, iar pentru obținerea avizelor și licențelor ar fi fost nevoie de mai mult.

Importanța producerii descentralizate de electricitate, la nivel de gospodărie, spune el, constă în faptul că crește reziliența locuințelor și scade dependența populației de furnizorii de utilități, mai ales pentru situații de sincope ale sistemului, cum ar fi, de exemplu, în timpul unor furtuni de zăpadă. În plus, producerea electricității in-situ scade presiunea asupra rețelei și pierderile în timpul transportului. La noi, această democratizare a energiei există datorită Directivelor europene, nu a unei viziuni a guvernanților noștri, însă este doar teoretică deoarece transpunerea acestor Directive în legislația națională s-a făcut defectuos, cu întârzieri și rețineri.

„Aparent avem posibilitatea să fim producători de electricitate, dar mecanismele birocratice și costurile de licențiere descurajează în mod clar acest pas. Pe hârtie respectăm Directiva, în realitate sunt blocaje semnificative”, ne-a spus același Marius Ienculescu-Popovici.

A adăugat că și-ar dori și la noi implementarea unor scheme de susținere simple, transparente și coerente, care există și funcționează în alte părți, cum ar fi facturarea netă, sau tarifele feed-in. De asemenea, facilități fiscale pentru achiziția de tehnologie ar putea impulsiona sectorul.

În opinia sa, în spatele acestor lacune legislative se găsește lobby-ul companiilor de utilități. Acestea se tem să nu aibă soarta pe care a avut-o RADET-ul atunci când au apărut centralele de apartament. Există însă și modele de business în care companiile pot câștiga bani cu noile tehnologii și abordări.  ONG-istul ne spune că în Statele Unite există companii, așa-numitele energy service companies, care în loc să vină cu firul la poartă, vin și livrează echipamentele pentru producerea energiei și facturează consumul. Un model descentralizat, care protejează mediul, descarcă rețeaua și aduce bani. Însă la noi, în opinia sa, există încă un conflict între companiile care vor să continue cu business as usual fără schimbe nimic și cei care vor democratizarea energiei. În ce privește rezolvarea acestuia, Ienculescu-Popovici nu se arată optimist. „Eu tot primeam corespondență de la un furnizor de soluții care mă anunța că este iminentă modificarea cadrului legislativ în favoarea producătorilor casnici” ne spune. Și adaugă „dar de câteva luni n-am mai primit acest ‘e iminentă’.”

Schema de susținere, mai slabă după îndeplinirea țintelor

În privința proiectelor mari, de producție la scară mare de electricitate din surse regenerabile, evoluția a fost mai bună, însă nici aici lucrurile nu sunt perfecte. După publicarea Legii nr. 220 din 2008 a urmat o perioadă de incertitudine, datorată întârzierii cererii avizului Comisiei Europene. Totuși, în această perioadă investitori atrași de potențialul României, mai ales în privința energiei eoliene unde țara noastră are unele dintre cele mai bune locații din Europa, au început să se asigure că au drepturi asupra celor mai bune locații. După 2011, când avizul a fost obținut, industria a cunoscut o perioadă de înflorire, fiind un sector unde s-a investit mult, chiar și pe timp de criză. Din  2013 situația avea însă să se schimbe.

Încă de la începutul anului au fost anunțate schimbări legislative care aveau să slăbească schema de susținere. Ca urmare, în numărul 37, din mai 2013, al Renewable Energy Country Atractiveness Index (RECAI), un raport realizat de Ernst & Young, România cădea pe locul 33 din 40, după ce anterior, începând din 2011 se plasase pe pozițiile 13 sau 14. În iunie 2013 avea să vină Ordonanța de Urgență nr 57 care amâna eliberarea unei părți din Certificatele Verzi care le reveneau companiilor în perioada 1 iulie 2013 – 31 martie 2017 pentru după 1 aprilie 2017. În decembrie 2013 a urmat Hotărârea de Guvern nr. 994 care reducea numărul de certificate acordate începând cu 1 ianuarie 2014. Și nivelul cotelor obligatorii de Certificate Verzi ce trebuiau cumpărate de companiile furnizoare de electricitate stabilite de Legea nr. 220 din 2008 avea să fie redus începând din 2014 printr-o serie de Hotărâri de Guvern: prin HG nr. 224 din 2014 cota pentru 2014 scădea de la 15 la 11,1%, prin HG nr. 1.110 din 2014 cota pentru 2015 scădea de la 16 la 11,9% și prin HG nr. 1.015 din 2015 cota pentru 2016 scădea de la 17% la 12,15% . În plus, prin Hotărârea de Guvern nr. 495 din 2014, companiile mari consumatoare de electricitate erau scutite de la cumpărarea a 85% din cota de Certificate Verzi care le-ar fi revenit. În numărul 47, din mai 2016, al RECAI, pentru prima dată din noiembrie 2010, numărul 27, România nu se mai regăsea printre primele 40 de țări ale raportului Ernst & Young.

Cu toate acestea, efectele schemei de susținere s-au văzut în economie. Numărul producătorilor de energie din surse regenerabile înregistrați la Transelectrica S.A. a ajuns la 713 anul acesta, iar capacitatea instalată este de aproximativ 1.300 MW pentru energie solară, 100 MW pentru biomasă, 325 MW hidro și aproape 3.000 pentru energie eoliană. Sectorul a creat și locuri de munca, companii, precum EnergoBit de la Cluj, specializându-se dezvoltarea și realizarea de astfel de proiecte. Datorită dezvoltării ofertei, prețul energiei pe piața angro a scăzut cu peste 30%, compensând valoarea Certificatelor Verzi care se adaugă la factură. Cu toate acestea prețul la consumator nu a scăzut, aceasta datorându-se în principal componentei de transport și distribuție, care au făcut recent obiectul unui raport al Curții de Conturi.

Investitorii au adus bani de acasă

Am stat de vorba cu oameni din industrie pentru a afla cum i-au afectat schimbările legislative. Mihai Verșescu, Secretar General al Organizației Patronale a Producătorilor de Energie din Surse Regenerabile din România ne-a spus simplu „ne afectează financiar”. Și ne-a explicat că investitorii și-au făcut planurile de afaceri pornind de la schema de susținere stabilită în Legea nr 220 din 2008, iar modificările intervenite după 2013 i-au adus în situația de a aduce bani de acasă pentru a susține funcționarea parcurilor. „Legea inițială era destul de generoasă”, ne-a spus, „însă a intervenit efectul pendulului, de la generos, nu s-a ajuns la o cale de mijloc, s-a ajuns în partea cealaltă”. Disfuncționalitățile create pe piața de certificate de scăderea cererii datorată reducerii cotei obligatorii au dus deja la falimente. Aproximativ 10 membri ai organizației lor au intrat deja în insolvență. Probleme însă au mult mai mulți, dar băncile preferă să caute diverse soluții de reeșalonare pentru a nu fi nevoiți să preia niște parcuri pe care nu le-ar putea vinde și nu știu cum să le administreze. Mihai Verșescu ne-a explicat că piața certificatelor, de fapt, n-a prea funcționat nicăieri în Europa și tarifele feed-in ar putea fi o soluție mult mai bună, dar implementarea lor ar dura, iar în situația actuală „oamenii nu mai au răbdare”.

În plus, sugerează și el că o parte a problemei ar putea fi pe segmentul de transport și distribuție.

„Când noi mergem la autoritățile decizionale din România, ni se transmite că pragul pe care populația poate să-l plătească pentru Certificate Verzi este de 41 de lei. În acești 41 de lei noi funcționăm pe pierdere. (…) Ori populația din România nu-și permite această tehnologie și noi am fost înșelați când ne-au chemat să investim aici, ori anumite costuri din factură sunt foarte ridicate și dacă ele ar mai scădea, am putea și noi să creștem foarte puțin”.

Bogdan Timofti, avocat bun cunoscător al pieței de Certificate Verzi pictează un tablou chiar mai sumbru. Acesta ne-a spus că, datorită excesului de Certificate Verzi, dar și a termenului de valabilitate de un an al acestora, furnizorii de electricitate sunt pe o poziție de forță în piață, ceea ce le permite nu doar să cumpere la prețul minim, dar și să pretindă „întoarcerea” unei părți din banii plătiți, de exemplu, sub forma plății unor servicii, cum ar fi prognoza vânturilor. Informația despre o așa-numită piață neagră a certificatelor a fost confirmată din mai multe surse, sumele de pe această piață putând ajunge la până la 40% din valoarea certificatelor. „Decât să rămână cu ele și să le expire într-un an, mai bine rămân cu 60% din preț”.

Alte semnale din sector sunt cele legate de posibilitatea ca România să fie chemată în arbitraj de producătorii de electricitate din surse regenerabile. Ceva similar s-a întâmplat în Spania, unde de asemenea Guvernul a tăiat schema de susținere a energiilor verzi, iar companiile l-au dat în judecată, atât la Curtea Supremă, cât și la Curtea de Arbitraj Internațional, dar au pierdut în ambele cazuri.

Pentru a căuta o soluție, ne-a spus Mihai Verșescu, a existat, la Ministerul Energiei în perioada octombrie – martie, un grup de lucru la care au participat și reprezentanții patronatelor. Reprezentanții patronatelor au predat amendamentele și, în viitorul apropiat, va urma să fie luata o decizie de către minister, împreună cu Consiliul Concurenței, ANRE și Opcom S.A. Aceasta va fi în dezbatere publică timp de o lună, după care Guvernul va emite o Ordonanță de Urgență despre care speră că va aduce sectorul pe un făgaș mai normal.

La sfârșitul acestui an, actuala schemă de susținere se va încheia. Putem spune acum că, din punct de vedere al legislației lucrurile par să se fi făcut la fel ca multe altele în țara noastră: sub presiunea Uniunii Europene, dar fără viziune clară și angajament pe termen lung. Până acum s-a reușit într-o oarecare măsură dezvoltarea sectorului, dar aceasta e nu e una solidă și echilibrată. Nu s-a reușit însă democratizarea energiei. Aceasta nu poate însă merge mai repede decât democratizarea societății. Iar o societate democratică nu înseamnă doar alegeri libere o dată la câțiva ani. Înseamnă și dezbatere informată, cunoaștere, implicare, societate civilă. În documentarea acestui articol a fost imposibil să găsim specialiști independenți, cum ar trebui să fie de exemplu în mediul universitar, care să cunoască subiectul și să dorească să se implice. În țările cu democrații cât de cât funcționale, universitățile sunt deschizători de drumuri, mai ales într-un domeniu ca acesta, iar profesorii specializați pe astfel de subiecte participă activ în dezbateri. La noi, nu avem încă acea masă critică informată și implicată necesară unei societăți funcționale. Când o vom avea, vom avea și dezbatere adevărată, și legi mai bine făcute, și dezvoltare echilibrată.

A contribuit Roxana Bucată

Acest articol face parte din seria “Think Green”, realizată de Think Outside the Box în colaborare cu Asociația SNK. Timp de un an, vom merge în fiecare lună pe urmele tranziției pe care România o face către energie verde și vom încerca să aflăm ce avem de câștigat de pe urma energiilor regenerabile. Vom vedea cum sprijină statul român aceste pregătiri pentru un viitor ce se anunță instabil, dar mai ales vom căuta să aflăm cum pune bețe-n roate celor care vor să schimbe foaia energetică. 

Din aceeași serie, puteți citi și: 

Poluarea în România: de la primii cărbuni, la primele panouri solare

Ce câștigi când îți produci singur wații din soare?

Proiect susținut de Radio France Internationale România