Când vorbim despre feminism, cu toate direcţiile sale de acţiune şi cercetare, înţelegem, în esenţă, lupta pentru drepturile egale în rândul femeilor, fie că e vorba de drepturi sociale, economice, politice sau culturale. Deşi a pornit ca mișcare a femeilor pentru femei, cauzelor adunate sub umbrela feminismului li s-au alăturat de-a lungul timpului şi bărbaţi care înţeleg necesitatea unei schimbări majore a felului în care raportul dintre genuri e înţeles şi aplicat la nivelul societăţii. Astăzi, când la Sibiu începe Festivalul Egalităţii de Gen, vă propunem o serie de interviuri cu bărbaţi care susţin valorile feminismului.
Interviu de Roxana Bucată
Ilustraţie de Ionuţ Dulămiţă
Marius Bogdan Tudor este istoric și autor la Gazeta de Artă Politică și a învățat să relaționeze cu femeile ca persoane autonome, nu ca obiecte supuse “privirii masculine”, cum sunt reprezentate în media mainstream. În opinia lui, una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă femeile în societatea de astăzi este lipsa reprezentării politice. Vă invităm să citiţi şi celelalte interviuri din această serie, ai cărei invitaţi sunt Florin Poenaru, doctorand în antropologie socială, David Schwartz, regizor de teatru şi activist, şi Liviu Gaja, psiholog.
Ce înseamnă bărbat feminist?
Cel mai simplu ar fi să spun: un bărbat feminist înțelege faptul că o persoană ce se identifică ca femeie nu îi este datoare cu nimic apriori, doar pentru că, întâmplător, ea s-a născut cu un vagin, iar el cu un penis. Însă asta ar presupune câteva adaosuri. În primul rând, ar fi de presupus că bărbatul feminist înțelege ideea de construcție socială a feminității, respectiv masculinității. Niciun om nu se naște bărbat sau femeie, ci „persoană cu penis” sau „persoană cu vagin.” Devenim bărbați, respectiv, femei, prin socializare, iar educația joacă un rol esențial în formarea identității de gen. Modul în care părinții ne îmbracă în funcție de gen, jucăriile „pentru băieței” și „pentru fetițe”, obiectele de studiu genizate, către care învățăm și de la profesori, și de la părinți că băieții și fetele ar avea înclinații „naturale” (matematică vs. literatură, spre exemplu), expresiile cotidiene care valorizează mai degrabă pozitiv identitatea masculină și negativ pe cea feminină („fii bărbat!”, „te plângi ca o femeie” etc.), toate servesc la internalizarea identității de gen în anii formatori și consolidarea ei de-a lungul vieții. Nu există identități de gen originale, ele se articulează istoric în funcție de modul în care sunt conceptualizate rolurile sociale (de ex., primele majorete au fost bărbați, la fel și primii însoțitori de zbor, iar până la începutul secolului XX, rozul era culoarea masculinității). Un bărbat feminist înțelege caracterul anti-ierarhic al feminismului și nu se grăbește să laude, spre exemplu, ascensiunea unei femei în ierarhia unei companii multinaționale ca un mare succes al politicilor de egalitate de gen, când acesta e un caz tipic de integrare a unei femei într-un sistem inechitabil și exploatator. Un bărbat feminist înțelege și recunoaște și experiențele persoanelor care nu se identifică nici ca bărbat, nici ca femeie (persoanele transgen). Nu în ultimul rând, un bărbat feminist înțelege caracterul intersecțional al feminismului: experiențele unei femei nu sunt informate doar de identitatea de gen, ci și de clasă, etnie, rasă sau religie. Din acest punct de vedere, o afirmație care începe cu „Femeile din România sunt mai…” sau „Femeile din București sunt mai…” nu e deloc una feministă. Cum de altfel nu e nici o afirmație care începe cu „Bărbații din România sunt mai…”. Când vorbim despre inegalități structurale, mai aproape de adevăr ar fi „Politicile de gen în România sunt mai…”.
Cum se raportează un bărbat feminist față de cauzele feministe comparativ cu o femeie?
Formarea experiențelor de viață la intersecția identității de gen cu cea de clasă, cu etnia, rasa, religia și orientarea sexuală se aplică și bărbaților, nu doar femeilor, de aceea raportările la cauze feministe pot varia foarte mult. Există, totuși, privilegiul masculinității, de care un bărbat feminist trebuie să țină cont, deși, în anumite condiții, este greu de identificat. Un bărbat căruia i s-a micșorat salariul sau a fost concediat va întreba, mirat, „Care privilegiu al masculinității, că m-au dat afară?”. Aici intervine vulnerabilitatea poziției de clasă, care afectează viețile tuturor, indiferent de identitatea de gen. În cazul femeilor, însă, salariul mai mic decât al unui bărbat pentru aceeași muncă depusă nu este un mit, ci o realitate bine documentată. O femeie riscă să nu fie angajată pe un anumit post, să i se micșoreze salariul sau să își piardă serviciul doar pentru că este femeie (Doamne ferește să rămână însărcinată). În viața unei familii heterosexuale, pentru un bărbat este acceptabil social să nu depună prea multă muncă în casă, pentru o femeie nu, chiar dacă are și serviciu. O femeie căsătorită, cu o carieră „de succes”, este mereu întrebată cum împacă viața de familie cu munca, în timp ce pe bărbați nu-i întreabă nimeni niciodată așa ceva, ca și cum ar fi la mintea cocoșului că ei se ocupă doar cu „succesul” și așa e și normal. Un bărbat riscă mai puțin să fie judecat exclusiv prin prisma identității de gen (astfel de judecăți tind să fie mai degrabă stereotipuri pozitive, cu excepția cazurilor care presupun „feminizarea” bărbatului, în atitudine sau aspect fizic), pe când o femeie este supusă la astfel de aprecieri zi de zi, atât din partea bărbaților, cât și din partea altor femei.
Cum ai început să susții cauzele feministe?
N-aș ști să spun exact. N-a existat un moment „t zero” în care să văd „lumina feministă” și să încep să ader la cauze feminist. A fost un proces mai lung, înlesnit și de bibliografia de la facultate și master. În copilărie, doar mama și bunica s-au implicat activ în educația mea, și probabil că și asta a contat. La facultate, eram unul dintre cei 6-7 băieți între 120 de fete în generația mea. Reprezentările primite din parte cunoscuților din afara facultății erau, mai în glumă, mai în serios, din gama „mamă, ce noroc pe capul tău, să fii între atâtea gagici!” (mai degrabă băieții), și „ce aiurea, să fii singur între atâtea bârfe și răutăți” (mai degrabă fetele). Cumva, interacționând constant cu colegii/colegele, am ajuns să înțeleg că dincolo de astfel de aprecieri sociologice de mare finețe, important e să cunoști omul. Probabil că de-aici mi-a venit mai simplu să relaționez cu femeile ca persoane autonome, nu ca obiecte supuse „privirii masculine”, cum sunt reprezentate și în media mainstream.
Ce părere ai despre situația femeii în societatea românească de azi?
Nu cred că există o „situație a femeii” în societatea românească, pentru simplul fapt că o femeie nu trăiește exclusiv la nivelul experienței identității de gen. Există mame singure, soții casnice, femei de etnie romă sărace, femei de etnie romă bogate, femei care trăiesc și lucrează în mediul rural, femei care trăiesc și lucrează în orașe mari, femei care au avut de suferit de pe urma violenței domestic, femei LGBTQI sau toate combinațiile de mai sus. Politicile publice trebuie să țină cont de toate nivelele prin care sunt reprezentate și se auto-reprezintă femeile în România. Totuși, dacă luăm la întâmplare câteva declarații ale Președintelui, persoana cu cea mai mare autoritate simbolică în stat, prea multe motive de bucurie nu sunt (recent, Președintele i-a transmis public soției sale că merită o statuie pentru că „e o soție bună”, iar acum câțiva ani le îndemna pe „românce” să facă un copil, „că e un act patriotic. Femeia romă cum poate să facă 4-5 copii?”). Nu mai vorbim despre declarația lui Titus Corlățean, din postura de Ministru de Externe propus de Partidul (așa-zis) Social-Democrat, despre „întrebuințarea firească a femeii.” Nici faptul că există două candidate la președinție în acest an nu mă entuziasmează peste măsură, atât Elenei Udrea, cât și Monica Macovei venind din zona dreptei (conservatoare, respectiv laice).
Care crezi că este cea mai mare problemă cu care se confruntă femeile în prezent?
Nu știu cât de corect e ca eu, un bărbat alb, să-mi dau cu părerea despre „cea mai mare problemă” cu care se confruntă femeile. Iar în condițiile în care nu putem vorbi despre femei ca despre un grup social compact, nu cred că se poate identifica o problemă structurală majoră cu care se confruntă „femeile” – luate ca un construct unitar – în prezent. Cred, totuși, că lipsa de reprezentare politică este punctul din care pornește invizibilizarea problemelor femeilor din diverse categorii sociale în spațiul public.
Crezi că e nevoie de bărbați feminiști?
Sigur că da. Ar fi nevoie, în general, de bărbați care să înțeleagă lumea în care trăiesc și care să-și asume, împreună cu vocile femeilor și persoanelor transgen feministe, o critică a modelului genizat de socializare și educație. A fi femeie nu te face automat feministă, la fel cum a fi bărbat nu te exclude de la/scutește de, implicare în probleme puse în cheie feministă. Ar fi nevoie să se diminueze măcar numărul reacțiilor de tip „dat ochii peste cap” la auzul conceptului de feminism doar pentru că reprezentările neinformate îi duc pe bărbați cu gândul la ceva nefrecventabil. Dar dacă astea nu se vor întâmpla, nu cred că grupurile feministe vor suferi foarte tare din cauză că bărbații nu își apleacă suficient de mult urechea preocupată și avizată la reflecțiile și problemele ridicate de ele. Nici n-ar trebui. N-ar fi o atitudine prea feministă din partea lor.
Citiţi şi:
Bărbații feminiști sunt cei care lucrează la desființarea propriei dominații (I)
“Bărbaţii feminişti trebuie să susţină femeile, nu să le conducă” (IV)
“Vedem tot mai des bărbaţi care schimbă scutece, plimbă copii” (III)