Frederick Seidel a fost redescoperit pe la 70 de ani (acum are peste 80) ca băiatul rău al poeziei americane, poetul pe care secolul XX îl merita, laureatul sordidului, Baudelaire milionar. Pentru că Seidel s-a născut într-o familie foarte bogată și rareori scapă ocazia să o amintească în poeziile sale – scrie versuri despre motocicletele sale Ducati, făcute de mînă special pentru el, despre prietenii săi aristocrați, femeile lui glam, despre servitorii lui negri și mai ales despre degradare, orice ar putea șoca sensibilitatea contemporană educată, isteric, să ocolească tragicul sub orice formă.
Broadway melody
O femeie de vîrsta mea dezbrăcată e un coșmar.
O femeie de vîrsta mea dezbrăcată e un coșmar total.
Nu contează. De ce să conteze.
Nimeni n-o spune pentru că e rar
să fie cineva dispus s-o șoptească măcar
pentru că e ca și cum ar cumpăra spațiu de reclamă s-o afișeze.
Să afișeze cît de oribilă e viața după ce moare
cît de oribil e să-și tot tragă ultima răsuflare
cînd continuă să trăiască.
Urăsc cuplurile bătrîne cînd încearcă să se tîrască
și să emane dragoste, cînd împart în City Diner o rază
de speranță, achită nota și se întorc tremurînd pe Broadway în amiază.
Tropăie și dansează, fredonînd ceva aproape imposibil
de suportat, desfăcîndu-și aripile să pară un cuplu mai frumos, mai teribil.
traducere de Dan Sociu
4 comentarii
beton: sensibilitatea contemporana educata isteric sa ocoleasca tragicul sub orice forma.
numai o minte bolnava poate sa scrie asa ceva
viata este frumoasa la orice varsta
valoarea unui om nu sta in fizicul sau, care este un vehicul pentru ceea ce dumnezeu a asezat in fiecare
un om care are pace interioara si are legatura permanenta cu divinul, nu poate fi tragic
cuplul din centrul picturii pare a fi unul dintre ” cuplurile bătrîne cînd încearcă să se tîrască și să emane dragoste”. și chiar e frumos.
o atmosferă de genul ăsta am întâlnit în niște poeme de/ale lui bogdan lipcanu.
lol @ pop eugenia