O cămilă la Bragadiru

1

Totul a pornit de la un drum alternativ spre casă: în loc să ascultăm insistenţele oamenilor de prin sate, care ne tot trimiteau energici spre linia de centură şi autostradă, am ales o rută prin sate tihnite, unde duminica, la ora amiezei, în faţa porţilor se deschid consiliile femeilor, iar la umbra bodegilor, desfac sticle aburite bărbaţii. Am trecut printre mii de case, printre solarii şi magazine aţipite, am încetinit prin Sinteşti, satul romilor bogaţi, cu palate, cu turnuleţele argintate în soare şi leii poleiţi înlemniţi deasupra porţillor de citadele firave.

 

 

2

 

Am trecut şi prin satul romilor săraci, căruia-i lipsea până şi pancarta cu nume de la intrare, şi-am ajuns pe Aleea Atomiştilor, unde probabil că fizicienii de la Măgurele lăsaseră laserul să se odihnească peste weekend. Am depăşit un bărbat la bustul gol, care mergea agale pe un cal, întrecut de maşini şi motociclete, şi după toate astea, dintr-o dată, pe marginea drumului care traversează Bragadiru, am văzut o cămilă.

Nu poţi să nu frânezi când se-arată două cocoaşe miţoase chiar vizavi de o fabrică abandonată, într-un no man’s land lovit în moalele capului de soare, chiar şi doar pentru a verifica dacă cu cumva căldura îţi joacă feste şi halucinaţii, transformând vacile-n cămile şi boii-n dromaderi. Când ne-am apropiat de gardul din sârmă unde păştea animalul deşertic, au apărut în spate, printre corturi, ponei şi cai de rasă, un struţ veştejit ascuns sub o prelată şi o pereche de coarne uriaşe care se legănau încet pe grumazul unui zimbru cu coama încâlcită. La câţiva metri mai încolo, vagoanele pictate în jungle luxuriante, cu guri de rinoceri deschise larg, femei lascive cu şerpi încolăciţi în jurul taliei, cu piraţii din Caraibe şi o clonă de Indiana Jones ce promiteau aventura vieţii chiar acolo, în câmp la Bragadiru, anunţau venirea Circului Internaţional Budapesta. La intrare, o coadă consistentă, cu mulţi copii agăţaţi de părinţi, cu calcule despre preţul biletelor piperate (25 sau 30 de lei, pentru cei care voiau la loja cu scaune de plastic din jurul ringului), triată de o tânără cu gene false şi ştrasuri lipite pe pleoape, încinsă într-un tricou cu „Selfie.” Taxatorul de bilete, un bărbat cu mustăţi de căpitan de vas, dar cu burta bombată de boier, ne spune că nu există toaletă înăuntru şi ne indică lanul de bălării, de unde, în timp ce-ţi făceai nevoile, vedeai poneii toropiţi care-şi alungau muştele cu coada.

Cum nici eu, nici prietenul meu nu mai fusesem niciodată la circ şi undeva în minţile noastre încolţeau, dincolo de scârba pentru exploatarea animalelor de dragul delectării maimuţelor din noi, fantasme alimentate de La Strada lui Fellini, de Imaginarium-ul Dr. Parnassus, de Terry Gilliam sau de Veacul de singurătate al lui Marquez, am intrat în cortul Original Circus Show, montat pentru două zile în orăşelul aflat la 15 km de Bucureşti. După primul pas sub prelata ponosită, ne-am izbit de zidul invizibil al mirosului: un condens greoi de transpiraţie, iarbă uscată şi balegă ne îmbăia pe toţi într-o supă. De jur împrejur, băncile scorojite şi scaunele de plastic erau ocupate de familii cu copii înţepeniţi în vată de zahăr vopsită în roz sau albastru, cu privirile pironite hipnotic în jucării cu leduri. În mijloc, pe ring, doi bărbaţi aşteptau în faţa cortinelor cu doi cai albi desenaţi într-un dans imperial: un tânăr în costum roşu de bell boy şi un bărbat chelios, în haine negre, probabil cea mai tristă figură umană din perimetrul Circului Internaţional Budapesta, cu faţa lăsată şi imună la zâmbete.

 

1

 

Amfitrioana deschide ceremonia, invitându-l pe dresorul de cai în arenă, urmat de câţiva ponei timizi şi fără chef de alergat în cercul ameţitor, după ritmul şuierat al biciului. E nevoie de doar un minut să-mi dea lacrimile şi să-mi imaginez, uitându-mă la animalele miniaturale, cum sar peste gradenă, iau microfonul şi încep un sincer „Oameni buni, vouă chiar nu vi se pare nimic în neregulă să dăm din palme când caii ăştia sunt plezniţi să facă toate chestiile-astea ridicole?”. Dar poneii continuă să alerge în cerc , să ţopăie peste obstacole şi să lingă frimiturile recompensei, iar oamenii să aclame, în muzica asurzitoare, manevrele tânărului gelat, în costum de dresor, pe sub care curgeau râuri-râuri de transpiraţie. Mă îmbărbătez singură, spunându-mi că o mână pusă la ochi în faţa show-ului jalnic nu schimbă cu nimic datele problemei, că maimuţele umane fac ele treburi inimaginabil mai îngrozitoare cu alte maimuţe umane, darămite cu nişte amărâţi de cai pitici. Urmează apoi o iapă extrem de frumoasă care, odată căţărată pe podiumul de dresaj, arunca în jur cea mai deprimantă privire pe care am văzut-o vreodată, prin care am înţeles cum, eliberat din sclavie după 50 de ani, un animal poate să plângă. O privire goală şi resemnată, cu care execută pe pilot automat rutina cine ştie câtor ani de acrobaţii nomade, spre deliciul mulţimilor. Un clovn obosit, sub machiajul căruia ghiceai poate greutăţile unei vieţi precare, mereu pe drum, în care la final de zi urmele maimuţărelilor erau şterse cu o sticlă de alcool, şi un muzician cu recuzită uzată cedează ringul unui cârd de cămile şi dromaderi, învelite în pelerine aurite, parcă din garderoba unui teatru falimentar. Spre deosebire de cai, cămilele au o privire ceva mai detaşată, legănându-se lent şi fără nazuri, fără resentimente evidente, pe picioroangele noduroase. Cocoaşele fac roată prin faţa copiilor care întindeau mâinile extaziaţi, până când relieful deluros al spinărilor se scurtcircuitează la apariţia unei cămile cu cocoaşele dezumflate. Mamiferul tropăie la pas, neperturbat, cu cele două traiste goale de blană tremurând la fiecare mişcare, în timp ce vocea amfitrioanei repetă apăsat că fotografiatul şi filmatul sunt strict interzise.

 

 

În pauză, doritorii sunt invitaţi să facă poze cu ponei, cu şerpi sau cu Minnie şi Mickey Mouse, pentru 20 de lei, sau să dea ture scurte pe spinarea căluţilor la „doar 10 lei.” Minnie şi Mickey, cu capetele lor uriaşe de pluş, au probabil una dintre cele mai grele misiuni, atâta vreme cât oxigenul era oricum un lux sub clopotul de prelată al circului, iar la finalul maratonului foto, cele două personaje ies din arenă pe patru cărări, sprijinindu-se unul de altul anonimi, spre oaza unei guri de aer proaspăt. Atracţia numărul unu e, fără îndoială, un piton gălbui uriaş, care înlănţuie umerii, taliile şi gâturile în multe fotografii-suvenir. Animalul e trecut pe rând după umerii unei familii cu doi copii, pe care-o decorează preţ de câteva secunde stând inert, cu capul atârnat în jos, pe braţele unei femei corpolente, cu faţa strălucind de încântare la atingerea rece a şerpălălului atât de obedient, încât sunt convinsă că e sedat, pe braţele unui bărbat cu zâmbet semeţ, de vânător încântat la vederea trofeului.

Repriza a doua aduce însă cea mai apăsătoare defilare, aplaudată frenetic de oamenii locului, însetaţi după atâta deşert cultural parcurs în cea mai mare parte a anului. Pe arenă îşi făcut loc câteva cufere grele, din care acelaşi tânăr care se ocupase de toate numerele de vârf, dresura de animale şi jongleriile cu popice şi foc, scoate pe rând şerpi grosolani, pe care-i aruncă pur şi simplu pe jos. Plonjează astfel pe iarba pârjolită de la Bragadiru câţiva pitoni albicioşi, la fel de aiuritori în nemişcarea lor, şerpi şi şerpoi cu nume necunoscute mie, toţi încremeniţi în supa de zbiarăte asudate. Dresorul plimbă apoi prin faţa celor din primul rând un dragon de Comodoro somnoros, care-şi hâsâie limba bifurcată la câţiva centimetri de ochii bulbucaţi ai copiilor. Tânărul îl schimbă apoi cu acelaşi piton cooperant, a cărui coadă alungită se balansează inert, plesnind uşor degetele şi obrajii micuţilor. Numărul de forţă are drept protagonist un crocodil, scos la rândul lui dintr-un cufăr şi imobilizat de dresor şi asistentul lui, mustăciosul deprimat, şi lăsat apoi pe ring, să fie încălecat, timp de câteva secunde, de un băieţel fără reacţie. Poneii, cămilele peste cocoaşele cărora sar două lame bezmetice, dromaderii, taurul negru şi trist, cu toate pornirile castrate, bizonul şi o întreagă familie de cornute exotice, în egală măsură blazate, maimuţa Zorro, legată cu lanţ de şaua unui căluţ, pudelul cărunt şi uscăţiv, toate se îngrămădesc după semnalul dat de trei cadâne începătoare.

 

 

Cireaşa de pe tortul Circului Internaţional Budapesta e spectacolul trist al puilor de animal care, spre deosebire de părinţii lor, nu au deprins încă nici supunerea, nici rutina mişcărilor. Un pui de măgar refuză insistent să facă piruete, un pui de cămilă, lungan şi bulversat, nu vrea deloc să-ngenuncheze, iar mânjii tropăie în dezordine, căutând din priviri ieşirea din scenă. Singur, puiul de urs rămâne neclintit în centrul arenei, ţinut de lanţ şi lipit cu disperare de biberonul cu un lichid care, după culoare, pare Frutti Fresh de grepfrut. Copiii îşi termină vata de zahăr şi acadelele translucide, părinţii îşi iau odraselele-n braţe şi-şi văd de drum, întorcându-se la casele lor, în vreme ce circul cu animalele lui îngrămădite are să răsufle uşurat după încă o reprezentaţie obosită. Urmează probabil calculele, câţi bani s-au încasat, cât revin oamenilor, cât merge la hrana animalelor, se vor calcula rutele spre următoatele destinaţii, patrupedele vor fi încărcate în camioane şi duse să-i binedspună pe cetăţenii de mâine, din alte colţuri ale ţării. Noi ne suim în maşină şi ne continuăm drumul spre casă, de data asta tăcuţi şi oarecum stânjeniţi.  Nu cred c-am mai văzut live ceva atât de grotesc, cu oameni jubliând să pună biciul simbolic pe grumazul animalului îngenuncheat, să încleşteze cu braţele crocodilii atât de temuţi, să înveţe maimuţele să călărească asemenea rudelor lor umane, cu clovni perucaţi şi trişti, cu entertaineri lipsiţi de convingere, care-şi fac jobul printre şerpi şi bivoli la fel de plictisiţi ca funcţionarii plătiţi să mute dosare într-un minister al birocraţiei.

Desigur, odată intrat pe poarta unui circ, nu ai la ce altceva să te aştepţi: nu vei primi nici congrese ale delfinilor despre inteligenţa lor superioară şi nici răzmeriţe ale animalelor care, cel mai probabil, nu-şi mai amintesc ce-nseamnă să alergi liber, bezmetic, prin păduri. Poate fi într-un fel ipocrit să te buşească plânsul la vederea unor ponei prăpădiţi, atâta vreme cât, teoretic, ştii bine jocurile cruzimii dintre oameni şi animale, atâta vreme cât la rândul tău eşti un mamifer carnivor proaspăt întors de la grătar. Să fii însă la un metru de toate vietăţile programate să răspundă comenzilor, să simţi mirosul de balegă a cămilelor greoaie ori să le vezi cocoaşa dezumflată, să intuieşti zdrăngănitul lanţului la gâtul unui pui de urs, toate în mijlocul unui câmp pârjolit de soare din sudul României, la adăpostul unui cort prăfuit, care nu mai reuşeşte să ascundă prin spoială recesiunea din lumea circarilor mărunţi, e însă o cu totul altă poveste. Una care, citită cu ochii ceva mai deschişi, i-ar duce pe spectatori la grevă şi pe circari la reconvertire în activişti pentru un divertisment cu o concentraţie mai mică de cinism.


Un comentariu

  1. Câteva țări din lume au interzis deja circul cu animale; așa cum abia secolul trecut au dispărut freak shows cu oameni, există speranța ca în următorul secol să dispară și circul cu animale. Până atunci, putem încerca să educăm copiii (și adulții…) despre ce înseamnă circul și de ce nu e ok să meargă la circ. Când nu va mai fi cerere, va dispărea și oferta.

Reply To Ban circuses Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger