În fiecare duminică după-amiază, o crâșmă de cartier din Brooklyn, SUA, devine loc de rugăciune și locul de întâlnire al congregației Revolution, o biserică neconfesională ai cărei adepți aleg să conserve credința religioasă prin metode neconvenționale, scrie The Atlantic. Dintre cele 30 de persoane strânse la adunarea la care a participat și un reporter al publicației americane, doar câțiva aveau Bibliile deschise în poală, iar majoritatea aveau în față halbe din cea mai ieftină bere.
Starea precară a localului trimite la era grunge, iar co-pastorul congregației punkiste, Vince Anderson, își întâmpină enoriașii cu un pahar de gin. După ce anunță că un cuplu de “revoluționari” a adus un copil pe lume și că un alt membru al congregației se află în spital, în recuperare după o operație la coloană, Anderson se lansează într-o predică despre traumă, bucurie, groază și uimire, incertitudine și confuzie și despre lunile de după moartea tatălui său când, deși este în continuare pastor, a devenit ateu. “Dumnezeu mi-a permis să fiu ateu”, spune el, “pentru că nu aveam nevoie de nimic”. Anderson recunoaște în fața adunării că nu poate concepe ideea că Iisus a fost reînviat fizic, stârnind râsetele enoriașilor, care sunt reduse apoi la tăcere de remomorarea anilor de facultate în care pastorul s-a gândit să se sinucidă. Tăcerea e spartă pe urmă de vorbele: “Există loc și pentru sceptici aici”.
Pastorul citește din Notă de subsol la Howl a poetului Allen Ginsberg, dar omite bucățile vădit indecente pentru că, până la urmă, e vorba totuși de o biserică. Enoriașii mănâncă ciocolată, rup din pâine și beau vin. Punk-ul și creștinismul nu prea merg mână-n mână, așa că adunarea asta de oameni îmbrăcați în piele, care beau bere, au tatuaje și găuri în pantaloni pare bizară, scrie reporterul american. Cultura punk își are rădăcinile în anti-autoritarism, iar creștinismul e un sistem bazat pe supunere. John Lydon, solistul celei mai cunoscute trupe de punk, Sex Pistols, se declara un antichrist în piesa Anarchy in the UK, întreaga mișcare punk izvorând din furia îndreptată împotriva sistemului politic represiv și al greutăților clasei muncitoare. Așa că The Atlantic s-a întrebat cum poate exista o congregație ca Revolution.
Explicația vine de la cel de-al doilea pastor, Jay Bakker: “Am văzut cu toții că există mulți copii care simțeau că nu-și au locul în biserică (n.r. – cea convențională). Am văzut că există o pătură generoasă a bisericii care pare să fie respinsă”. Așadar, așa cum punk-ul i-a îmbrățișat pe respinșii societății, așa vrea Revolution să-i îmbrățișeze pe respinșii Bisericii, pe oamenii care au avut probleme cu drogurile, alcoolul sau cu depresia. Probleme cu care s-a confruntat și Jay Bakker în anii adolescenței și care au dispărut după ce s-a întors la credință, dar într-un mod neconvențional. El nu vrea ca congregația sa să simtă aceleași respingere și prejudecată impuse de Biserică pe vremea când el era adolescent. “Suntem alături de tine când ai nevoie sau când vrei să vii aici”, spune el. “Nu cerem ca oamenii să vină la biserică în fiecare duminică. Nu încercăm să creăm o armată. Vrem să formăm o comunitate, dar în același timp vrem ca ea să se dezvolte natural și organic”. Din această perspectivă, alăturarea punk-ului cu creștinismul nu mai pare atât de bizară și de neetică.
Citiți restul articolului pe The Atlantic.