Nuntă în cer

0

Împușcată la Revoluție, trimisă la produs de propria mamă, căzută pradă drogurilor şi acum fără adăpost, Sanda este una dintre nenumăratele victime abandonate la aniversarea a 25 de ani de la revolta românească.

 

 

Text de Michael Bird (TheBlackSea.eu)

Ilustrație de Ionuț Dulămiță

 

Sunt în biroul din pod al organizației caritabile franco-italiene Parada, care îi învață pe oamenii străzii să devină circari. Alături de mine se află directorul de 40 și ceva de ani, Ionuț, și colega lui mai tânără, asistenta socială Adina. Ușa se deschide ușor. Se aude o voce puternică și insistentă.

„Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, domnu’ director”, spune o femeie.

„Va trebui să aștepți puțin”, îi spune Ionuț.

„Ești Vlad Țepeș!”, spune femeia.

„Vorbim mai târziu”.

„Trebuie să-mi faceți buletin”, spune ea, referindu-se la o carte de identitate provizorie pentru oamenii străzii.

„Uite”, spune Ionuț. Îi dă o broșă mică de argint cu o panglică alb-roșie. „Ia asta, apoi o să-ți facem buletin”.

Femeia ia cadoul și pleacă, dar rămâne în preajma biroului. Ea e Sanda, aflu mai târziu, o fostă prostituată și fostă dependentă de droguri de 39 de ani care, când era copil și trăia pe străzile Bucureștiului, a fost împușcată în timpul Revoluției din 1989. Trage cu ochiul de după ușă. Îi spun lui Ionuț că aș vrea să vorbesc cu ea despre ce a trăit.

„Puteți să vorbiţi cu ea”, spune Ionuț. „Dar nu vorbeşte logic”.

Ușa se deschide.

„Mi-e foame, domnu’ director”, spune Sanda. „Vreau supă”.

„Domnul acesta vrea să vorbească cu tine”.

Intră în încăpere, înclină capul, mă privește cu un amestec de umilință și sfidare și se așază, cu spatele arcuit și mâinile împreunate în faţă. Poartă un tricou lălâu, alb, simplu și blugi. O întreb ceva elementar despre viața ei – poate prea vag – și începe un monolog în care se amestecă o încercare de a-mi răspunde cu gânduri din subconștientul ei, care caută să se exprime verbal.

Așa comunică ea. Nu vorbeşte coerent, dar trebuie să o înregistrez.

„Când am venit pe stradă, vreau să spun că eram femeie (n.a. – se referă la faptul că era virgină). Când m-am culcat cu unul, “Chirurgu’”, la Gara de Nord, unde făcea nişte pateuri, m-am umplut de păduchi, dar vreau să spun că în perioada în care am venit de la casa de copii, familia spunea că nu sunt fată mare.”

„Ba da, am fost. Am întreţinut relaţii sexuale când am venit de pe bulevard. M-am uitat după un băiat, am simţit pentru acel băiat şi acel băiat pe mine m-a dezvirginat. Erau acolo o grămadă care… eu m-am ţinut de bară şi-am strigat în gura mare că sunt domnişoară. De-acolo am plecat prin 13 septembrie şi vreau să spun că am umplut cada de sânge”.

„În Revoluţie, vreau să zic că nu era visul meu”

În 1989, mulți copii trăiau pe străzile Capitalei, în condiții aspre sau de semi-vagabondaj. La 21 decembrie, revolta s-a mutat din Timișoara în centrul Bucureștiului, unde forțele armate ale regimului comunist au început să tragă în manifestanți. Când au auzit armele, soldații și vehiculele militare, copiii străzii au ieșit la suprafață, să participe la prăbușirea comunismului, și li s-au alăturat rebelilor. Erau fascinați, dar nu aveau niciun fel de protecție în fața pericolului. Acea noapte s-a lăsat cu vărsare de sânge pe străzi – iar în dimineața de 22 decembrie, Sanda a fost împușcată în piept. A fost dusă la spital. Medicii i-au scos gloanțele și i-au cusut rana. Există și acum o fișă cu internarea ei. Nu primește însă pensie de la stat ca victimă a Revoluției. Vreau s-o rog să-mi dea mai multe detalii despre ce s-a întâmplat în timpul revoltei.

„Ați fost la Revoluție?”, o întreb.

„Da”.

„Aţi fost împuşcată?”

„Da”.

„Ce s-a întâmplat de fapt?”

Își ridică tricoul și îmi arată o cicatrice de vreo 30 de centimetri, încovoiată în jurul sânului ei stâng.

„De fapt, nu ştiu ce s-a intervenit. Vasilica, mama mea, că ea era în catalog, a adus acolo, nu ştiu de unde a adus, a adus un purcel şi, o zi-două…”.

Face o pauză lungă, se gândește și se uită la mine.

„Nu, Iosif, Maria, când dormeam la hală, la 129, era două paturi, unu’ aşa şi unu’ aşa”.

Ionuț, directorul Parada, încearcă s-o facă să se deschidă.

„În Revoluţie, vreau să zic că nu era visul meu, ci Vasilica trebuia să moară, nu eu”.

„Dar tu ştii când te-a împuşcat?”

„Da. Deci m-am întors, am venit şi era…un copil şi vreau să spun că unii poliţişti au furat, ei au furat.”

„De acolo… ştiţi, cu Revoluţia asta, unii erau foarte… eu m-am bătut cu… am luptat pentru… au început ăia să arunce cu lacrimogene… am avut o eşarfă transparentă şi mi-am pus-o pe ochi. M-am urcat într-o maşină şi am aruncat, deci eu singură… n-am avut nimic de câştigat sau de pierdut. Am luat şi eu şi am aruncat numai în gabori. Înţelegeţi?”

„Eu aşa ştiu, că un membru de familie nu te trimite la produs”

După 1990, mama ei a trimis-o pe Sanda să se prostitueze pe străzile din apropierea gării principale. În acea perioadă, a încercat mai multe droguri, printre care și aurolac. Consumul lui pe termen lung poate duce la pierderi de memorie și halucinații.

„Şi vreau să spun că eram domnişoară atunci. Eu vreau să vă spun sincer că eu nu ştiu cine m-a născut pe mine. Eu am văzut poza… mie-mi spunea… o familie… eu aşa ştiu, că un membru de familie nu te trimite la produs. Eu ştiam aşa, că asta-i regula. Dar vreau să spun că dacă era familia mea, nu mă trimiteau du-te şi culcă-te, că avea ceva pe mâini, copiii lor erau draci… Mie nu mi-a fost frică, eu am dormit şi-acolo, m-am jucat cu copiii”.

„Relaţia ta cu mama care mai e?”, o întreabă Ionuț.

„Nici nu ştiu, domnu’ director”.

„Că tu după ce ai ieşit de la puşcărie ai stat o vreme la ea”.

„Eu nici nu ştiu dacă este într-adevăr mama mea”.

„Dar tu până la ce vârstă ai stat acasă?”

„Nu, domnu’, eu nu ştiu”.

Vorbește tare și se smiorcăie.

„Eu nu cred că e familia mea… eu nu cred… cred că eu sunt făcută din spermă.

„Toată lumea e”, spune Ionuț.

„Mie mi-a plăcut la cămin”, spune ea, „eu când am intrat în puşcărie am zis că e la casa de copii. Pentru furturi, furam cu Vasile, duceam… eu aşa le zic, familie. Trăgeam de gratii, puneam aşa şi rupeam… deci Vasile nu avea forţă cât aveam eu forţă”. Râde. „De nouă ori am fost în închisoare”.

În weekend-uri, Sanda intră în depresie. Își face veacul pe lângă Piața Unirii și Gara de Nord, unde cutreiera mai demult străzile. Uneori ajunge la spitalul de psihiatrie din sudul orașului.

„Vreau să spun că, la Revoluţie, era… venise şi tataie, i-am furat de-acolo nişte încălţăminte, i-am furat aparat de ăla de ras, i-am furat banii, una peste alta mergeam pe la Unirea, cu el de mână, bătrân, nu mi-a fost ruşine… i-am furat ăăă… că dânsul mă pupa jos şi-mi spunea s-o iau cu prezervativ şi n-am vrut, nu aveam tragere de inimă, nu ştiu cum să zic”.

„Pe mine chiar că nu m-a tentat să pun suflet pentru bani”

„Când ai început să iei droguri?”, o întreb.

„Am fost la hotel, pe bulevard… Era un om cu o pungă de bani… eu vreau să zic personal, sincer, că eu nu mint faţă de domnul director, pe mine chiar că nu m-a tentat, adică să pun suflet pentru bani. Nu. Eu am pus pentru familie.”

„Pe mine, Mioara [sora mea]m-a învăţat, că eu numai în filme dacă vedeam ziceam că e droguri alea, pungile alea. Era un taximetrist şi acolo am început să trag la ţigară”.

„Heroină?”, o întreb.

„Şi mi-a plăcut, dar n-am ştiut ce păţeşti de la alea”.

„După aceea te-ai injectat cu heroină?”

„Vreau să spun că şi când te droghezi, şi cu legale, şi cu heroină, şi dacă bei, ai discernământ, ştii acel… vreau să vă dau un exemplu: acei oameni care zici că se face pe… hăă, pleacă de-aicea, hăăă, pleacă de-aicişa, înţelegeţi? Se ducea peste tot şi voia ca să prindă încredere populaţia internaţională şi ai noştri, românii noştri. Vroia ca să prindă… ia uite bă ce amărâţi, hai să le dăm şi lor să mănânce… dar atunci, ei nu ştiau cu cine au de-a face.”

„Eu, în primul rând, eu am apreciat, eu am fost în Europa cu banii pe care i-am furat, de la domnul acela eu îmi cer scuze. Nici nu m-am culcat cu el. Mai era un domn cu ochelari, era micuţ aşa de statură, slăbuţ, nu era… şi sincer, eu mă căiesc foarte mult pentru… am făcut poză şi i-am dat la un soldat în gară. Înţelegeţi?”

„Acele substanţe vreau să zic că pe mine m-a făcut om. Substanţele alea, legalele alea, eu văd tot ce a făcut fiecare om, prin ce-a trecut, dacă e băut, dacă a înşelat şi vreau să zic că şi păcatele. Înţelegeţi?”

„Că eu când eram la gară, deci am simţit exact cum e în filme, cineva joacă, vrea să nege, adică să mintă pentru bani. Dar vreau să spun că şi banii, hârtia, ăia-i omoară. Înţelegeţi?”

„M-am uitat pe cer şi am văzut acolo o nuntă”

„Eu, sincer, nu am avut nicio vină, de acolo am plecat tot pe străzi, am întreţinut relaţii sexuale… vreau să vă zic că la Sfântu Gheorghe erau o grămadă de… o nuntă.”

„De aia am venit la Parada, încărcată cu haine, cu toate astea. M-am întâlnit cu el. Eu nu ştiam cine este acel băiat. Nu ştiam. Vreau să vă spun că… vreau să vă spun că… eram… pe pământ. Am luat pături de-aicea… vreau să vă spun că pe sexul la acel băiat… era injectat sub piele, la penis, substanţe legale. Am fost în Militari, şi ăla avea. La fel şi ăsta. Vreau să vă spun că nu am avut nicio vină. Vreau să vă spun că eu n-am putut să dorm.”

„Eu, dimineaţă, m-am uitat pe cer şi am văzut acolo o grămadă de oameni, sus, o nuntă. Em am fost acolo, la biserică, la Sfântu Gheorghe, dar pe mine nu m-au răsplătit cu niciun ban. Şi-au bătut joc”.

Începe să plângă.

„Vreau să ştiu şi eu”.

„Ce vrei să ştii?”, o întreabă Adina.

„A cui sunt”.

„A ta”.

„Eu nu ştiu. Dar vreau să spun că eu nu ştiu… dacă era familia mea, nu accepta… eu asta stau şi mă gândesc, e la mintea omului, indiferent cât de sărac ar fi, nu-l arunca şi nu-ţi bate joc de el şi nu profita. Vreau să vă spun că pentru mine asta, familia… eu mi-am dorit dintotdeauna o familie, nu să merg să mă culc. Şi dumneavoastră puteţi să judecaţi şi să regăsiţi în aceeaşi propoziţie alte cuvinte. Înţelegeţi?”.

Sora Sandei, Mioara, a făcut cursuri de clovn la Parada și, cu ajutorul organizației, locuiește acum în Franța. Sanda a venit la organizație după ce a plecat sora ei. Pe viitor, speră să obțină un certificat de handicap ca victimă a Revoluției. Acum încearcă să facă rost de un buletin privizoriu, „fără spațiu”, pentru persoane fără adăpost. Dar e aproape imposibil ca oamenii fără discurs coerent să obțină aşa ceva.

„Am demonstrat că pot să muncesc, că pot să fiu un om de încredere, de bază, fără să mint. Eu am crezut şi în bine şi în rău şi vreau să zic că şi Lucifer este un om… nu este animal, cum zice alţii. Vreau să zic că este… una peste alta, eu am fost pe-acolo şi pe-acolo, dar vreau să vă zic că băiatul cu care m-am culcat, nu ştiu, e ceva de neexplicat, deci domnişoară, deci trebuia să se culce şi… vreau să spun că unii gabori, deci dacă eu i-am salvat viaţa lu’ copilu’ ăla care a fost împuşcat, eu nu trebuie să fiu luată în batjocură”.

„De unde te știu?”

O lună mai târziu. Gura de metrou de la Piaţa Unirii. O văd pe Sanda aşezată pe o bancă din beton, vizavi de fostul fast-food “King Potato”. Poartă geacă, o cămaşă largă şi fustă şi molfăie dintr-un sandviş. Mănâncă doar miezul, lăsând la o parte cojile de pâine, care-i atârnă din mână. Eu sunt cu fiul meu de trei ani.

“Bună ziua”, îi spun.

“Bună ziua”, îmi răspunde, puţin confuză, dar zâmbeşte.

“El e fiul meu”. Îl ridic. El nu spune nimic.

“De unde?”, întreabă ea.

“De aici”.

“Nu, dumeavoastră. De unde vă cunosc?”

“V-am luat un interviu acum câteva săptămâni”.

“A, da”, spune ea.

Nu cred că-şi aduce aminte.

“Am vorbit despre viaţa dumneavoastră”, îi spun.

Încuviinţează din cap.

“Aveţi o ţigară?”, mimează actul de a fuma, “sau nişte bani de cafea?”

“Nu”, îi spun.

Se încruntă, îşi flutură mâna în aer şi îşi coboară capul, ca şi cum mi-ar face semn să plec.

“La revedere”, îi spun. “O zi bună să aveţi”.

Mormăie ceva în semn de răspuns.

 

Acest articol a fost preluat de pe site-ul TheBlackSea.eu.


Leave A Reply