Numele proștilor pe toate gardurile

1

În 1981, un elev de 16 ani din Botoșani a scris pe garduri mesaje împotriva regimului, inspirate de emisiunile Europei Libere. Ca botoșănean, primele minute din piesa de teatru a Geaninei Cărbunariu, Tipografic majuscul, mi s-au părut ceva foarte comic. Securiștii de pe scenă erau îmbrăcați, se purtau și vorbeau ca niște bucureșteni din 2013, mai civilizat, mai stilizat, mai flegmatic decît cei din orașul meu natal. În ’81, aveam doar 3 ani, dar pot să mi-i imaginez – un amestec de brutalitate și duioșie: Uăi, băieti, di ci vrei tu sîț strîci viitoru, ti mînîncî-n cur? O palmă pe umăr, protectoare și autoritară în același timp, amenințări și sentimentalism, toată familiaritatea provincială și toată psihoza ei. Sau poate că, făcînd parte dintr-o castă superioară și conștienți de asta, aveau cu totul alt stil, mai apropiat decît cel de pe scenă.

 

de Dan Sociu

 

Pînă la urmă, nu are importanță, a ieșit un spectacol excelent. Arta e o imitație palidă a realității și e perfect să fie așa. Totodată, arta e o imitație mai bună a realității decît documentele sau jurnalismul, pentru că e mai vie. Diferența dintre reprezentarea dramatică și realitatea orașului de provincie din ’81 mi-a dat însă de gîndit în alt fel.

Nu știu cît de rău se trăia în ’81 în Botoșani, parcă nu începuse încă frigul din apartamente și raționalizarea electricității, tehnocrații incompetenți și stăpînii de la partid încă nu făcuseră o bătaie de joc din sistemul de distribuție a alimentelor (și mai tîrziu, spre sfîrșitul deceniului, veneau la Botoșani oameni din alte orașe să cumpere carne, sistemele paralele funcționau acolo). Nu cred că Mugur Călinescu avea motive materialiste să protesteze. Rebeliunea lui venea din altă parte și se opunea culturii rușinii. Un om etic, adică un idealist natural, se înțelege greu cu o cultură în care adulții știu ce nu merge în societate, dar tac. Mugurel zice de multe ori în piesă că scrisese mesajele alea pe garduri ca lumea să afle adevărul – dar lumea știa adevărul. Într-o cultură a rușinii, cum a fost și încă e cultura noastră, toți știu foarte bine ce e stricat, că doar nu sînt orbi. Ce îi deranjează e expunerea publică. Într-o cultură a rușinii, nu greșești cînd greșești, greșești cînd se află. Greșești pentru că n-ai ascuns bine. Iar cel ce le arată public celorlalți ceea ce știu deja, dar păstrează ascuns prin convenție, e disprețuit (e și respectat într-un fel, de unii, în adîncul sufletului, pentru că e nebun, dar rămîne totuși un inadaptat, unul care strică jocul).

Această cultură a rușinii îi descuraja pe tehnocrați să se critice între ei pentru performanțele profesionale slabe și pe politruci, în frunte cu Ceaușescu, să-i penalizeze. Descurajarea criticii nu e un produs al comunismului, nici înainte nu era altfel și nici după 90 n-a fost o mare diferență. Libertatea de exprimare e un cîștig esențial al prezentului, dar nu e practicată. În capitalismul de stat al lui Ceaușescu, se prefăceau că organizează ședințe muncitorești de critică, dar critica era acceptată numai de sus în jos, ierarhic; pe orizontală nu era permisă formarea unor grupuri separate în interiorul sistemului care să le critice pe celelalte, să-și critice colegii. Nu dictatura descuraja asta, cultura noastră o făcea. Și asta se vede din continuitatea acestui fel de gîndire, cum ziceam, așa era și în interbelic (doar că atunci era mult mult mai rău, pentru majoritatea românilor, decît în anii 80) și așa e și acum.

În continuare, critica e permisă în contexte special amenajate, cu limite clar prescrise. În continuare, există vaci sacre, care nu pot fi atinse, tabuuri (neoliberalismul, UE, NATO, FMI, dintre cele mai mari). Manierele, civilitatea în critică sînt o altă perversitate a culturii rușinii – e un fel de a distruge substanța criticii prin cenzura stilului: distincția artificială dintre presa quality și cealaltă, dintre frecventabili și nefrecventabili, snobeala paraziților kulturali, snobeala rețelelor de socializare, unde cel care are ceva de spus, dar o face cu nerv, e respins automat în favoarea civilizatului care se preface combatant, dar nu zice nimic concret vreodată, nu atacă niciodată un punct sensibil, doar aruncă vorbe generale, cuvinte-umbrelă sau lovește în autorități îndepărtate, cît mai îndepărtate; straturile de vată din lumea artistică (de arta în sine nici nu mai zic, literatura românească e în mare parte pre-modernă pentru că e pre-critică); narcisismul ofensat la orice, care creează frică și lașitate și lingușeală în tineri (universitățile sînt atît de toxice, că ar trebui desființate, fără nici un regret); presa care găsește ca scuză pentru neprofesionalism presiunea sponsorilor, cînd de fapt de cele mai multe ori e exces de zel (cum a fost în povestea TOTB – Adevărul – Coca Cola) și e un exces de zel simțit ca perfect rațional, de mai toată lumea. Și asta pentru că trăim într-o cultură rurală, a rușinii.

Nicolae Manolescu, amabasadorul român la UESCO, cel care nu zice nimic de Roșia Montană ca să nu-și clatine barca, e din punctul ăsta de vedere un țăran primitiv și prost. Universitarii lingăi, de pe toate treptele ierarhiei, sînt țărani primitivi. Kulturnicii care umblă numai cu sărumîna sînt țărănoi primitivi. Oricine nu e conștient că o să moară și că nu mai e mult pînă atunci și că tot confortul pe care și-l apără cu dinții e o iluzie, e un psihotic. Cine vrea să se aibă bine cu toată lumea e un țărănoi psihotic.

Ce se vede la fel foarte clar din piesa Tipografic majuscul e evoluția aparatului represiv. Statul polițienesc din trecut era aparent mai rău în act decît cel de acum, căruia nici nu poți să-i spui așa, pentru că nu se manifestă ca atare, nu la capacitatea lui, deocamdată. Aparatul represiv contemporan e însă mult mai rău în potențialitatea lui. E atît de supraomenesc, tehnologic în primul rînd, că e imposibil de crezut că ar putea exista revolte reale, revolte ale unor regiuni întregi, revolte esențiale care să schimbe sistemul din temelii. Ce poate să ne facă puterea acum depășește imaginația oricărui om din 1981. Nici nu e nevoie să se manifeste, trebuie doar să fie. Securiștii din 81 erau brutali, ăștia de acum își permit să nu fie. Sînt civilizați și înconjurați de o perdea de vorbe mari, dezvoltare economică, democrație, drepturi, implementare.

Cine își mai poate închipui un american revoltat, cu armata armatelor lumii deasupra capului său? După testul lui Jung, sînt numai 1% idealiști pe lume, idealiști naturali – și le e frică și rușine de idealismul lor. Dar aparatul represiv are punctele lui slabe, care sînt și punctele lui tari: oamenii, resursele, tehnologia. Și mai e un loc de unde poate fi lovit și care nu e din lumea asta. Toate revoltele se termină în amărăciune, e o regulă de fier a lumii. Puterea e înlocuită de altă putere și nici n-ar fi început să fie înlocuită dacă această nouă putere nu era deja acolo, neoficial. Schimbarea puterii nu e decît o declarație oficială. Dar din afara lumii, cum zice Simone Weil, și cum cred și eu fără nici o rezervă, vine cîte ceva, o inspirație să-i zicem, care dereglează mecanismul.

Oameni ca Mugurel Călinescu, care altfel și-ar vedea de treaba lor, sînt posedați de inspirația aia, împotriva a tot ce le-ar face mai bine în viață, împotriva autoconservării. Nu răstoarnă neapărat sistemul dar îl fac de rușine și asta numai pentru că deschid gura. Și mai tîrziu alții se inspiră de la inspirația lui (în piesa Geaninei Cărbunariu e un moment de comedie mută, ingenioasă, care spune asta – oricît s-ar strădui securiștii să șteargă textul de pe gard, el rămîne). Și pentru o cultură a rușinii, adică o cultură a narcisismului, nimic nu e mai dureros decît rușinarea. Nu-i pasă de nimic altceva (pentru că sufletul lui e pus oricum între paranteze, și l-a marginalizat singur) în afară de imaginea lui și, dacă i-o atingi, guiță de suferință.


Un comentariu

  1. “Un om etic, adică un idealist natural, se înțelege greu cu o cultură în care adulții știu ce nu merge în societate, dar tac.”

    In Romania de azi, adultii stiu ce nu merge in societate, dar se mint singuri ca nu ii deranjeaza/nu e asa de rau sau, mai rau, adultii nu (mai) stiu ce nu merge in societate.

Reply To Orjen Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger