Am gasit un articol care aduce un subiect foarte departe de subiectele presei actuale. Ne spune, sau o sa ne spuna, cum putem trece peste moartea persoanelor dragi. E aici. E o situatie inevitabila. Doar daca „ai sansa” sa mori tu primul. Subiectul e foarte intim, dar pentru ca a scris cineva deja despre asta, am curajul sa scriu. Chiar e vorba de curaj, cel putin asa simt eu.
de Dan Selaru (romaniadeieri.blogspot.com)
Tatal meu a fost un personaj fabulos. Era total in afara lumii obisnuite, un personaj cu o lume a lui, un luptator. Cu o conditie fizica de invidiat, prietenii ii spuneau Jesse, de la Jesse Owens, avea plamanii unui campion mondial, nu si inima. Alerga fenomenal 50 de metri si dezastruos 100. Era profesor de sport. Care chiar facea ceva pentru conditia fizica a copiilor. Noi nu jucam fotbal. Dar nu despre asta e vorba.
In ’89 a facut cancer laringian. Am mers la spitalul ORL din Panduri, acum se cheama „Hociota”, am gasit un doctor minunat, Calarasu, l-a operat, aproape l-a decapitat, dar l-a salvat. In 2007 am stiut ca e iar bolnav, de ziua lui a fost la spital. Am aflat – el nu – ca mai are trei luni de trait, avea cancer pulmonar. I-am spus, i-am prezentat variantele, chimioterapie, cu sansa de a muri din cauza efectelor secundare, sau a merge acasa si a astepta sfarsitul. A ales varianta a doua.
Au urmat trei luni de agonie, ingrozitoare. Pe 31 decembrie 2007 a murit. A fost greu, Revelionul nu mai inseamna nimic pentru mine.
Pe 19 aprilie 2008 eram la bere cu doi prieteni, unul era „cel mai bun prieten al meu”. Nu exista asa ceva, prietenii sunt prieteni, nu e unul mai bun decat altul, sunt prieteni. Dar in mod sigur, era cel mai bun prieten al „copilului meu”. Ne stiam de 20 de ani. Luni, pe 21, am aflat ca murise intr-un accident pe munte, langa Ramnicu Valcea. Marti dimineata am luat de la morga trupul zdrobit si l-am carat o jumatate de tara pana la Piatra Neamt. Nu-mi venea sa cred prin ce treceam. Multumesc Nelule, soferul, pentru drumul acela. Ai fost puternic si uman.
In ziua cand Hotnews a inceput sa ma preia, prin octombrie 2008, in acea zi am ingropat un bun prieten. Cu 10 zile inainte se plangea ca-l doare spatele. Avea cancer generalizat, habar n-avea. Este omul care, vorba unui prieten de-al meu, „mi-a schimbat perceptia despre ce inseamna umor”. Sa-ti fie tarana usoara, Onut!
Pe 31 ianuarie 2009, la 3 noaptea, a sunat telefonul. Mi-a murit mama, atac de cord. Stiam ca e bolnava, dar nu credeam ca o sa fie atat de repede. S-a intamplat. O alta inmormantare.
Apoi s-a oprit. Sau nu, nu stiu. Oricum, mi-e frica de fiecare telefon care suna. Nu stiu daca am trecut peste toate astea. Intr-un fel sunt obligat, am de crescut un copil, am de trecut printr-o criza. Trebuie sa merg inainte. Nu ma pot opri, dar asta nu inseamna ca undeva, in mintea mea, nu exista tot acest trecut pe care trebuie sa mi-l asum si, mai mult, imbratisez.
Aveti grija de cei dragi si de voi. As vrea sa spun ca n-o sa se intample. Bucurati-va cat sunt langa voi.
Foto: Flickr/Logan Antill
Cititi si:
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Vindecarea prin ritual
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Drumul inapoi catre o viata normala
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Temerarii invata sa supravietuiasca
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag- O veste pe care nu vrea sa o dea nimeni
4 comentarii
Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Vindecarea prin ritual » Think Outside The Box
Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – O veste pe care nu vrea sa o dea nimeni » Think Outside The Box
Sunt lucuri prin care daca nu treci , ti se par ca pe tine nu re vor atinge niciodata. Si eu mi-am piedut tatal cand aveam 23 de ani si el avea 47
Se spune ca singura certitudine a vietii este moatea.
Ne trebuie multa putere pentru a o accepta, a o intelege, a o cuprinde in “stirile” zilei.
Un proverb german zice ca “batranii trebuie sa moare dar si tinerii pot muri”!
Dar la ce bun sa insir toate astea?
Daca nu te tii strans de Dumnezeu nu poti sa supravietuiesti loviturilor de acest tip.
Cum as mai fi putut supravietui mortii omului meu daca nu as avea gandul sa il reantalnesc? E tot ce ma tine, e tot ce ma ajuta sa fiu mai buna si nu un monstru de rautate urandu-i pe cei care i-au supravietuit.
Viata continua. Nu mai ramanem aceiasi. Nu se poate. Fiecare “plecare” ne lasa un semn, ne schimba, ne da alta orientare. Imi place insa sa cred ca durerea e un fel subtil de a deveni mai buni caci daca ai trait durerea mare nu poti sa o doresti si altora si asta e deja ceva!
Si….cei ce cunosc …vor fi de ajutor celor care…vor cunoaste…
E nevoie de o oarecare traire interioara sa sti sa pui o mana pe umar, sa fi fiinta tacuta care spune tot langa cel care isi plange cu disperare mortii.
Pasind in viata asta plina de surprize si neprevazut, mergem si noi spre…eternitate. Pasind cu lumina, spre lumina…Dumnezeu ne invata, ne arata ca prin El si cu El viata nu se sfarseste si deci…totul merita trait!
Si cum as putea numi o viata in care ochii sunt seci?
E timp pentru toate si daca e timp pentru bucurie…e si un timp pentru intristare si daca razi….lacrimile vor da forta bucuriei.
Cred sincer ca totul merita trait altfel….la ce bun?