Nu mă reprezintă nimic de aici, din România

7

În cursul acestei săptămâni, la rubrica ”Părerea voastră,” pe care am deschis-o pentru a publica texte primite de la cititorii noștri, am postat un text al lui Alexandru Gherasimescu, intitulat ”Cine ești?”. În urma publicării acestuia, am primit un răspuns de la o altă cititoare, Flavia Darva, pe care, vă invităm să-l citiți mai jos.

1238029_10151863770421789_1008855223_n

Ilustrație de Dan Perjovschi

Alexandru, sunt eu. Îmi asum riscul unor atacuri din partea celor implicaţi social, pentru a-ţi răspunde la această întrebare pentru că mi se pare foarte justificată, aşa cum mi se pare, dealtfel, şi punctul meu de vedere. Nu pretind că majoritatea inertă are aceleaşi motive cu mine, dar poate acest răspuns va lumina puţin şi partea cealaltă a poveştii.
 
Când mă pregăteam pentru admiterea la jurnalism, una dintre probe fiind politica internă a României, citeam toate ziarele, mă uitam la toate ştirile şi emisiunile de comentarii politice şi simţeam că voi face infarct în fiecare zi. Se pregăteau nişte alegeri, şi mediul politic era încordat. Am început să citesc istorie, să văd exact de unde vine fiecare partid. Am citit Constitutia. Am citit platformele program ale tuturor. Am constatat cât de puţin contează numele şi istoria partidelor în poziţiile membrilor lor faţă de proiectele legislative şi ideile vehiculate prin Parlament. Aveam 19 ani şi nu îmi venea să cred că sunt singura care vede asta. Dezamăgirea, frustrarea şi neputinţa, sentimentul ăla de irelevanţă a propriei persoane mă ucidea. Vorbeam despre asta tot timpul. Ajunsesem consumată de ce se întâmpla. Aveam accese de speranţă şi optimism la adresa ţării mele, urmate de căderi în deznăejde. Şi, în ciuda admiterii la facultate, a fost unul dintre cei mai neproductivi ani din viaţa mea.
 
Pentru că am văzut, studiind jurnalismul, cum se fabrică ştiri. Cum buletinul de ştiri are acelaşi număr de minute, iar ziarul – acelaşi număr de centimetri pătraţi, indiferent câte evenimente au loc în ziua respectivă. Am învăţat de relaţia dintre reclamele plătite şi poziţia redacţiei, ca să nu mai vorbim de relaţia dintre companiile care plătesc reclame în ziar şi mediul politic pe care ziarul îl critică. Am constat că, pentru a fi cu adevărat obiectiv, trebuie să fii foarte, foarte informat. La curent cu toate deciziile, implicaţiile, gradele de rudenie, influenţele şi prieteniile între membrii mai multor clase, profesii dacă vrei, dintr-o ţară. Mi-am dat seama că de multe ori când am fost absolut convinsă de un punct de vedere, mă înşelasem. Nu mersesem suficient de înapoi pe firul problemei. Îmi scăpase ceva.
 
Şi, la un moment dat, mi-am dat seama că nu aşa vreau să-mi trăiesc eu viaţa. Mi-am dat seama nu sunt dispusă să pierd ore întregi în fiecare zi gândindu-mă la politică, citind despre politică, vorbind despre politică, doar ca să am dreptate într-un final – dar să fiu minoritară, deci cu un punct de vedere irelevant, indiferent cât de justificat. Mi-am dat seama că timpul necesar informării suficiente pentru a vota în cunoştinţă de cauză este mult prea mare. Ştii câţi români scandează diverse chestii, votează diverse partide sau susţin diferite personaje, fără să aibă habar de ce? Din motive care se potrivesc alegerii unei echipe de fotbal pe care să o susţii, şi nu unor chestiuni care îţi vor decide viitorul? Eu nu vreau să fiu aşa. E ridicol, e stupid. Şi cred că voturile neinformate sunt mai grave decât absenţa de la vot. Iar eu efectiv n-am timp să joc jocul ăsta. Am absolvit facultatea fără să ştiu ce partid (sau alianţă?) se afla la guvernare şi jurându-mi că nu voi atinge în viaţa mea nimic care să aibă legătură cu politicul sau, şi mai rău, cu jurnalismul.
 
De atunci, au trecut aproape zece ani. Zece ani de când am făcut televizorul cadou unor rude. Zece ani de când n-am mai cumpărat niciun ziar. Zece ani de când n-am mai văzut nicio reclamă, niciun buletin de ştiri, nicio emisiune nedescărcată de pe Internet şi care să nu aibă legătură cu istorie, artă sau călătorii. Zece ani de când sunt mai fericită. Zece ani în care am învăţat să gătesc mâncare asiatică, în am făcut o pasiune pentru poezia americană contemporană, mi-am luat un al doilea job, am călătorit, am învăţat încă o limbă străniă, mi-am făcut un plan de emigrare. Ultima chestie care m-a bucurat, pe care am postat-o pe Facebook şi la care nimeni, în afară de prietenul meu (care nu e român) nu s-a entuziasmat e folding@home. Check it out!
 
M-au întrebat nişte americani de ce nu mă interesează societatea din care fac parte. De ce trăiesc de parcă n-aş fi aici. Le-am spus că nu mă reprezintă nimic de aici, din România. Niciodată nu m-a reprezentat. Vecinii, colegii de serviciu, familia mea – n-avem nimic în comun care să nu fie plictisitor. M-au întrebat de ce nu mă reprezint eu, pe mine însămi, în societate. Nu ştiu la ce s-au referit: să candidez pentru un post politic în timp ce înfiinţez un post de televiziune, scriu literatură, cânt într-o trupă rock şi conduc un ONG, eventual trei-patru, doar ca să am ce vedea, citi, asculta şi face în România? No way. I’m building my way out.
 
Cât despre Roşia Monantă, deşi sunt de partea protestatarilor, sunt de partea lor din motive pur superficiale: îmi place ce fac pe Facebook, cum se îmbracă, jocurile de cuvinte pe care le scandează, faptul că sunt tineri şi frumoşi, că Woody Harrelson îi susţine. Ca să fiu de partea lor pe bune, ar însemna să citesc proiectul de lege, nişte chestii de environment, nişte comentarii, nişte declaraţii. Să mă uit la ceva emisiuni, să merg pe firul problemei, cum spuneam şi mai sus. Nu în ultimul rând, să găsesc pe cineva care are o alternativă la planul respectiv de dezvoltare. Dar deja ţi-am explicat că eu nu mai sunt persoana asta. Is it selfish as hell? Yes it is, dar so is eating meat sau traveling by plane. Există a fine golden line între making that omelet care e viaţa ta şi breaking some eggs care sunt implicarea socială, poluarea şi alte chestii. Important e să găseşti echilibrul care te lasă să închizi ochii seara.
 
Nu ştiu, are sens pentru tine? Pentru mine da. Şi ce-i mai important, mă bucur că voi, cei care protestaţi, v-aţi mobilizat. Că sunteţi la voi acasă şi că faceţi parte dintr-o comunitate implicată politic, care vrea să fie auzită şi care crede că poate fi mai bine. Mă bucur pentru toţi cei care votează, care speră, care fac ceva. Eu nu încerc să recrutez şi alţi oameni de partea mea. Nu ironizez eforturile voastre şi nu mă enervează că existaţi, aşa că I’d really like you guys to return the favor. 
  
Dacă vrei să continuăm dialogul la fel de civilizat cum l-am început, sunt aici. Baftă!

Părerea Voastră

Am deschis pe TOTB.ro o nouă rubrică, unde vom publica textele primite de la voi, cititorii vigilenți care, din când în când, puneți mâna pe tastatură și ne scrieți. Într-o lume unde e din ce în ce mai limpede că jurnalismul cetățenesc poate compensa pentru hibele unei prese centrale predominant corupte și animate de interese politice și presiuni comerciale, cu toții sutem datori să rupem, măcar din când în când, bariera dintre consumatorși producători. Adică să devenim prosumatori, să ne implicăm și să dăm mai departe mesajele noastre: Acțiunea e contagioasă. Cu alte cuvinte, așteptăm textele voastre pe Facebook sau pe adresa [email protected].


7 comentarii

  1. 🙂 Îmi place că la început se prezintă Alexandru…apoi folosește totul la feminin 🙂 în text. Un al doilea lucru, se pare că totuși te reprezintă ceva din România de moment ce vorbești și scrii limba română, de moment ce încă mai pășești pe pământ Românesc. Când vei înceta să mai folosești limba în care te-ai născut, când vei schimba cetățenia și orice lucru care te leagă de România, vei putea spune că nu te mai prezintă nimic din România. Dar până atunci…se pare că totuși te mai leagă ceva de această țară!

  2. Bravo, Flavia, mi se pare ca ai “fotografiat” foarte bine situatia celor care stau deoparte. Nu numai ca ti-ai argumentat excelent punctul de vedere, ci ai abordat si perspectiva taberei celeilalte cu respect si politete. Ceea ce, bineinteles, e mult mai mult decat se poate spune despre ceilalti.

  3. Sunt scarbit de acest raspuns… daca nu iti mai pasa de ce ai mai scris acest raspuns, cumva te simti totusi vinovata si cauti sustinere si incurajare ca totusi nu gresesti? Cand raul pe care il ignori te va ajunge din urma probabil ca vei regreta, ca ignorantii care au stat deoparte in timpul ascensiunii nazistilor in germania, unii erau prea ocupati cu lumea lor minuscula… din pacate consecintele le suporta toti.

  4. Scrii frumos!! Conceptualitatea ta despre viata este hedonistica. Echilibrul la care ca ai ajuns nu este unul perfect…..echilibrul perfect inseamna moartea.Resorturile care te imping pe tine mai departe sunt diferite fata de resorturile care ii imping pe alti oameni sa mearga mai departe Iar echilibrul de la inceputul noptii vine ori din cunoastere, ori din ignoranta!!!

Reply To anon Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger