Noi cu-ai noştri doar pentru noi

11

Dizabilitatea este în ochii aceluia care judecă; o persoană cu dizabilitate este un om care nu a fost născut conform unor tipare pe care creierul nostru le-a asimilat ca fiind normale. Normalitatea asta, într-un climat socio-politic atât de întors pe dos, parcă și ea e anormală. Întorcându-mă un pic la anii de școală, îmi dau seama acum că manualul de anatomie nu pregătește deloc copii pentru prima întâlnire cu o persoană cu dizabilități.

de Irina Zamfirescu (ActiveWatch)

Nu îmi amintesc să se specifice că existe cazuri în care mușchii picioarelor nu sunt funcționali. OK, educația instituționalizată este completată de educația primită acasă. Când președintele statului este el însuși victima stigmatizării pe un post național de televiziune, am acutul disconfort al neîncrederii că acasă discursul despre persoanele cu dizabilități este unul corect. Traian Băsescu, B1TV, 22 septembrie 2011, cu referire la un sistem dinastic: „Ce te faci cu unul care e pe viaţă şi mai lasă şi moştenitori? Dacă iese vreunul cu dizabilităţi, ce te faci? Rămâi cu el şef de stat?”. Da, rămâi, pentru că o persoană cu o dizabilitate este o persoană cu multe abilități.

Nu mă aștept la empatie la orice pas, dar nu știu cum se întâmplă că azi suntem receptori pasivi ai unor stereotipuri. Să fim atât de proști oare? Discernământul ne este vălurit de generalizări dezumanizante care ne țin departe. Una dintre categoriile cele mai susceptibile de a ne fi străine este aceea a persoanelor cu dizabilități. Dacă, în multe dintre cazuri, în relaționarea cu acești oameni se ivește compasiunea, nu cred că de compasiune au ei nevoie. Persoanele așa zis cu handicap poartă păcatul de a avea dizabilitatea la vedere. Fiecare dintre noi este un dizabilitat, doar că pentru unii există evidența acestui lucru, iar statul are categorii în care să îi ierarhizeze. Este despre fericire și confort, iar cantitatea nu își are locul aici. Da, persoanele cu dizabilități (identificate) sunt inferioare din punct de vedere numeric, însă nu înțeleg cum de aici decurge că este mai puțin important să fim cu băgare de seamă la nevoile lor. Dacă eu am nevoie de o uşă pentru a intra într-o farmacie, o persoană în scaun are nevoie și de o rampă. Este atât de simplu! Propun o revoluție: pentru toate acele instituții fără rampă, să zidim ușile. Sa vă văd atunci!

Problema este că, pentru noi, dizabilitatea nu este o stare naturală a unui individ, ci este o formă de segregare socială.  Oare își are cazul să detaliem lipsa de control a unui om asupra dizabilităților? Sau poate, dacă ne mutăm într-o paradigmă agresivă, dizabilitatea este a persoanelor care consideră aceste persoane ca fiind inferioare. Creierul uman trebuie să poată mai mult decât să gândească în matrițe. Dacă regula este că majoritatea poate merge, trebuie să înțelegem că există o minoritate care nu poate face asta. Și ce legătura are asta cu capacitatea persoanei din scaunul cu rotile de a raționa? Dacă există persoane cu IQ mediu și peste, există persoane cu IQ inferior. Și ce legătură are asta cu capacitatea acestei persoanei de a face munci manuale?

Integrarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii, în România, este un dezastru. Argumentul crizei economice, care se răsfrânge deopotrivă asupra persoanelor cu dizabilități și fără, este subțire și are doar rolul de a irita. Vorbim de o situație veche, din anii ’90. Un studiu al Societății Academice din România din anul 2009 scrie – 12,7% din persoanele cu dizabilității cu vârsta între 18-55 ani sunt angajate. Populația generală – 70%.

Cauzele care au dus la aceste cifre sunt variate și sunt toate erori. Erori ale unui sistem incapabil să poarte grija grupurilor vulnerabile sau erorile unor potențiali angajatori care cad victimile stereotipurilor. Sistemul este, evident, statul. Este recurent discursul despre așa-numiții asistați social – persoane care parazitează un stat și-așa sufocat de plăți. Însă fiecare dintre indivizi are dreptul constituțional la educație. Acesta nu e inventat de noi și nici de ieri. Cele mai mari probleme în ceea ce privește angajarea persoanelor dizabilitate provin de la lipsa pregătirii academice. În aceste condiții, cum se face că şcolile din România, multe dintre ele, nu au rampe de acces? Cum se face că manualele braille nu sunt o prioritate pentru Ministerul Educației, care refuză să se implice în problema achiziționării acestor manuale (cu un cost extrem de ridicat)? Astfel, mulți dintre copii cu diverse dizabilități se văd nevoiți, din motive financiare, să renunțe la studii. Șansele egale, acelea propagate de România, nu sunt în niciun fel reprezentate pentru acești copii.

Încă din anul 1992 există cadru legal prin care se încurajează incluziunea pe piața muncii a persoanelor cu handicap. În 2006, această lege este revizuită – legea 448: toți anagajatorii cu mai mult de 50 de angajați sunt obligați să aibă printre anagajați un minim de 3% persoane cu dizabilități. Dar iar statul dă portițe de salvare: dacă totuși nu anagajează aceste persoane, sunt obligate să dea statului 3 salarii medii pentru fiecare dintre locurile neocupate. Și dacă inițial acești bani mergeau strict în proiecte destinate acestui grup vulnerabil, acum banii mereg în uriașa și abstracta găleata colectivă a bugetului de stat.

ActiveWatch-Agenția de Monitorizare a Presei a întrebat anul trecut statul cum stă cu privire la respectarea acestei legi. Majoritatea instituțiilor din subordinea sa au preferat varianta plății compensatorii. Dincolo de discuția de unde sunt banii și încotro merg ei, acest model prin care statul se despăgubeşte pentru propria-i neputinţă pare a fi cinismul birocratic la cele mai înalte cote. Previzibil, persoana cu dizabilitate nu se alege cu nimic. Dar cum lucrurile pot fi mereu mai absurde, există instituții care nici nu plătesc această taxă şi nici nu au persoane cu dizabilități printre angajați. În fruntea lor: Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Nu știu dacă este dispreț, nepăsare este cu siguranță. Un stat care nu se îngrijeşte de respectarea propriilor legi mă îngrijorează, cu atât mai mult cu cât este și statul meu.

De cealaltă parte sunt anagajatorii. Scepticismul abuziv îi determină să aleagă persoane care au „un grad de predictibilitate” mai ridicat pe piața muncii. Iar persoanele care sunt diferite creează, în unele cazuri, neliniști nu întotdeauna fondate. Nevoile persoanelor cu dizabilități sunt speciale, iar tot ce este special este un cost suplimentar. Alegerile sunt, pentru un angajator, la fiecare pas în termeni de cost – beneficii, alegeri raționale. În aceste condiții, cum își permit angajatorii să aleagă, în urma unei îndoieli ori a unei prejudecăți nefiltrate la nivelul cortexului, să piardă oameni care ar putea să genereze profit?

Există oameni cu dizabilități mai abili decât mulți dintre aceia normali. Există anagajatori care au mers până la capăt cu un interviu fără a lăsa decizia finală cu privire la angajarea unei persoane cu handicap să fie afectată de superficialitate. Anul trecut, ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei și Fundația Motivation i-au scos în față și i-au premiat. Este bizar să premiezi lucruri care sunt, în esența lor, firești. Însă într-o țară cu 12, 7% persoane cu dizabilități anagajate, gala pare un lucru la locul ei.

Foto: Leonkhun.org.uk

 

Puteți citi și:

Colonia România

“Statul este problema fundamentală! El emite legile statului. Statul înseamnă odihnă!”

Yes, we can’t!

Să ne suspendăm de tot

Maiorescu 2.0: Teoria pistelor fără fond

“Ceauşescu n-a murit! Istoria ne-a păcălit”

Nu există problemă fără soluţii şi ţară fără cetăţeni

Cu Dumnezeu înainte şi Catedrala-n coaste

Protestatar offline

Irina + București = LOVE


 


11 comentarii

  1. Cu un asemenea discurs marinelu’ merita un singur lucru: un nepot cu dizabilitati, Sa vada si el cum e sa-mpingi carucioru.

    F.D. Roosevelt nu era cumva in carucior rulant? Asta nu l-a impedicat sa traga cu Stalin si cu Churchill niste dungi pe-o harta, dungi in urma carora noi am ajuns in caruta rusilor.

    Problema este ca in sistemele dinastice faceau aia copii intre ei ca nu cumva sa piarda puterea si ieseau o gramada cu retard, prognatism si alte probleme dinastea. Deci e o tampenie. Noroc cu Revolutia Franceza. Adeptii monarhiei pot sa citeasca constitutia din 1923 sa se convinga singuri. Regele e pe ales viata dupa un princpiu cel putin putred, nu-i raspunzator in fata legii, nu ai voie sa-l injuri chiar daca duce tara de rapa, etc. Asta nu-i tocmai in concordanta cu principiul egalitatii sanselor, nu?

  2. Imi permit si eu un punct de vedere. Fiecare din noi are anumite dizabilitati. Important e cum invatam sa-l respectam pe celalalt. Pentru ce respectul ori e reciproc ori nu e deloc.Corespunde oarecum legii a treia a mecanicii Newtoniene.Iesirea de Bula da d-lui Basescu nu e unica. Si daca criticam ceva la o persoana oricare ar fi ea trebuie sa criticam punctual iesirea nu persoana. Si asta argumentat. Pentru cei cu dizabilitati severe trebuie sa creem un cadru legislativ care sa le dea dreptul sa se dezvolte, fara insa a-i face sa se simta umiliti.Pentru ce cine umileste pe celalalt pe sine insusi se umileste.O zi buna! !

  3. Cred ca sunt doua planuri principale de analiza, primul priveste perceptia/reactivitatea opiniei publice, la nivel de mase, si al doilea puterile/autoritatile. Cele doua sunt in stransa dependenta, manifestarile sunt in fapt diferite, cei de ai doilea au un grad mai ridicat de ipocrizie, ambalat dupa caz in norme ue, legislatie, spectru electoral, samd.
    Important, din perspectiva personala, este primul, dizabilitatile sunt generalizate si se reflecta practic in orice individ. Afirmatia pare la prima vedere imposibil de digerat/acceptat. Dar lipsa, sau prezenta in o forma sensibil mai mica a unor atribute/caracteristici este pe fondul genului acesta de analiza, dizabilitate cu grade variate/impact si autoevaluare diferita. In fapt, aici este si cheia diversitati umane. Ma refer, ptr. partiala argumentatie la cateva, afonul, lipsa capabilitati psihice de a conduce auto, inadecvare ptr. lucrul manual, varsta biologica, samd. De altfel, autoanaliza critica, ne dezvalui rapid vulnerabilitatile, care ne regula constient/inconstient la mascam mai mult sau mai putin eficient. ,,Noi cu-ai nostri doar pentru noi,, este de fapt unul din semnele unei societati imbolnavite grav, cu DIZABILITATEA de a percepe realitatea vieti, oamenii in ansamblu si individual, dar cea mai puternica amprenta, este ca acesti dizabili sufera la randul lor. Si ca regula, arata cu degetul spre societate, oameni.

  4. Pingback: RMGC este azi singura soluție pentru Roșia Montană | TOTB.ro - Think Outside the Box

  5. Pingback: Mai puneți mâna și pe o telecomandă! | TOTB.ro - Think Outside the Box

  6. Pingback: Dacă nu se lasă cu sânge, nu cred că intră | TOTB.ro - Think Outside the Box

  7. Pingback: Occupy RMGC | TOTB.ro - Think Outside the Box

  8. Pingback: Adevăratul discurs al euro-coruptului Adrian Severin | TOTB.ro - Think Outside the Box

  9. Pingback: “Aoleo sări-mi-ar ochii / să nu văd cum fură popii”. Rectificarea bugetară în anticamera raiului | TOTB.ro - Think Outside the Box

  10. Pingback: Jandarmul Cașcaval: pușcărie de la 6 luni la 5 ani | TOTB.ro - Think Outside the Box

  11. Pingback: Școala altfel, sistemul același | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply