”Nobelul pentru pace acordat UE e o glumă. Aproape te face să vomiți”

După ce stai de vorbă cu Petr Lom, ai impresia că fiecare colț de stradă merită un documentar separat. Nu doar filmele lui, ci și felul în care, ca autodidact, a pornit la drum, cu camera în mână, te face să înțelegi foarte bine un lucru pe care-l spunea Vintilă Mihăilescu: dragostea de realitate trebuie învățată. Născut în Cehia, dar emigrat în Canada la sfârșitul anilor ’60, Lom a studiat filosofia politică la Harvard, disciplină pe care a și predat-o, în timp ce încă mai dorea să scrie proză.

 

de Andra Matzal

 

A făcut fotografie, însă de aproape zece ani realizează filme documentare: Răpirea mireselor în Kîrgîzstan, mersul pe sârmă într-o regiune musulmană din China, mecanismele angrenate de președintele iranian Ahmadinejad și, mai nou, poveștile unor revoluționari egipteni care au aflat că prețul a ceea ce pentru vestici înseamnă ”pace” este abuzul.  Am stat de vorbă cu Petr Lom, la Astra Film Festival, recent încheiat la Sibiu, unde a susținut mai multe masterclass-uri.

Ai studiat la Harvard și apoi ai predat filosofie timp de șapte ani. De ce ai renunțat să mai predai?

Acum nici nu-mi dau seama de ce m-am apucat de predat, în primul rând. În principiu, am fost foarte bun la școală și profesorii mi-au recomandat să merg la Harvard, unde am primit și-o bursă. M-am bucurat, gândindu-mă că voi avea timp să scriu proză scurtă – pe atunci, voiam să mă fac scriitor. Dar s-a dovedit că nu mai aveam timp deloc, pentru că, odată intrat în mediul academic, ești presat mereu. În general, viața academică e cam monotonă și meseria de profesor e cam egoistă, fiind nevoit să publici tot timpul texte doar pentru tine, în fond, pentru a-ți consolida cariera. Pe scurt, mă simțeam deprimat și singur. Apoi m-am gândit că voi deveni fotograf, dar după un an de fotojurnalism, mi-am dat seama că munca pentru reviste era cam superficială. După aceea, m-am gândit să mă apuc de film documentar și am mers la festivaluri internaționale, cerând sfaturi. Cei mai mulți m-au descurajat, spunând că sunt prea bătrân și că n-o voi putea face niciodată fără școala de film. Însă, când mi-a venit ideea de a face filmul despre răpirea mireselor din Kîrgîzstan, mi-am dat demisia și m-am apucat de documentare.

Ce rol crezi că ar trebui să aibă azi un profesor de filosofie?

Meseria de profesor poate fi poarte frumoasă, să știi. Și acum mi-e dor uneori, dar mai predau masterclass-uri și atunci mă simt minunat. Iar tradiția predării filosofiei e importantă, iar faptul că sunt oameni care ne mai fac să citim cărți scrise acum 2.000 sau 400 de ani e tot ce contează. Să fii profesor de filosofie e important pentru că-i înveți pe oameni să iubească întrebările și gândirea, două dintre cele mai mari plăceri.

Care crezi că sunt cele mai mari avantaje și cele mai mari dezavantaje ale faptului de a fi autodidact?

În primul rând, nu ai nicio deformație profesională, astfel încât nu ai în minte cum ar trebui să se desfășoare lucrurile și niciun format prestabilit. Nu e nevoie decât să faci lucruri, iar sentimentul ăsta de libertate e ceea ce îmi place cel mai mult în munca mea. Pentru mine, profesorii au fost nenumăratele filme pe care le-am văzut din liceu încoace – la fel ca în cazul literaturii sau al filosofiei, cel mai mult contează reușitele care te impresionează. Mai contează foarte mult că nu ai niciun fel de ”supraveghetor”: ești singur. La început, poate fi înspăimântător, dar te adaptezi ușor. Partea cea mai neplăcută este că poți fi neîncrezător, dar atunci poți apela la oameni cu experiență. Când am terminat filmările în Kîrgîzstan, nu știam ce să fac cu tot materialul, așa că m-am dus la cel considerat cel mai bun regizor kîrgîz și l-am rugat să mă ajute.

 

Imagine din documentarul despre răpirea mireselor în Kîrgîzstan.

 

Niciunul dintre filmele tale de până acum nu documentează Occidentul. Îl eviți sau, mai degrabă, te interesează Orientul?

Probabil că am început așa datorită pasiunii pentru călătorii și aventură, dar cred că acest lucru se va schimba. Când lucram pentru o fundație a lui George Soros, se căutau oameni dispuși să meargă la cercetări în Asia Centrală, iar eu n-am ezitat nicio clipă. Așa am ajuns în Kîrgîzstan, apoi în China, Iran, iar acum în Egipt. Sper însă ca în curând să fac și filme despre lumile occidentale.

Ai încercat să faci un documentar despre Wikileaks. De ce n-a mers?

Am aflat de ei încă de la început, de dinainte să publice materiale compromițătoare și am luat legătura cu ei de pe când nu erau celebri. Le-a plăcut faptul că sunt independent și autodidact și și-au dat acordul de principiu, apoi au urmat câteva întâlniri. Au urmat însă tergiversări și conflicte interne, mai ales după ce au ajuns foarte cunoscuți odată cu publicarea informațiilor, ceea ce i-a făcut să devină mai lacomi. Au vândut povestea la Paramount Pictures pentru cine știe câte milioane de dolari.

În Back to the Square, documentarul tău despre abuzurile la care sunt supuși egiptenii după revoluția din Piața Tahrir ești foarte critic la adresa presei occidentale și a felului în care tratează subiectul Egipt. De ce crezi că media occidentale au astfel de reprezentări ale conflictelor din lumile orientale?

Jurnalismul internațional tinde să se transforme într-o glumă, deși, odată cu globalizarea, te-ai putea așteptaca lucrurile să se îmbunătățească. Știu că e recesiune și ziarele nu mai au bani să trimită oameni pe teren, dar acoperirea conflictelor din Egipt, de pildă, a fost extrem de superficială și de leneșă. Media occidentale au vrut să împacheteze revoluția din Egipt astfel încât să pară comodă, iar din milioanele de activiști și de bloggeri din zonă, au ales doar vorbitorii de limbă engleză, pentru ca munca să le fie mai ușoară. Pentru multă vreme, ideea că Primăvara Arabă a fost un succes a persitat în presă, ignorând încălcările flagrante ale drepturilor omului.

 

 

 

Se vorbește mult despre ”revoluția Twitter” și depre rolul social media în aceste mișcări de protest. Crezi că e supralicitată importanța rețelelor sociale în revoluții?

Ele sunt foarte importante, desigur, dar ce te faci cu faptul că în cele mai intense zile din Tahrir, internetul a fost tăiat cu totul în Egipt?! Au fost cazurile fetiței botezate Facebook și al băiețelului Twitter, însă lumea își imaginează că revoluționarii sunt tineri liberali, educați, cu Blackberry-uri. În realitate însă, ei provin din toate categoriile sociale, foarte mulți sunt analfabeți și hiperreligioși.

Vezi vreo legătură între Primăvara Arabă și mișcările de tip Occupy?

E o întrebare foarte bună și, sincer să fiu, nu m-am gândit la asta. Cu siguranță forțele revoluționare s-au inspirat cumva reciproc.

Pentru Letters to the President, ai fost singurul jurnalist vestic acreditat să-l însoțești pe președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad în călătoriile lui populiste prin țară. Cum ai reușit?

Păi terminasem documentarul în China și eram în Armenia, unde m-am îmbătat cu un regizor, care voia să facă o comedie despre un bătrân care candidează la președinția Iranului. Și atunci mi-a venit ideea să fac acest documentar. Am întâlnit un producător care m-a luat în serios și în care Ahmadinejad avea oarecare încredere, apoi i-am prezentat președintelui proiectul, iar lui i-a plăcut mult filmul meu On a Tightrope, pentru că vorbea despre persecuția musulmanilor în China. Până la urmă, n-am avut cel mai intim contact cu el, fiind parte din delegația de presă, dar am filmat cinci luni în Iran, ceea ce a fost de ajuns. O experiență frustrantă, până la urmă.

 

 

 

Călătorești prin multe zone ”minate”, care pot deveni periculoase. Cum reușești să eviți conflictele?

În principiu, cred că pregătirea mea mă ajută foarte mult: tot ce te învață, în fond, filosofia, e să nu fi prost și să nu faci tâmpenii. Am scris, de asemenea, o carte despre scepticism, din care am învățat să nu fiu dogmatic și să-i las pe oameni să-și spună punctele de vedere. Urăsc filmele care-ți spun ce să crezi. Egipt, de exemplu, e o țară unde e foarte greu să-ți dai seama cum sunt oamenii, pentru că toate codurile culturale sunt diferite de ale noastre. Cred însă că, indiferent de asta, se pot spune povești universale și că oamenii cu care lucrezi trebuie respectați.

Ce anume face ca o poveste să devină universală?

Orice poveste poate fi interesantă, dacă nu ești plictisitor când o spui și când o faci.

Cum depășești barierele lingvistice și la ce te ajută să nu cunoști limba în care vorbesc personajele?

Îmi amplifică intuiția și mă forțează să mă bazez pe sentimente, ceea ce e foarte important, mai ales că eu sunt și cel care filmează. De altfel, am ajuns să cred că uneori e mai important ce nu spun personajele decât ce spun.

Cum faci să fii acceptat în spațiile intime ale oamenilor pe care-i filmezi? În filmul despre răpirea mireselor, deși filmai momente foarte intense și tensionate, familiile păreau să nu fie conștienți de tine.

După părerea mea, dacă nu ești o persoană OK, ești un regizor cam prost. În filmele care mă interesează, contează mult dragostea și compasiunea, lucruri pe care nu le poți obține dacă tu, la rândul tău, nu ești un om deschis, care se poate face plăcut. Ca să devii invizibil, trebuie să fii acceptat de mediu, iar asta o poți face devenind prietenul acelor oameni. E o chestie de chimie animalică, până la urmă, care se creează între oameni.

Am înțeles că vrei să te întorci în Egipt pentru următorul film.

Nu vreau (râde). Sunt complet epuizat după un an de Egipt, însă partenera mea a început, cât timp filmam acolo, să documenteze cum e să fii femeie în Egipt, un subiect extrem de important, pentru că femeile au parte de un tratament mizerabil. Așa că vom face un film pe tema asta.

Ce crezi despre faptul că Uniunea Europeană a câștigat Nobelul pentru Pace?

E o glumă. Aproape că te face să vomiți. Cred că, dacă nu știau cui să-l ofere, l-ar mai dat mai bine undei femei de serviciu care-și face bine treaba sau unui profesor de școală generală.