Noaptea în care am vărsat lacrimi pentru democrație

Philip Ó Ceallaigh e unul dintre cei mai buni observatori ai realităților românești pe care îi avem printre noi. Literatura noastră realistă e atît de limitată (dar nu numai din vina scriitorilor), încît dacă vrem să aflăm ceva esenția despre anii 80 dintr-un roman trebuie să citim Iarna decanului al lui Saul Bellow, iar despre sfîrșitul anilor 90 cele mai bune pagini le găsim în Însemnări dintr-un bordel turcesc al irlandezului bucureștenizat  Ó Ceallaigh. Textul de mai jos, preluat din revista Observator cultural, e încă o dovadă în acest sens – bine scris, clar, de un patetism perfect dozat.

de Philip Ó Ceallaigh

Universitate, duminică seara, ora opt: în jur de două mii de oameni ieșiseră să protesteze, dacă nu în stradă, cel puțin pe trotuar. Un șir de jandarmi menținea liberă șoseaua. Scena era luminată de spoturile carelor de televiziune, care transmiteau în direct revolta anti-Băsescu. „Jos Băsescu!“, urlau oamenii, și „Libertate!“.

Doar cîteva sute dintre cei adunați erau propriu-zis protestatari – cei care  veniseră să-l sprijine pe Raed Arafat sau să scandeze împotriva Legii sănătății, ori împotriva lui Băsescu. Erau, în general, mai în vîrstă, veterani ai acestui gen de evenimente, și păreau, într-adevăr, că s-au săturat… de viață. Marea majoritate a oamenilor veneau, ca și mine, din curiozitate, pentru că văzuseră la televizor că, în sfîrșit, poporul român s-a săturat și că face ceva să exprime starea asta. Dar o mare parte dintre cei de acolo se întrebau, ca și mine: „«Jos Băsescu»? Să fie înlocuit cu cine?“. M-am întîlnit cu mulți prieteni, mai ales din presă. Dacă vine o revoluție, vă promit că noi, cu pixurile și cu aparatele noastre de fotografiat, o să fim un număr serios dintre cei ieșiți în stradă.

Era și o altă categorie – cîteva sute – gata pregătită pentru un alt gen de distracție. Se duceau spre Piața Unirii. Jandarmii s-au repoziționat pe Brătianu, între cele două piețe. Magazinul Cocor era bine protejat. Au blocat accesul pietonal pe bulevard, explicînd că protestatarii care înaintau către Unirii aruncau cu pietre. Jandarmii, aici ca și la Universitate, nu erau deloc agresivi. Erau comunicativi, chiar politicoși cu publicul.

Am ajuns în Piața Unirii pe străzile din centrul vechi. Un incendiu ardea în mijlocul intersecției. În foc fusese aruncată și o bancă din parc. Niște băieți încercau să distrugă și să dea foc chioșcurilor. Spărgeau geamurile refugiului din stația de tramvai. Asta era distractiv și pentru noi, neparticipanții, mai ales cînd „revoluționarii“ au spart vitrina unui magazin Vodafone și geamurile sediului Raiffeisen Bank, de pe colțul Brătianu/Coposu. Petarde, artificii, haos, distrugere! M-am întîlnit cu un amic ziarist – tot un tip pașnic, care petrece prea mult timp acasă, pe canapea – și a recunoscut că era mișto. Am așteptat să incendieze Bershka, McDonald’s și mașini de lux (parcate ilegal pe trotuar), dar nu s-a întîmplat nimic.

Jandarmii n-au intervenit prea repede. Nu erau suficient de mulți și revoluționarii aruncau cu bolovani zdraveni în ei. Urlau în continuare „Jos Băsescu“ și, către jandarmi, „Sclavii lui Băsescu!“ Erau acolo niște grupuri semiorganizate, de cîțiva oameni fiecare, cu cîte un lider care le dădea indicații celorlați. „Muie Rapid“ devenea „Muie Băsescu“.

Jandarmii au răspuns cu gaze lacrimogene, iar eu m-am retras, strategic, pe strada Covaci, să mă spăl pe ochi și să beau o bere. Dacă muncim, i-am explicat colegului din presă, avem voie și să luăm o pauză. I-am cerut părerea privind Legea sănătății (despre care nu știu nimic). Mi-a explicat că în București sînt 120 de spitale (Istanbul, cu o populație de zece ori mai mare, nu are atît de multe). Sistemul sanitar, ca toate instituțiile de stat, e umflat, ineficient, disfuncțional; inclusiv medicii sînt prost plătiți și cer șpagă. Pe scurt, ca toate instituțile de stat, parazitează cetățeanul. Trebuie reformat și legea nouă este un pas. „N-are aspecte discutabile?“ – am sugerat. De exemplu, privatizarea serviciului de ambulanțe. „Într-adevăr, sînt și aspecte discutabile“, mi-a răspuns.

Mi-am terminat berea și m-am întors la muncă, unde n-am văzut clasa revoluționară dezbătînd aspectele discutabile ale noii legi. Pe Splaiul Independenței, ardea o mașină. Cred că era o Dacia. Protestatarii au lăsat pompierii să stingă focul. Pompierii, la rîndul lor, au fost neutri, lăsînd să ardă alte focuri pur decorative, în mijlocul drumului. Pe străduță care dădea spre orașul vechi, un tip încerca să stingă un container cu un extinctor. Un protestatar a început să arunce cu pietre în el, pînă l-au convins colegii că nu e frumos să omori civili în timpul revoluției. S-a potolit, și marele incendiu de la 1847, care a distrus Lipscanii, nu s-a repetat.

Din nou m-am retras cu lacrimi în ochi în cartierul general, strada Covaci. De data asta am băut o vodkă. Prefer băuturi mici cînd muncesc, ca să nu pierd timp la toaletă. În bar, la televizor, Realitatea TV transmitea revoluția anti-Băsescu în continuare, reluînd fazele cele mai spectaculoase. Antena 3 făcea același lucru.

Spre ora 11.00, nu se mai întîmpla mare lucru. La 11.30, la Universitate, nu mai era aproape nimeni. Oamenii, inclusiv galeria, au luat ultimul metrou. Băieții din cartier s-au întors în cartier.

Bulevardul Brătianu era blocat de jandarmi. Am intrat cu o legitimație de presă. Jandarmii și cei care lucrau în presă comandau șaorme și cafea. Fără căștile de Darth Vader, deveneau oameni din nou. Se vedea că erau în general tineri, de aceeași vîrstă cu „revoluționarii“ de la Unirii. Erau înfometați și foarte obosiți după o noapte lungă și haotică. A fost prima dată cînd am simțit milă pentru oamenii care mi-au dat cu gaze lacrimonogene în ochi. (Am citit, luni, în ziarul britanic The Guardian că jandarmii au acționat cu brutalitate și cu o forță excesivă. N-am fost la fața locului cînd s-au întîmplat asemenea incidente. Cred că nici reporterul de la Guardian nu era acolo).

Luni, „revoluția“ afecta toată țara. Oamenii ieșiseră în toată România. La Universitate, protestul era mult mai mare: mii de oameni supărați pe Băsescu se adunaseră acolo. Asta era impresia pe care am avut-o uitîndu-mă la posturile de televiziune ale lui Sorin Ovidiu Vîntu și Dan Voiculescu.

Am ajuns la fața locului la 10.30. De data asta, traficul se desfășura normal. Protestul era cu mult mai mic decît în noaptea anterioară. Oamenii – foarte vocali și veseli – erau adunați la fîntînă și în piața de lîngă Teatrul Național. Cei de lîngă teatru erau cîteva sute (trotuarul era liber) și păreau că fac un show pentru cei care filmau. Era un eveniment pentru TV. Cei mai în vîrstă, din noaptea trecută, erau acasă de data asta, răciți și cu probleme cu artrita. Acum era un protest mai tînăr. Mi-a plăcut mai mult atmosfera. Ăștia erau oameni cu mare poftă de viață, nu ca ăia care se săturaseră de ea.

Lîngă fîntînă se aflau mai mulți oameni, poate pînă într-o mie, într-un grup foarte compact: nu acopereau mai mult de un sfert din zona de lîngă fîntînă. Pe stradă, care de televiziune, lumini și camere, ca într-un platou de filmare.

Era un pic de „Jos Băsescu!“, dar cel mai proeminent banner era împotriva proiectului Roșia Montană. Cel mai bine poziționat protestatar era un monarhist urcat pe o arcadă aflată deasupra unei intrări în clădirea Universității, un monarhist cu steag regalist și cu banner. Cu barbă și cu o privire ușor nebună, semăna cu un profet biblic. În general, oamenii erau mai puțin siguri decît el în legătură cu cel care ar trebui să conducă în epoca post-Băsescu: „CĂUTĂM CONDUCĂTOR PENTRU ȚARĂ“, scria pe un banner.

Brusc, la 11, toată lumea s-a dus la culcare. La 11.15, m-am dus spre Unirii. Pornise și galeria în direcția aia, pentru repriza a doua, dar jandarmii erau pregătiți. Erau mai mulți și mai bine organizați.

Am ajuns acasă. Am aprins televizorul. Posturile mogulilor arătau, în continuare, ieșiri în stradă peste tot în țară.

S-a trezit România? S-a trezit ceva, asta e sigur, dar nu știm încă ce este.

Acum șase săptămîni eram în Piața Tahrir, unde oamenii făceau revoluție împotriva unor dictaturi militare și forțele de ordine au omorît, torturat și aruncat în pușcărie, fără proces legal, oameni care cereau democrație. Aici avem libertate de expresie și libertatea de a construi un sistem sau un partid politic care să nu fie direct manipulat în interesul mogulilor, dar nu s-a întîmplat. Avem democrație, dar sîntem frustrați că n-am reușit să facem ceva cu ea.

FOTO: ROMÂNIA LIBERĂ