Nicholas Jordan, una dintre figurile controversate ale naționalizării: “Retrocedările sunt un eşec”

4

La sfârșitul lui iunie, am publicat un interviu cu un avocat care s-a oferit să reprezinte pro bono o parte din oamenii ce riscă să fie evacuați din Calea Șerban Vodă din București, din imobile naționalizate. Am ilustrat pe scurt unul din cazuri, cel al Marilenei Aksan, despre care puteți citi și aici, un caz controversat care a început în 2003, când Traian Băsescu, primar general la acea vreme, a retrocedat un număr mare de locuințe unei persoane despre care locatarii din Șerban Vodă spun că ar fi impostor.

 

Nicholas Jordan (dreapta). Fotografie din arhiva personală

 

de Ionuț Dulămiță

 

Mai exact, e vorba de Nicolae Minciulescu, nepotul senatorului liberal interbelic Iordache Minciulescu, care și-ar fi schimbat numele în Nicholas Jordan după ce s-a mutat în SUA. Marilena Aksan, care a pierdut recent procesul și ar urma să fie evacuată din locuința ei din Șerban Vodă 124, l-a acuzat pe Jordan că i-ar fi furat identitatea lui Nicolae Minciulescu, întâmplare pe care ar descrie-o el în cartea “Omul de cenușă”, și că s-ar fi folosit de ea pentru a revendica imobilele după presupusa moarte a acestuia.Acum două săptămâni, am fost contactați pe e-mail de o persoană care s-a prezentat ca fiind Nicholas Jordan și care ne-a cerut un drept la replică (îl puteți citi mai jos), susținând că nu este impostor și anexând documente în sprijinul acestei afirmații.

 

***

 

Mă numesc Nicholas Jordan, dar m-am născut Nicolae Minciulescu în București, în 1946. Doamna Marilena Aksan susține că eu am murit, pentru că „așa a auzit ea în cartier.” A discutat și cu mine față în față în 2003, dar nu ne-am putut pune de acord. Încerc să fiu obiectiv și să o înțeleg. Nu am reușit încă. Am discutat și cu tatăl ei, care mi-a spus că a fost martor la trecerea sicriului bunicului meu în 1940, când domnul Aksan avea, cred, șase ani. Nu mă cunoștea pe mine și nici eu nu știam să îl fi cunoscut. Mă cunoșteau însă destui vecini de-ai lui, cei de o vârstă cu mine, care mă știau de copii.

La începutul anilor ’90, am revenit prima dată pentru o perioadă mai lungă în țară și m-am implicat în redactarea computerizată a nenumărate săptămânale și chiar a câtorva cotidiene (Nine O’Clock, de pildă.) Am publicat un roman, Omul de Cenușă, în 1993. În 1995, m-am reîntors în Statele Unite și am revenit sporadic în România, exact pentru problema imobilelor naționalizate.

Nu există dubiu asupra identității mele. Vă pot arăta actul meu de naturalizare (obținerea cetățeniei) din 1985, care arată Nicholas Jordan pe față și Nicolae Jordan Minciulescu pe revers, ca numele purtat anterior. Am ales Jordan și nu Jordache (voiam să îmi onorez bunicul Iordache Minciulescu) pentru că aici există o marcă de bluejeans Jordache și, în mintea mea, suna caraghios. Se poate vedea și copia după schimbarea corespunzătoare de nume făcută legal în România, înainte de reîntoarcerea mea în Statele Unite, în 1995. Mi se pare penibil că trebuie să continuu să explic schimbarea de nume, după tot ce am depus cu acte în regulă de atâția ani, la fel de penibil e și faptul că trebuie să explic de ce mi-am schimbat numele, o acțiune total privată și pe care m-am săturat să o tot disec.

 

 

Testamentul bunicului meu (mort în 1940) dona într-adevăr două clădiri, Șerban Vodă 124 și Șerban Vodă 126, Camerei de Comerț a Bucureștiului, printr-o donație cu sarcină. Camera de Comerț nu le-a luat însă niciodată în posesie, sarcina de a face pe amândouă școală de meserii și adăpost pentru sărmani nu a fost îndeplinită, iar cele două clădiri au fost naționalizate de la bunica mea. Ea le reparase şi încasase chiriile. Testamentul a lăsat-o pe bunica mea să administreze cele două clădiri până când Camera de Comerţ binevoia să le ia în primire. Camera nu a binevoit să le ia atunci și, după război, comuniștii nu și-au mai bătut capul, pentru că au naționalizat tot – toate imobilele noastre, de la tata și de la bunica. În conformitate cu legile românești, cele două clădiri s-au reîntors la donator după 50 de ani, adică în 1990. Aveam deci dreptul să le revendic și pe acestea două, nu numai pe celelalte.

Am încercat să revendic casele în 1990. Am angajat un avocat, pe domnul Costache, care a făcut cercetări și i s-a spus că „nu există temei legal” de restituire, naționalizarea fiind încă în vigoare. Mai târziu, după începerea restituirilor, a apărut repede ideea că eu n-am calitate, că nu sunt moștenitor. O dată că, la moartea tatei, de ce nu am venit, conform legii române, să cer moștenirea în termen de 6 luni de la deces. Păi cum era să o cer eu în ‘86, sub Ceaușescu, când eu nu aveam temei nici în ‘90, după Ceaușescu? Pe urmă, nu era clară imediat calitatea de moștenitor. Cu acte trimise în permanență de la celălat capăt al lumii, sigur că erau neclarități și întârzieri, dar după ce am început să mă întorc pentru perioade lungi, de luni de zile, fiecare punct în discuție a fost rezolvat favorabil şi astfel am câștigat partea mea de la Șerban Vodă 81 la tribunal, cu doi ani inainte de a ajunge cu restul actelor la primărie.

Surprizele au început de atunci. Până la urmă, s-a dovedit că nu am câștigat întreaga casă, ci numai pivnițele, mansardele și patru apartamente, pentru că restul fusese vândut chiriașilor. Nu-i de mirare că relația a devenit repede adversarială cu dânșii. Tribunalul a ajuns la aceleași concluzii ca, mai târziu, primăria. Sentința a fost definitivă. Văd că nimeni nu se leagă de rezultatele finale ale acestui caz, poate pentru că nimeni altcineva nu avea aceeași rezonanță la nume cum avea dl. Băsescu. Afirmaţia că dânsul ori primăria în sine mi-au făcut o favoare este aberantă. Ori sunt moștenitor, ori nu sunt. Ce erau să facă, să îmi dea selectiv numai o parte? Nu sunt mândru deloc de felul în care au fost prezentate deciziile de restituire la fiecare din diversele adrese. S-a creat aproape imediat o revoltă a chiriașilor, iar eu m-am simțit gonit din ceea ce taică-miu îmi zicea de mic că ne va fi dat înapoi.

Pe de altă parte, au început să apară elemente de folclor urban care se puteau depista imediat ca fiind inventate. Basmul că părinții mei au donat toate casele statului român înainte de a muri; ce să doneze, că erau toate naționalizate. Şi basmul că au murit în zonă și cei din Şerban Vodă 124 știau. Nici vis, au părăsit zona în 1976, după cutremur, și n-au mai dat pe acolo. Au locuit pe Dr. Felix şi tata a murit la Spitalul 2 CFR, aproape de Casa Scânteii, iar după aceea Dr. Felix s-a demolat și mama a plecat în Germania, unde a murit. Au făcut ei parastase pentru mine, de au știut cei de la 124? Păi chiar dacă făceau, nu aveau cum să știe ei, chiriașii. Și evident, nu am murit. Nu mă poate convinge nimeni de asta. Iar cuvântul „evacuați”: cu excepția doamnei Preda și a familiei sale, locatari la Valerian Prescurea 25 (Sector 4, Bucureşti), care cred că au plecat anul acesta, după 10 ani de litigiu, şi nu cu mine, că eu nu i-am evacuat, ci noul proprietar, nu a fost evacuat nimeni.

Nu zic ca nu e o situație proastă, că poate eu văd numai prin prisma mea şi nu prin cea a chiriaşilor. Să nu uităm însă că și eu am fost evacuat mult mai brutal la naționalizare, că am dormit pe stradă în noaptea aia, că am cărat cărbuni cu sania de la depozit de la vârsta de 6 ani, că bărbații din familie au avut domiciliu forțat și mama mă ducea la miliție să arate că eu exist la fiecare două săptămâni. Dar e ca și cum ai compara mere cu pere. Milioane de oameni au suferit mai mult ca mine și eu am plecat și am trăit mai mult spre tropice, ajungând în Florida în 2002, ca soția mea să își finalizeze PhD-ul în lingvistică, după ce absolvise lingvistica în Honolulu. Am făcut toate astea înainte de retrocedarea caselor. Moştenirea mi-a adus certurile pe care le ştiţi, plus destule altele pe care nu le știți, mai ales cu rudele. Relaţia cu chiriaşii a pornit rău din prima zi. Ideea principală e că nu am fost la școala de proprietari de case și am încercat să învăț din mers.

Nu mi s-au dat toate casele într-o singură zi, cum se spune la TV. Poate au scris rezoluțiile în aceeași zi, dar mie mi-au dat hârtiile secvențial. Am semnat procese verbale că nu dau pe nimeni afară, că accept casele așa cum erau (pe jumătate dărâmate de la cutremurul din ‘76). Ce nu știam (de unde să știu?) era că focarul problemelor în tot cartierul era Șerban Vodă 111, vizavi de 124.

Am descoperit repede că o tânără care stătea cu sora în camerele din față tocmai ieșise de la închisoare pentru omor. Am încercat să organizăm o administrație, am pus ca șefă o doamnă cu care mă cunoșteam de mic. I-am făcut împuternicire pentru luat chirie şi toţi au fost entuziaşti când am anunțat, din prima zi, că voi reinstaura sistemul bunicului meu, care nu lua chirie în decembrie (Cadou de Crăciun, adică). Lucrurile s-au deteriorat repede. Am crezut că am voie să le dau termen să plece celor care nu aveau hârtii de nici un fel, cum ar fi femeia cu omorul, dar poliția a zis că nu. E posibil să fi fost eu cel inept, nu zic nu.

La Şerban Vodă 124 am găsit numai oameni pașnici și numărul lor era mult mai mic. Și acolo am dat peste un om cam de vârsta mea, cu care mă cunoșteam, așa că l-am făcut șef acolo. Nu am înţeles bine cum au ajuns să-mi conteste identitatea. Tot la 111 a început, au chemat televiziunea, femei care vorbeau normal cu mine cu o secundă înainte au anunțat că își vor da foc în fața parlamentului.

În fond, cred că sistemul de restituire a fost un eşec și pentru mine, și pentru ei. Fără nici o regulă, din tot ce cerusem înapoi, unele apartamente s-au vândut într-o geografie năucitoare pentru mine direct unor chiriași, dar selectiv. Cu cât era un apartament mai bun, cu atât s-a vândut mai repede. Nu știu adevărul și de asta amândouă parțile ne uităm strâmb unul la altul. Sigur că au început să conteste. Unii chiriași au cumpărat și au scăpat de mine, alții nu, și le venea să urle, mai ales la 111, singurul loc unde nu se vânduse nimic, pentru că li se spusese că apartamentele nu pot fi vândute (fără să fiu menționat pe nume eu, ceea ce mi s-a părut ciudat, mi s-a zis că altcineva pusese ochii pe ele, dar nu am probe, decât zvonuri). Este la fel de adevărat că trei clădiri la fel de decrepite s-au vândut în întregime și mie nu mi s-a restituit nimic de acolo.

Mi-ați cerut o opinie asupra conflictului chiriași – proprietari. În primul rând, nu pot să înțeleg ce au avut exact în minte cei care au legislat retrocedarea imobilelor. Își închipuie cineva că din averea recunoscută ca foarte mare a tatălui meu și a bunicii mele (în ziare, toți îi trag cu bunicul – păi el a murit în 1940 și averea trecuse de 10 ani urmașilor când s-a ajuns la naționalizare) mi-aș fi dorit ce am primit, colecția de imobile dărăpănate și insalubre, rezultat al deceniilor de gospodărire comunistă? În poza publicată de voi se vede bine locuința doamnei Aksan. I se pare cuiva că arată bine? Mă întristează să mă uit la acea poză. Dar știm de ce arată așa. Casele din zonă fuseseră avariate la cutremur. Comisii peste comisii au întârziat demolarea lor, pentru că statul nu avea unde să îi pună pe chiriași, deși populația României a scăzut ca net.

 

Marilena Aksan

 

Dacă primeam numai terenurile ar fi fost altă situație. Dar nu, statul i-a obligat pe foștii proprietari, cum ar fi cazul meu, să accepte aceste clădiri triste, pline cu locatari cu venituri minime, venituri atât de joase încât și chiriile sunt insuficiente pentru orice cheltuieli. Statul s-a spălat pe mâini de problema sa socială, pasându-mi mie acești chiriași de parcă aveam eu, o persoană particulară, resursele să fac ceea ce nu poate statul. Nu e de mirare că oamenii disperați încearcă orice soluție la îndemână, în cazul meu, acuzaţiile de impostură.

Oricine merge prin zonă vede că, lângă Șerban Vodă 124, colțul e format de Șerban Vodă 126, o clădire pe care am revendicat-o de asemenea, pentru că fusese naționalizată tot de la bunica, ca și 124. Mie mi s-a motivat că la Șerban Vodă 126 nu mi s-a putut face restituirea pentru că proprietatea fusese vândută. Chiar dacă nu aș avea dreptate la 124 (și am, tribunalul mi-a redat-o totuși după ani de judecată pe baza nerespectării unei donații cu sarcină), atunci cum poate statul să vândă cuiva (pe o sumă derizorie care și eu aș fi putut-o achita-o oricând) o proprietate, despre care ei înșiși zic acum că aparținea Camerei de Comerț?

Ziarele din 2003 arată că „prefectul Capitalei a verificat modul în care cetățeanul străin Jordan Nickolas (Nickolas?) a primit, în februarie 2003, în baza Legii 10/2001, un imobil cu subsol și patru etaje, în suprafață de 266,47 mp. (Nu e adevărat, am primit imobilul fără cele trei apartamente, vândute unor cetățeni români). Din documentele de la dosar a reieșit clar că imobilul respectiv a aparținut lui Iordache Minciulescu, care l-a lăsat prin testament Camerei de Comerț și Industrie București. Din acte nu a reieșit însă că cetățeanul străin este moștenitor al lui Minciulescu.” Nu a reieșit? Poate că nu a reieșit pentru că nu sunt cetățeanul străin Nickolas de care vorbesc ei. Sunt cetățean român din naștere și am rămas cetățean român toată viața. E adevărat că sunt și cetățean străin, am pus toată documentația ca să se poată urmări secvența de schimbare de nume. Ca cetățean străin NU AVEAM VOIE SĂ PRIMESC TERENURI. Și toate imobilele mi s-au dat cu terenuri. De ce nu mi le-au confiscat și pe celelalte?

Legea română a restituirilor prevede ca un chiriaș să poată cumpăra un singur apartament, nu mai mult. La Șerban Vodă 126, o clădire deteriorată, unde locuiau fără forme mai multe familii de romi, o singură persoană a apărut, ca mine din neant, a cumpărat un apartament într-o clădire absolut nelocuibilă de parcă plănuia să se mute acolo (în mod sigur nu era un chiriaș existent cum prevede legea) și după câteva săptămâni a cumpărat toate apartamentele (din nou, nu așa cum zice legea).

Deci eu, proprietar, în mintea mea măcar, adevărat, mă aleg cu 124, altcineva, care nu a avut nici în clin nici în mânecă cu trecutul acelei clădiri, se alege cu întreaga clădire fără alți locatari, familiile de romi fiind evacuate peste noapte. Pe lângă astea, doamna Aksan uită să spună că trei apartamente de la 124 au fost vândute chiriașilor (de ce nu au făcut asta și ceilalți protestatari), iar mie mi s-au restituit numai apartamentele nevândute. În interviurile lor, ei vorbesc amărâți de „chiriașul ăla care l-a adus pe Jordan,” uitând să menționeze că acel chiriaș (unul din cei trei cumpărători) locuia acolo de la naștere, cu mult dinaintea lor și „m-a adus” pentru că mă cunoștea. Și acum aș vrea să îi cer scuze pentru amenințările la care a fost supus și el, și fiii săi pentru că mă „adusese” și mă „recunoscuse,” stricând disciplina de cartier.

Atâtea interese contradictorii au fost în joc (chiriași care mă cunoșteau ori știau de mine, dar doreau să cumpere ei apartamentele, familii în care rudele care nu avuseseră vreodată un conflict nu se mai puteau înțelege la împărțeală – o problemă oe care o cunosc bine), încât și eu, care teoretic „am beneficiat”, sunt absolut nemulțumit de rezultate. Nu știu soluția și mă întreb cum aș fi putut proceda mai bine. În nici in fel însă nu puteam renunța la moștenire, ar fi o insultă adusă atât tatălui meu, cât și fiilor mei. Îi amintesc doamnei Aksan o problemă la care dânsa, ori întreg comitetul care o ajută, n-au luat-o în seamă încă. Dacă Nicolae Minciulescu a murit, cum a fost posibil să se nască Steve Minciulescu? Dave? Allan? Și actele lor de naștere sunt, la rândul lor, false? O cifră e schimbată și ați văzut-o cu lupa. Ce sunt ei? Tot impostori?

Vreau să închei această porțiune cu clarificarea unei alte inadvertențe. De atâtea ori aud „66 de case, 66 de case,” dacă dau Google pe ele și adaug un cuvânt românesc, apare și pe site-urile americane, invariabil începând cu Băsescu a restituit ilegal. Numai România TV schimbă nota, numindu-le vile și nu case, ceea ce evident, sună mai bine. Totuși, și ei sunt fixați pe numărul 66. De unde a fost scos acest număr, acum repetat de toți, nu pot să înțeleg. Am numărat și le-am socotit pe cele cu porți pe două străzi și, deci, două adrese, ca fiind duble. Oricât le-am învârtit, mi-a dat un total de 59. Iar dacă le iei ca vile, cu toate grădinițele lor cam dărăpănate care le departeajează, mai rău, sunt numai 47. Oricum aș încerca, sunt 47 de adrese pe 47 de străzi și străduțe. Asta e. Sigur că aș fi preferat 66, dar nu sunt. Aș dori foarte mult ca România TV și Antena 3 să nu mai exagereze atât în cazul meu. Ori poate, cu timpul, să învăț și eu să socotesc mai bine câte case am și să pot face haz de necaz.

Ok, am terminat cu hazul de necaz. A fost numai un mic preambul pentru demagogi să-și dezmorțească buzele, înainte de a porni să mă atace nu numai ca impostor, dar și pentru lipsă de umor.

Asta este ce mi s-a restituit. Din cele nouă corpuri de casă în proprietatea familiei mele la naționalizare, trei corpuri de casă s-au vândut în întregime chiriașilor. Am primit apartamente pe sărite în celelalte, Șerban Vodă 111 fiind singurul corp de casă pe care l-am primit în întregime.

În mintea mea, asta nu înseamnă 66 de case, nici măcar 66 de apartamente. Averea uriașă a senatorului Minciulescu, așa cum o descrisese Antena 3, nu mai există. Cea mai bună piesă rămasă este capela de la cimitir.

 

Cavoul lui Iordache Minciulescu

 

Citiți și:

Un avocat îi ajută pro bono pe evacuații din București


4 comentarii

  1. OOpppsss! De la domnul Nicholas Jordan vorbire: “Nu există dubiu asupra identității mele. Vă pot arăta actul meu de naturalizare (obținerea cetățeniei) din 1985, care arată Nicholas Jordan pe față și Nicolae Jordan Minciulescu pe revers, ca numele purtat anterior. Am ales Jordan și nu Jordache (voiam să îmi onorez bunicul Iordache Minciulescu) pentru că aici există o marcă de bluejeans Jordache și, în mintea mea, suna caraghios. Se poate vedea și copia după schimbarea corespunzătoare de nume făcută legal în România, înainte de reîntoarcerea mea în Statele Unite, în 1995. Mi se pare penibil că trebuie să continuu să explic schimbarea de nume, după tot ce am depus cu acte în regulă de atâția ani, la fel de penibil e și faptul că trebuie să explic de ce mi-am schimbat numele, o acțiune total privată și pe care m-am săturat să o tot disec”.
    Pozitia domnului Jordan ridica si mai multe semne de intrebare. Astfel:
    1) De ce nu prezinta actul de naturalizare (obținerea cetățeniei) din 1985 obtinut in SUA?
    2) Daca schimbarea de nume a avut loc in anul 1985, de ce a mai fost nevoie sa ceara in anul 1990 (luna mai) eliberarea unui pasaport romanesc cu numele de Nicolae Minciulescu, desi domnia sa nu mai purta acest nume ?
    3) Cum explica faptul ca pe certificatul de nastere in dreptul tatalui exista numele “Minciulescu Iordan” si nu “SOIMU – MINICULESCU IORDAN” (asa cum scrie pe certificatuld e deces!!!), tinand cont de faptul ca presupusul tata al domniei sale s-a nascut cu numele SOIMU IORDAN, numele de familie Minciulescu fiind dobandit urmare a actiunii de adoptie facuta de vaduva lui IORDACHE MINCIULESCU, Elena?
    Si mai sunt o groaza de intrebari la care presupusul mostenitor ar trebui sa raspunda. Cu certitudine ca va raspunde in fata autoritatilor romane!
    Ma mira insa promptitudinea cu care domnul Nicholas Jordan v-a contactat prin e-amil, dupa cum spuneti, tinand cont de faptul ca pe site-ul dvs. nu figureaza nicio adresa de e-mail. Interesant! Eu am cautat sa iau legatura cu domnul Jordan de peste 1 an de zile si nu am reusit, tinand cont de faptul ca numerele de telefon ale domniei sale (afisate pe net) nu sunt valabile, la fel ca adresele de email.

  2. OK, răspunsuri cu condiția să părăsești site-ul, oamenii ăștia nu merite să îți sufere mojicia pentru că tu vrei să te cerți neapărat cu Dl. Băsescu.

    1) sunt mai multe răspunsuri, dar hai să le luăm pe rând. Certificatul de naturalizare, nu este un document de călătorie care să fie prezentat la cerere. La o discuție similară, am fost la Ambasada US la București cu el în mână și mi-au eliberat un document cu panglicuțe, care în esență reprezintă același lucru. Și este depus unde trebuie de 11 ani. Adică de ce să mă chinui, numai că aveți voi idei fanteziste? Zici ești cu autoritățile, bine, fă o notă oficială în care cereți să vă dau din mână Certificatul de Naturalizare. Cererea trebuie adresată Departamentului de Justiție și mai discutăm. Ori găsiți voi o soluție cu un avocat care se pricepe. Spune-i să îți citească și ție ce scrie cu roșu în colțul din stănga jos

    2) Daca schimbarea de nume a avut loc in anul 1985, de ce a mai fost nevoie sa ceara in anul 1990 (luna mai) eliberarea unui pasaport romanesc cu numele de Nicolae Minciulescu, desi domnia sa nu mai purta acest nume ?

    Dumneata ai pe cineva să-ți scrie întrebările astea, că formularea propozițiilor nu sună Zară-like?În fine. O să-ți pară rău când citești răspunsul. În țara noastră acte de stare civilă provenite din România și alterate/schimbate într-o altă țară, nu au valabilitate. Uite așa ca să înțelegi și mata. Dacă mă căsătoream la Bucurști și divorțam în, de pildă, Suedia, divorțul este desigur valabil în Suedia, dar nu și în România. Deci te duci la tribunal în România și divorțezi și acolo.

    În mod similar, cineva născut în și cu act de naștere din România, dacă își schimbă numele în Statele Unite (de pildă eu), nu i se recunoaște schimbarea de nume și în România, până nu-și face și la tribunal, ceea ce am făcut și eu pt că mă enerva să am pașaport românesc pe Minciulescu și unul american pe Jordan. La cererea mea, la oficiul de pașapoarte de pe Iorga s-a făcut o notiță pe versoul paginii doi, scrisă cu tuș negru, spunând “posedă și pașaport SUA, numărul cât era.”

    Când a expirat pașaportul, mi-au tăiat colțul la Iorga și mi l-au dat suvenir.

    3) Cum explica faptul ca pe certificatul de nastere in dreptul tatalui exista numele “Minciulescu Iordan” si nu “SOIMU – MINICULESCU IORDAN” (asa cum scrie pe certificatuld e deces!!!), tinand cont de faptul ca presupusul tata al domniei sale s-a nascut cu numele SOIMU IORDAN, numele de familie Minciulescu fiind dobandit urmare a actiunii de adoptie facuta de vaduva lui IORDACHE MINCIULESCU, Elena?

    Alte tâmpenii fără cap și coadă. N-am cerificatul de deces la îndemână, dar evident nu scria Miniculescu cum spui dumneata, probabil doar ca să mă insulți și adaugi și trei semne de exclamare. Tata a fost fiul lui Iordache Minciulescu cu Elena Șoimu, care a murit la naștere. A fost luat să fie crescut de senator si de Elena, care nu putea avea copii. Eu am mai prins-o pe dânsa în viață, și-mi dădea 5 bani să iau ciocolată Pitic de la cofetărie.

    Tata a folosit ambele seturi de nume de care întrebi și am acte scanate pe computer atestîndu-le pe amândouă printr-o așa numită declarație notarială “din vecini”. Numele de Minciulescu i s-a adugat printr-o declarație specială a plenului Consiliului Miniștrilor din 1931 și e semnată în ordine de Nicolae Iorga, C. Hamangiu, General Amza, V.Pop, Vasilescu-Karpen, General Rășcanu și V. Vâlcovici. Ce tot ai cu tata? Testamentul din 1940 al bunicului meu indică cat se poate de clar că el si bunica mostenesc cea mai mare parte a averii.

    Am să îți citesc din testamentului bunicii mele, deși nici asta nu-ți va înduioșa inima haină: “Înainte de tote cer fiului meu Dr. Iordan Șoimu Minciulescu, pe care l-am crescut și l-am iubit tot așia de mult cum la iubit defunctul său Tată Iordache Minciulescu, regretatul meu soț să păstreze ne atins numele cinstit pe care îl portă și care este numele Tatălui său și al soțului meu pe care lam iubit și lam respectat așia de mult. Cer de asemenea ca fiul meu să se porte blând cu chiriași, așia cum s-a purtat și Tatăl său. Las fiului meu toți bani, giuvaricalele și ori ce fel de mobilier și ori ce fel de avere.”

    Mai e vreun document pe care tu și stăpânii tăi mai vreți de la mine? Cheile de la cavou la Cimitirul Bellu, pentru că fiind spre sfârșitul vieții nici acolo nu mă veți lăsa în pace? Ori n-am voie la cavou pentru că ziceți voi că sunt impostor? Să-mi arunc cheile pe geam sau să vi arunc vouă? Dacă ar fi cea mai mica urmă de îndoială, de ce sunt îngropați toți patru, părinții și bunicii într-una din cele mai mari și mai vestite capele din cimitir?

    Vă aruncați ca niste animale turbate pe orice posibilitate, doar o ieși ceva. Te rog să nu mai ții prizonier site-ul acestor oameni. Lasă-i în pace. Conflictul e cu mine. Discuția durează de 10 ani, nimic nu se rezolvă pentru că eu sunt prea bolnav și prea departe, iar poliția nu vă poate ajuta, pentru că nu e nimic de descoperit.

    Și ce faceți cu minciunile ieșite la iveală dinainte, că sunt African-American, American Jew, că am murit și câte și mai câte. Nimic, nimic, din ceea ce ați anunțat nu s-au adeverit. Au murit părinții ăn vreunul din apartamentele din zonă? Nu. Mi-au făcut mie parastas? Unde si cum? 66 de case? 66 de case? Unde sunt? Ia d-le Zara, spune-mi și mie unde sunt cele 66 de adrese. Te-au împins alții în față? A sosit timoul să produci. M-ai întrebat, ți-am răspuns. Arată si mie puțină bărbăție.

    Zelul cu care continuați atacul mă miră, pentru că poate am atins un nerv si nu mi-am dat seama. Dpdv material ori politic, eu sunt un nimeni, oricine poate vedea că imobilele sunt deteriorate, că prețul lor total este probabil sub jumătate din prețul unei vile la șosea.

    Domnule Zara, oamenii sunt buni sau răi pentru că sunt buni sau răi, nu are nici o legătură cu rasa și religia. Și nici nu vreau să pun pe unii mai presus ca alții dar eu și cu familia mea suntem croiți dintr-o altă stofă decât dumneata, nu mai bună, nu mai rea, doar altfel. Admit că am început să scriu acest răspuns prea îngâmfat, prea sarcastic, pentru că nu îți scriam de fapt dumitale, ci puținilor care speram să citească și să formeze o opinie informată, nu una băgată cu lingura pe gât. Dar ultimele rânduri le-am scris doar ție d-l Zara. După cum îmi jignești bunicii și părinții, să nu cumva, să nu cumva să mai încerci să mă mai contactezi again.

  3. Domnule Zara,

    Așa cum va scriam pe Facebook este evident ca sunt alte interese la mijloc. Faptul ca Președintele Băsescu v-a adresat un apelativ delicat ar fi un aspect de luat in seama daca cineva ar vrea sa vadă asta ca pe un atac indirect la ce v-a marcat într-o buna zi. Dar cel mai important si am curaj sa fac pariu ca atunci când plin de elan ați sărit sa răspundeți dreptului la replica al Domnului Jordan, este de fapt micimea cu care ați întreprins ceea ce ați fi dorit sa definiți ca un demers al unui jurnalist de investigație, in opinia mea însă o jalnica dovada de perversiune obișnuită doar in subculturi de cartiere rău famate.
    Sa va reamintesc introducerea Dumneavoastră Domnule Zara?
    „Stimate Domnule Rosengren. Stiu ce problem ati avut in ROmania cu mafia. Ma confront cu o problema. Nu va cunosc, nu va stiu. INsa vazand cum ati luptat, am avut incredere sa va contactez. As dori sa va intreb mai multe lucruri despre domnul NIcholas Jorda. Am vazut ca sunteti prieteni pe facebook. Daca veti accepta sa imi raspundeti la cateva intrebari, in mod cinstit si onest referitor la dl Nicholas Jordan, v-as ramane recunoscator. Sunt doar un om cinstit, care se lupta si el cu mafia.”
    Ortografia va aparține.
    Cu care mafia va „confrontati” Domnule Zara? Cu mafia politica? Din ce știu eu Domnul Jordan nu a făcut vreodată politica.
    Sublimul mesajului Dumneavoastră care de fapt mi-a determinat reacțiile ulterioare se regăsește in expresia procuristica, „Daca veti accepta sa imi raspundeti la cateva intrebari, in mod cinstit si onest referitor la dl Nicholas Jordan”
    In mod cinstit si onest, Domnule Zara trebuie sa va spun ca modul Dumneavoastră de comunicare suna ca al unui milițian din anii de tristă amintire daca nu ca al unui om care ar fi bine sa nu spună că deține vreo funcție publica. Deși se poarta semicultura in politica românească a îl plagia pe plagiator in aroganta si subcultura este penibil si rușinos. Am convingerea ca înțelegeți la ce sau cine mă refer.
    A lupta Domnule Zara, cum cu admirație afirmați ca am făcut eu, presupune a sacrifica ceva, a expune un rău public pentru binele altora, presupune a vrea sa schimbi ceva tot pentru binele altora.
    Însă Dumneavoastră cu siguranță considerați ca lupta trebuie sa cuprindă lovituri sub centura, afirmații de mahala îmbrăcate in poleiala unei aparente dezbateri publice însă limitate la satisfacerea interesului de gașcă sau personal.
    Domnule Zara, lupta înseamnă orice altceva decât ce practicați Dumneavoastră. Personal daca as fi in locul Domnului Jordan ne-am întâlni in sala de judecata, pentru ca ce faceți Dumneavoastră este josnic si se poate încadra in termeni aparținând Codului Penal.
    PS Mă mira foarte tare ca nu ați descoperit si folosit expresia „pe numele lui adevărat” care se poarta in anumite cercuri…

    http://www.rosengren.us/

Reply To Captain Planet Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger