Nicholas Jordan, una dintre figurile controversate ale naționalizării: “Retrocedările sunt un eşec”

La sfârșitul lui iunie, am publicat un interviu cu un avocat care s-a oferit să reprezinte pro bono o parte din oamenii ce riscă să fie evacuați din Calea Șerban Vodă din București, din imobile naționalizate. Am ilustrat pe scurt unul din cazuri, cel al Marilenei Aksan, despre care puteți citi și aici, un caz controversat care a început în 2003, când Traian Băsescu, primar general la acea vreme, a retrocedat un număr mare de locuințe unei persoane despre care locatarii din Șerban Vodă spun că ar fi impostor.

 

Nicholas Jordan (dreapta). Fotografie din arhiva personală

 

de Ionuț Dulămiță

 

Mai exact, e vorba de Nicolae Minciulescu, nepotul senatorului liberal interbelic Iordache Minciulescu, care și-ar fi schimbat numele în Nicholas Jordan după ce s-a mutat în SUA. Marilena Aksan, care a pierdut recent procesul și ar urma să fie evacuată din locuința ei din Șerban Vodă 124, l-a acuzat pe Jordan că i-ar fi furat identitatea lui Nicolae Minciulescu, întâmplare pe care ar descrie-o el în cartea “Omul de cenușă”, și că s-ar fi folosit de ea pentru a revendica imobilele după presupusa moarte a acestuia.Acum două săptămâni, am fost contactați pe e-mail de o persoană care s-a prezentat ca fiind Nicholas Jordan și care ne-a cerut un drept la replică (îl puteți citi mai jos), susținând că nu este impostor și anexând documente în sprijinul acestei afirmații.

 

***

 

Mă numesc Nicholas Jordan, dar m-am născut Nicolae Minciulescu în București, în 1946. Doamna Marilena Aksan susține că eu am murit, pentru că „așa a auzit ea în cartier.” A discutat și cu mine față în față în 2003, dar nu ne-am putut pune de acord. Încerc să fiu obiectiv și să o înțeleg. Nu am reușit încă. Am discutat și cu tatăl ei, care mi-a spus că a fost martor la trecerea sicriului bunicului meu în 1940, când domnul Aksan avea, cred, șase ani. Nu mă cunoștea pe mine și nici eu nu știam să îl fi cunoscut. Mă cunoșteau însă destui vecini de-ai lui, cei de o vârstă cu mine, care mă știau de copii.

La începutul anilor ’90, am revenit prima dată pentru o perioadă mai lungă în țară și m-am implicat în redactarea computerizată a nenumărate săptămânale și chiar a câtorva cotidiene (Nine O’Clock, de pildă.) Am publicat un roman, Omul de Cenușă, în 1993. În 1995, m-am reîntors în Statele Unite și am revenit sporadic în România, exact pentru problema imobilelor naționalizate.

Nu există dubiu asupra identității mele. Vă pot arăta actul meu de naturalizare (obținerea cetățeniei) din 1985, care arată Nicholas Jordan pe față și Nicolae Jordan Minciulescu pe revers, ca numele purtat anterior. Am ales Jordan și nu Jordache (voiam să îmi onorez bunicul Iordache Minciulescu) pentru că aici există o marcă de bluejeans Jordache și, în mintea mea, suna caraghios. Se poate vedea și copia după schimbarea corespunzătoare de nume făcută legal în România, înainte de reîntoarcerea mea în Statele Unite, în 1995. Mi se pare penibil că trebuie să continuu să explic schimbarea de nume, după tot ce am depus cu acte în regulă de atâția ani, la fel de penibil e și faptul că trebuie să explic de ce mi-am schimbat numele, o acțiune total privată și pe care m-am săturat să o tot disec.

 

 

Testamentul bunicului meu (mort în 1940) dona într-adevăr două clădiri, Șerban Vodă 124 și Șerban Vodă 126, Camerei de Comerț a Bucureștiului, printr-o donație cu sarcină. Camera de Comerț nu le-a luat însă niciodată în posesie, sarcina de a face pe amândouă școală de meserii și adăpost pentru sărmani nu a fost îndeplinită, iar cele două clădiri au fost naționalizate de la bunica mea. Ea le reparase şi încasase chiriile. Testamentul a lăsat-o pe bunica mea să administreze cele două clădiri până când Camera de Comerţ binevoia să le ia în primire. Camera nu a binevoit să le ia atunci și, după război, comuniștii nu și-au mai bătut capul, pentru că au naționalizat tot – toate imobilele noastre, de la tata și de la bunica. În conformitate cu legile românești, cele două clădiri s-au reîntors la donator după 50 de ani, adică în 1990. Aveam deci dreptul să le revendic și pe acestea două, nu numai pe celelalte.

Am încercat să revendic casele în 1990. Am angajat un avocat, pe domnul Costache, care a făcut cercetări și i s-a spus că „nu există temei legal” de restituire, naționalizarea fiind încă în vigoare. Mai târziu, după începerea restituirilor, a apărut repede ideea că eu n-am calitate, că nu sunt moștenitor. O dată că, la moartea tatei, de ce nu am venit, conform legii române, să cer moștenirea în termen de 6 luni de la deces. Păi cum era să o cer eu în ‘86, sub Ceaușescu, când eu nu aveam temei nici în ‘90, după Ceaușescu? Pe urmă, nu era clară imediat calitatea de moștenitor. Cu acte trimise în permanență de la celălat capăt al lumii, sigur că erau neclarități și întârzieri, dar după ce am început să mă întorc pentru perioade lungi, de luni de zile, fiecare punct în discuție a fost rezolvat favorabil şi astfel am câștigat partea mea de la Șerban Vodă 81 la tribunal, cu doi ani inainte de a ajunge cu restul actelor la primărie.

Surprizele au început de atunci. Până la urmă, s-a dovedit că nu am câștigat întreaga casă, ci numai pivnițele, mansardele și patru apartamente, pentru că restul fusese vândut chiriașilor. Nu-i de mirare că relația a devenit repede adversarială cu dânșii. Tribunalul a ajuns la aceleași concluzii ca, mai târziu, primăria. Sentința a fost definitivă. Văd că nimeni nu se leagă de rezultatele finale ale acestui caz, poate pentru că nimeni altcineva nu avea aceeași rezonanță la nume cum avea dl. Băsescu. Afirmaţia că dânsul ori primăria în sine mi-au făcut o favoare este aberantă. Ori sunt moștenitor, ori nu sunt. Ce erau să facă, să îmi dea selectiv numai o parte? Nu sunt mândru deloc de felul în care au fost prezentate deciziile de restituire la fiecare din diversele adrese. S-a creat aproape imediat o revoltă a chiriașilor, iar eu m-am simțit gonit din ceea ce taică-miu îmi zicea de mic că ne va fi dat înapoi.

Pe de altă parte, au început să apară elemente de folclor urban care se puteau depista imediat ca fiind inventate. Basmul că părinții mei au donat toate casele statului român înainte de a muri; ce să doneze, că erau toate naționalizate. Şi basmul că au murit în zonă și cei din Şerban Vodă 124 știau. Nici vis, au părăsit zona în 1976, după cutremur, și n-au mai dat pe acolo. Au locuit pe Dr. Felix şi tata a murit la Spitalul 2 CFR, aproape de Casa Scânteii, iar după aceea Dr. Felix s-a demolat și mama a plecat în Germania, unde a murit. Au făcut ei parastase pentru mine, de au știut cei de la 124? Păi chiar dacă făceau, nu aveau cum să știe ei, chiriașii. Și evident, nu am murit. Nu mă poate convinge nimeni de asta. Iar cuvântul „evacuați”: cu excepția doamnei Preda și a familiei sale, locatari la Valerian Prescurea 25 (Sector 4, Bucureşti), care cred că au plecat anul acesta, după 10 ani de litigiu, şi nu cu mine, că eu nu i-am evacuat, ci noul proprietar, nu a fost evacuat nimeni.

Nu zic ca nu e o situație proastă, că poate eu văd numai prin prisma mea şi nu prin cea a chiriaşilor. Să nu uităm însă că și eu am fost evacuat mult mai brutal la naționalizare, că am dormit pe stradă în noaptea aia, că am cărat cărbuni cu sania de la depozit de la vârsta de 6 ani, că bărbații din familie au avut domiciliu forțat și mama mă ducea la miliție să arate că eu exist la fiecare două săptămâni. Dar e ca și cum ai compara mere cu pere. Milioane de oameni au suferit mai mult ca mine și eu am plecat și am trăit mai mult spre tropice, ajungând în Florida în 2002, ca soția mea să își finalizeze PhD-ul în lingvistică, după ce absolvise lingvistica în Honolulu. Am făcut toate astea înainte de retrocedarea caselor. Moştenirea mi-a adus certurile pe care le ştiţi, plus destule altele pe care nu le știți, mai ales cu rudele. Relaţia cu chiriaşii a pornit rău din prima zi. Ideea principală e că nu am fost la școala de proprietari de case și am încercat să învăț din mers.

Nu mi s-au dat toate casele într-o singură zi, cum se spune la TV. Poate au scris rezoluțiile în aceeași zi, dar mie mi-au dat hârtiile secvențial. Am semnat procese verbale că nu dau pe nimeni afară, că accept casele așa cum erau (pe jumătate dărâmate de la cutremurul din ‘76). Ce nu știam (de unde să știu?) era că focarul problemelor în tot cartierul era Șerban Vodă 111, vizavi de 124.

Am descoperit repede că o tânără care stătea cu sora în camerele din față tocmai ieșise de la închisoare pentru omor. Am încercat să organizăm o administrație, am pus ca șefă o doamnă cu care mă cunoșteam de mic. I-am făcut împuternicire pentru luat chirie şi toţi au fost entuziaşti când am anunțat, din prima zi, că voi reinstaura sistemul bunicului meu, care nu lua chirie în decembrie (Cadou de Crăciun, adică). Lucrurile s-au deteriorat repede. Am crezut că am voie să le dau termen să plece celor care nu aveau hârtii de nici un fel, cum ar fi femeia cu omorul, dar poliția a zis că nu. E posibil să fi fost eu cel inept, nu zic nu.

La Şerban Vodă 124 am găsit numai oameni pașnici și numărul lor era mult mai mic. Și acolo am dat peste un om cam de vârsta mea, cu care mă cunoșteam, așa că l-am făcut șef acolo. Nu am înţeles bine cum au ajuns să-mi conteste identitatea. Tot la 111 a început, au chemat televiziunea, femei care vorbeau normal cu mine cu o secundă înainte au anunțat că își vor da foc în fața parlamentului.

În fond, cred că sistemul de restituire a fost un eşec și pentru mine, și pentru ei. Fără nici o regulă, din tot ce cerusem înapoi, unele apartamente s-au vândut într-o geografie năucitoare pentru mine direct unor chiriași, dar selectiv. Cu cât era un apartament mai bun, cu atât s-a vândut mai repede. Nu știu adevărul și de asta amândouă parțile ne uităm strâmb unul la altul. Sigur că au început să conteste. Unii chiriași au cumpărat și au scăpat de mine, alții nu, și le venea să urle, mai ales la 111, singurul loc unde nu se vânduse nimic, pentru că li se spusese că apartamentele nu pot fi vândute (fără să fiu menționat pe nume eu, ceea ce mi s-a părut ciudat, mi s-a zis că altcineva pusese ochii pe ele, dar nu am probe, decât zvonuri). Este la fel de adevărat că trei clădiri la fel de decrepite s-au vândut în întregime și mie nu mi s-a restituit nimic de acolo.

Mi-ați cerut o opinie asupra conflictului chiriași – proprietari. În primul rând, nu pot să înțeleg ce au avut exact în minte cei care au legislat retrocedarea imobilelor. Își închipuie cineva că din averea recunoscută ca foarte mare a tatălui meu și a bunicii mele (în ziare, toți îi trag cu bunicul – păi el a murit în 1940 și averea trecuse de 10 ani urmașilor când s-a ajuns la naționalizare) mi-aș fi dorit ce am primit, colecția de imobile dărăpănate și insalubre, rezultat al deceniilor de gospodărire comunistă? În poza publicată de voi se vede bine locuința doamnei Aksan. I se pare cuiva că arată bine? Mă întristează să mă uit la acea poză. Dar știm de ce arată așa. Casele din zonă fuseseră avariate la cutremur. Comisii peste comisii au întârziat demolarea lor, pentru că statul nu avea unde să îi pună pe chiriași, deși populația României a scăzut ca net.

 

Marilena Aksan

 

Dacă primeam numai terenurile ar fi fost altă situație. Dar nu, statul i-a obligat pe foștii proprietari, cum ar fi cazul meu, să accepte aceste clădiri triste, pline cu locatari cu venituri minime, venituri atât de joase încât și chiriile sunt insuficiente pentru orice cheltuieli. Statul s-a spălat pe mâini de problema sa socială, pasându-mi mie acești chiriași de parcă aveam eu, o persoană particulară, resursele să fac ceea ce nu poate statul. Nu e de mirare că oamenii disperați încearcă orice soluție la îndemână, în cazul meu, acuzaţiile de impostură.

Oricine merge prin zonă vede că, lângă Șerban Vodă 124, colțul e format de Șerban Vodă 126, o clădire pe care am revendicat-o de asemenea, pentru că fusese naționalizată tot de la bunica, ca și 124. Mie mi s-a motivat că la Șerban Vodă 126 nu mi s-a putut face restituirea pentru că proprietatea fusese vândută. Chiar dacă nu aș avea dreptate la 124 (și am, tribunalul mi-a redat-o totuși după ani de judecată pe baza nerespectării unei donații cu sarcină), atunci cum poate statul să vândă cuiva (pe o sumă derizorie care și eu aș fi putut-o achita-o oricând) o proprietate, despre care ei înșiși zic acum că aparținea Camerei de Comerț?

Ziarele din 2003 arată că „prefectul Capitalei a verificat modul în care cetățeanul străin Jordan Nickolas (Nickolas?) a primit, în februarie 2003, în baza Legii 10/2001, un imobil cu subsol și patru etaje, în suprafață de 266,47 mp. (Nu e adevărat, am primit imobilul fără cele trei apartamente, vândute unor cetățeni români). Din documentele de la dosar a reieșit clar că imobilul respectiv a aparținut lui Iordache Minciulescu, care l-a lăsat prin testament Camerei de Comerț și Industrie București. Din acte nu a reieșit însă că cetățeanul străin este moștenitor al lui Minciulescu.” Nu a reieșit? Poate că nu a reieșit pentru că nu sunt cetățeanul străin Nickolas de care vorbesc ei. Sunt cetățean român din naștere și am rămas cetățean român toată viața. E adevărat că sunt și cetățean străin, am pus toată documentația ca să se poată urmări secvența de schimbare de nume. Ca cetățean străin NU AVEAM VOIE SĂ PRIMESC TERENURI. Și toate imobilele mi s-au dat cu terenuri. De ce nu mi le-au confiscat și pe celelalte?

Legea română a restituirilor prevede ca un chiriaș să poată cumpăra un singur apartament, nu mai mult. La Șerban Vodă 126, o clădire deteriorată, unde locuiau fără forme mai multe familii de romi, o singură persoană a apărut, ca mine din neant, a cumpărat un apartament într-o clădire absolut nelocuibilă de parcă plănuia să se mute acolo (în mod sigur nu era un chiriaș existent cum prevede legea) și după câteva săptămâni a cumpărat toate apartamentele (din nou, nu așa cum zice legea).

Deci eu, proprietar, în mintea mea măcar, adevărat, mă aleg cu 124, altcineva, care nu a avut nici în clin nici în mânecă cu trecutul acelei clădiri, se alege cu întreaga clădire fără alți locatari, familiile de romi fiind evacuate peste noapte. Pe lângă astea, doamna Aksan uită să spună că trei apartamente de la 124 au fost vândute chiriașilor (de ce nu au făcut asta și ceilalți protestatari), iar mie mi s-au restituit numai apartamentele nevândute. În interviurile lor, ei vorbesc amărâți de „chiriașul ăla care l-a adus pe Jordan,” uitând să menționeze că acel chiriaș (unul din cei trei cumpărători) locuia acolo de la naștere, cu mult dinaintea lor și „m-a adus” pentru că mă cunoștea. Și acum aș vrea să îi cer scuze pentru amenințările la care a fost supus și el, și fiii săi pentru că mă „adusese” și mă „recunoscuse,” stricând disciplina de cartier.

Atâtea interese contradictorii au fost în joc (chiriași care mă cunoșteau ori știau de mine, dar doreau să cumpere ei apartamentele, familii în care rudele care nu avuseseră vreodată un conflict nu se mai puteau înțelege la împărțeală – o problemă oe care o cunosc bine), încât și eu, care teoretic „am beneficiat”, sunt absolut nemulțumit de rezultate. Nu știu soluția și mă întreb cum aș fi putut proceda mai bine. În nici in fel însă nu puteam renunța la moștenire, ar fi o insultă adusă atât tatălui meu, cât și fiilor mei. Îi amintesc doamnei Aksan o problemă la care dânsa, ori întreg comitetul care o ajută, n-au luat-o în seamă încă. Dacă Nicolae Minciulescu a murit, cum a fost posibil să se nască Steve Minciulescu? Dave? Allan? Și actele lor de naștere sunt, la rândul lor, false? O cifră e schimbată și ați văzut-o cu lupa. Ce sunt ei? Tot impostori?

Vreau să închei această porțiune cu clarificarea unei alte inadvertențe. De atâtea ori aud „66 de case, 66 de case,” dacă dau Google pe ele și adaug un cuvânt românesc, apare și pe site-urile americane, invariabil începând cu Băsescu a restituit ilegal. Numai România TV schimbă nota, numindu-le vile și nu case, ceea ce evident, sună mai bine. Totuși, și ei sunt fixați pe numărul 66. De unde a fost scos acest număr, acum repetat de toți, nu pot să înțeleg. Am numărat și le-am socotit pe cele cu porți pe două străzi și, deci, două adrese, ca fiind duble. Oricât le-am învârtit, mi-a dat un total de 59. Iar dacă le iei ca vile, cu toate grădinițele lor cam dărăpănate care le departeajează, mai rău, sunt numai 47. Oricum aș încerca, sunt 47 de adrese pe 47 de străzi și străduțe. Asta e. Sigur că aș fi preferat 66, dar nu sunt. Aș dori foarte mult ca România TV și Antena 3 să nu mai exagereze atât în cazul meu. Ori poate, cu timpul, să învăț și eu să socotesc mai bine câte case am și să pot face haz de necaz.

Ok, am terminat cu hazul de necaz. A fost numai un mic preambul pentru demagogi să-și dezmorțească buzele, înainte de a porni să mă atace nu numai ca impostor, dar și pentru lipsă de umor.

Asta este ce mi s-a restituit. Din cele nouă corpuri de casă în proprietatea familiei mele la naționalizare, trei corpuri de casă s-au vândut în întregime chiriașilor. Am primit apartamente pe sărite în celelalte, Șerban Vodă 111 fiind singurul corp de casă pe care l-am primit în întregime.

În mintea mea, asta nu înseamnă 66 de case, nici măcar 66 de apartamente. Averea uriașă a senatorului Minciulescu, așa cum o descrisese Antena 3, nu mai există. Cea mai bună piesă rămasă este capela de la cimitir.

 

Cavoul lui Iordache Minciulescu

 

Citiți și:

Un avocat îi ajută pro bono pe evacuații din București