Diana îşi ridică nasul roşu spre tatăl ei, de parcă vrea să-i adulmece felul de-a fi. Îi cercetează obrajii şi umerii, pe care e bătut la fiecare minut de altcineva, să i se mulţumească pentru că există. Diana e de-o vârstă cu rezistenţa pentru care tatăl ei e felicitat. Îi seamănă la privire şi la postură. Sunt înalţi, stau drepţi şi au ochii aşa de verzi, de zici că toţi munţii pe care-i apără s-au refugiat demult acolo. Diana şi Eugen David, fiică şi tată din Roşia Montană, sunt de 1 decembrie la Alba-Iulia, alături de alte câteva zeci de consăteni şi locuitori din Câmpeni, ca să le spună iubitorilor de România că e timpul să-i apere pământul.
de Oana Moisil
Este al treilea an în care particip la manifestaţiile de la Alba-Iulia, de 1 decembrie. Cobor din autocarul care ne-a adus de la Cluj şi, preţ de câteva minute de mers, trăiesc ce-am mai trăit. Mirosul iernii, oamenii care curg spre Cetatea Albei, stâlpii împodobiţi cu steaguri, jandarmii care se uită circumspecţi la noul val de bannere şi steaguri. Sunt altele decât cele-n trei culori şi din cauza lor, un domn grăieşte de sub mustaţă: „Io vreau să se exploateze.” Îi înmânez ultimul număr din ziarul Apusenii Liberi şi el mă priveşte deranjat, dar îl primeşte şi rămâne în urmă să-l răsfoiască.
Până la statuia lui Mihai Viteazul, unde are loc depunerea de coroane, trec printr-un val copleşitor de steaguri, căciuli, vuvuzele, fulare, picturi pe obraji, toate roşii, galbene şi albastre. O doamnă roşcată, parfumată bine şi machiată la fel, cu gâtul înfofolit în fularul tricolor, se apropie de mine. Îşi scoate mănuşile de piele şi mă roagă să-i dau unul din ziarele pe care scrie mare „S-au ridicat moţii”. I-l înmânez şi o întreb ce sărbătoreşte ea de ziua naţională. Mă priveşte mirată şi-mi spune: „Unirea, nu?” Citeşte titlurile de pe coperta ziarului şi adaugă: „Mai ales că învăţăm să fim iar solidari.”
În jurul lui Mihai Viteazul şi al calului său sunt cam o mie de oameni care participă activ la depunerea de coroane. Din piepturile lor, la fiecare coroană depusă, răsare, pe teme, câte un cor. Aproape fiecare instituţie sau persoană publică îşi primeşte, pe rând, sloganurile. Ministerul Afacerilor Interne e caracterizat scurt – „Peste tot poliţie, nicăieri justiţie!”. Serviciul Român de Informaţii e rugat să nu mai înghită atât de mult buget – „SRI, lasă-ne bani de educaţie!”. Pentru Ministerul de Cultură se strigă „Vrem cultură, nu cianură”. USL, PDL şi celelalte partide sunt întâmpinate cu „Toate partidele, aceeaşi mizerie”, „Noi nu suntem o naţie de sclavi”, „Uniţi, Salvăm Roşia Montană!”. Pentru Traian Băsescu şi Victor Ponta, reprezentaţi de trimişii lor se spune, printre huiduiueli: „Tră-dă-to-rii!”, „Trădarea de ţară în aur se măsoară”. Academia Română este aplaudată şi felicitată cu „Cinste lor, cinste lor, academicienilor!”. Aşadar, doar lapte şi miere pentru conducători.
Pentru roşieni şi pentru cei care s-au alăturat luptei lor, susţinerea cauzei de 1 decembrie, la Alba-Iulia, este mai justificată ca niciodată. Un protestatar din Câmpeni îmi explică: „Ce sărbătorim azi? Faptul că, în 1918, am devenit un neam. Ce scrie pe pancartele zecilor de mii de oameni care-au protestat de la 1 septembrie pentru Roşia Montană? Neam unit, nu? Ne-am unit şi astăzi trebuie să transmitem mesajul acesta celor care încă nu au simţit această unire. Oamenii care spun că-şi iubesc ţara trebuie să fie solidari cu cei aflaţi la greu, altfel ce iubire e aia?”
Stau pe spate, cu capul pe ghiozdan şi cu restul corpului pe dalele reci, în faţa Sălii Unirii. De jur împrejur, oamenii se opresc şi se uită miraţi la noi, cei aproximativ 100 de oameni care s-au retras de la spectacolul folcloric ca să participe la un flash-mob. În soarele pe care l-am vânat ca să ne ţină de cald, am căzut la pământ, la semnalul sonor al unei vuvuzele. Dintre bannerele întinse de-a lungul morţii noastre temporare, Cornel Vîlcu, profesor universitar la Universitatea Babeş-Bolyai, se ridică şi le spune răspicat celor care nu stau întinşi pe jos: „Asta se va întâmpla cu fiecare dintre noi, dacă permitem exploatarea de la Roşia Montană şi cea a gazelor de şist. Acesta va fi ultimul gest pe care-l vom face, fie că vrem sau nu, iar lor nu le va păsa. Dacă acei munţi vor dispărea, iar România va găzdui lacul imens de cianură, dacă apa ne va fi poluată în urma fracturării hidraulice, vom muri. Poate nu toţi, dar de unde ştiţi că n-o să fiţi printre aceia? De unde ştiţi că prieteni sau rude nu vor fi otrăvite de cianura şi apa respectivă? Dacă sărbătoriţi ziua României, sărbătoriţi-o cum se cuvine, cu gândul la cum îi putem face bine.”
Acordurile de chitară ale unei nemţoaice dau trezirea din somnul de un minut. În mijlocul nostru, Willy Schuster, moşneanul care a pornit revolta împotriva prospecţiunilor ilegale de gaze, se învârte ca un copil fericit, îmbrăcat în cămaşa de sas, cu tricolorul în mâini. Ca şi Diana David, fiicele lui Willy îşi privesc tatăl şi scandează zâmbind „Roşia, Moşna şi Pungeşti sunt trei inimi româneşti!”. Una din inimi, reprezentată de localnicii din Roşia Montană, pleacă înapoi spre casa ei. Eugen David mă asigură că ar mai fi stat, dacă nu avea vaci, casă şi familie de care să se îngrijească şi în seara asta.
E miezul zilei şi soarele luminează miile de tricoloruri fără să le ţină de cald. Cu picioarele îngheţate, ne retragem preţ de-o oră, în aplauzele lansării cărţii „Afacerea Roşia Montană”, a lui Mihai Goţiu. Jurnalistul care documentează de 11 ani subiectul Roşia Montană mărturiseşte că e copleşit de numărul participanţilor. După scurta prezentare a cărţii pe care o ţin arheologul Horia Ciugudean, scriitorul Ioan Pop-Curşeu şi profesorul universitar Cornel Vîlcu, Mihai Goţiu îi invită pe cei care doresc să-i ducă acasă cartea, să aştepte în aburi de ceai cald şi ritmurile medievale ale trupei Ad Hoc.
Puteți citi și:
Al șaselea protest, pe șase octombrie. De șase, pentru Roșia Montană