Ne sărutăm sau nu în public?

 

Felul în care manifestările de afecţiune în public, fie că e vorba de îmbrăţişări, sărutări sau reprize mai pasionale, sunt tratate într-o anumită societate spune foarte multe despre sănătatea ei. Dacă, de pildă, în Danemarca, poţi găsi în parc semne care te anunţă că poţi face sex, dar discret şi departe de zonele de joacă pentru copii şi cu condiţia să strângi în urma ta, legea nescrisă din Marea Britanie merge cu reglementările un pas mai departe: pe lângă PDA (Public Display of Affection), trebuie ţinut cont şi de PDLA (Public Display of Love and Affection). Două abrevieri care ar trimite mai degrabă cu gândul la două boli sau examene clinice decât la manifestări ale afecţiunii. Cum ne raportăm la întâlnirile dintre public şi privat? Vrem o lume neutră şi “sigură”, dar fără urme de intimitate pe străzi? Sau singurul lucru care o mai poate salva de la cinism e refuzul de a masca dorinţa într-o diplomaţie ipocrită?

de Andra Matzal

 

[coloana]

Prietenul la PDA se cunoaşte

de Vera Ion, dramaturg şi regizor

De ce sunt pentru ”public display of affection” (PDA). Pentru cã îmi dã un sentiment de bucurie când vãd cã oamenii se mai mângâie în lumea asta plinã de dezastre. Pentru cã de asemenea am o dozã de voyeurism destul de mare care se hrãneşte de minune cu studierea gesturilor intime în public. Pentru cã invocarea argumentului ”nu toatã lumea e combinatã aşa cã nu te sãrutã/mângâia în public, protejează-i pe nefericiţi” cultiva clişeul ”toatã lumea trebuie sã fie combinatã şi dacã nu eşti combinat eşti greşit/nefericit” împingând oamenii sã se combine aiurea sã cheltuie o grãmadã de bani pe date-uri inutile şi sã transpire unii peste alţii în cluburi sau sã îşi urascã viaţa doar pentru cã nu au fãcut sex în ultimul an. Pentru cã pe de altã parte poate fi un test foarte bun dacã te deranjeazã/înfurie/deprima atât de tare când vezi asta înseamnã cã trebuie sã rezolvi problema aia pe care o tot eviţi (care ţine de sursa ta golitã de afecţiune, fie ca asta înseamnã sex sau sã bei din aceeaşi sticlã cu cineva). Rezolv-o, cãci se va adânci şi mai tare şi va creşte pânã când te va transforma într-un psihopat şi vei ajunge în puşcãrie. Pentru cã ”afecţiunea” se poate manifesta prin foarte multe mijloace nu doar prin sãrut cu limba, şi în cazul ãsta subiectul devine foarte delicat dacã ajungem sã nu tolerãm ”public display of affection”. Gen – ce îţi spune cã o ceartã hardcore nu este de asemenea o manifestare a afecţiunii sau faptul cã mai mulţi copii împart un corn etc, deci dacã mergem pe o paranoia din asta principiala s-ar putea sã distrugem conceptul de public life care, viatza fiind, are şi ea emoţiile şi umorile ei. Pentru cã într-o zi am aflat cã nu existã doar PDA dar şi PDLA (”public display of love and affection”) şi asta m-a fãcut sã cred cã în urmãtorii 5 ani se vor mai inventa încã zece concepte de genul, care or sã relanseze lagãrele de concentrare. Pentru cã simt k ţine de un egoism foarte sãnãtos sã te bucuri de relaţia de afecţiune pe care o ai unde şi când ai tu chef, şi dacã nu ai face-o ţi-ai virusa aceastã relaţie transformând-o într-un fel de diplomaţie perversã – ”aici mã fac cã nu te cunosc, da’ sã vezi ce ţi-o mai trag eu acasã, sã-ţi ajungã pe o sãptãmânã”, riscând accidente inutile. Pentru cã – foarte important – cred cã prietenul la PDA se cunoaşte, aşa cã, dacã ai prieteni care reacţioneazã ciudat când tu te mângâi/sãruţi/ai o discuţie mai privatã, s-ar putea sã afli lucruri pe care nu le-ai fi bãnuit niciodatã sau sã-ţi confirmi bãnuielile alea pe care le aveai. Pentru cã încã am încredere (sau vreau sã am ) în capacitatea oamenilor de a-şi negocia comportamentul social în funcţie de situaţie, am avut discuţii în care mi s-a explicat cã trezesc frustrãri sãrutându-mã cu prietenul deci am putut sã înţeleg problema şi sã îmi ajustez manifestãrile de afecţiune, dar asta nu a însemnat cã mi-am schimbat total comportamentul în public dupã aceastã discuţie. Doar l-am nuanţat, dezvoltând noi sinapse. Şi probabil my main reason ar fi ca PDA poate crea ocazii nebãnuite de comunicare, negociere, enervare, mirare sau emoţionare fãrã de care lumea ar fi mult mult mai tristã. Şi cã e periculos sã încurajezi legea nescrisã cum cã trebuie sã eviţi PDA , pentru cã aşa îi vei face pe oameni sã îşi prescrie un comportament social din ce în ce mai rigid şi sã devinã un fel de autişti frustraţi mustind de urã dar pe dinafarã politicoşi şi plini de scuze şi asta îmi aduce foarte mult aminte de Anglia acolo unde am şi auzit pentru prima oarã termenul. Şi nu e o întâmplare cã Anglia (nu Germania) a inventat primele lagãre de concentrare. Şi în sfârşit, pentru cã momentan am descoperit deliciile negocierii acestui comportament intim în public chiar cu ocazia faptului cã de ceva vreme am unul. Dacã situaţia mea personalã ar fi fost altã, poate şi textul ãsta ar fi fost diferit. Dar, cum spuneam, totul ţine de context şi de flexibilitatea omului ca animal social de a se adapta la context şi situaţie, fãrã atâtea cârje politically corecte, adeseori observându-se ca o cârjã îl face pe om sã devinã handicapat în momentul în care o primeşte. Iar de la handicap la puşcãrie e doar un pas.

[coloana]

Între tandreţe şi vulgaritate e un singur pas

de Alina Tondrea, masterand în studii culturale

Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, mergând pe stradă sau înghesuindu-mã în autobuz, sã mã simt aterizatã în plinã scena de intimitate, rezervatã mã degrabã unui spaţiu al intimitãţii decât împãrtãşirii nediferenţiate într-un spaţiu public. S-a întâmplat, nu o datã, ca în maşinã ticsitã în egalã mãsurã cu pensionari, muncitori sau elevi, sã mã însoţeascã sonor timp de staţii bune pleoscãitul insistent al unor sãruturi pasionale, protagoniştii lor devenind adhoc atracţia principalã a mulţimii aleatorii unite doar de traseul în comun. Manifestãrile de afecţiune în spaţiul public – reglementate şi consacrate mai degrabã prin echivalentul anglo-saxon Public Displays of Affection – pe care le-am întâlnit în diferite contexte nu se rezumã însã la sãruturi hormonale în care, de bine de rãu, am putea citi cu toţii semnele atractei irezistibile. Mi s-a întâmplat sã împart troleul cu un cuplu pentru care afecţiunea avea şi alte forme de expresie, mai puţin obişnuite, cm ar fi stoarcerea coşurilor: ea aşezatã în braţele lui, explorând cu o dedicaţie demnã de o cauzã mai bunã toate comedoanele şi imperfecţiunile pielii, mãcelãrindu-le cu mare verva între douã staţii. Sau sã împart pajiştea cu perechi pentru care pudoarea n-ar fi putut fi decât o chestie demodatã şi ridicolã, gata sã fie demolata prin acrobaţii erotice cu public.

Dincolo de aceste câteva exemple care pot sau nu sã fie relevante, pe care cineva le-ar putea folosi doar pentru a argument ape marginea unei ipotetice frustrãri din partea criticului, distincţia dintre public şi privat mi se pare una esenţiala, cu atât mai mult cu cât în ultima vreme asistãm la trecerea ei în domeniul speciilor ameninţate cu dispariţia. Cred cã afecţiunea explicitã şi erotismul sunt fãcute pentru a fi consumate departe de intruziunile – voluntare sau nu – ale necunoscuţilor, departe de terenurile neutre destinate vieţii de cetate. Şi aşa abuzate de media, ai cãrei câini de vânãtoare – paparazzi – pot pândi la fiecare colţ frânturi de umanitate ale prãzilor cu vizibilitate, manifestãrile de afecţiune tind din ce în ce mai mult sã-şi piardã din funcţia lor magicã prin supraexpunere. Sãrutându-ne oricum şi oriunde, pipãindu-ne fãrã sã ţinem cont dacã suntem singuri sau, dimpotrivã, în plinã aglomeraţie, nu facem decât sã ne desensibilizam şi sã facem ca graniţa dintre public şi privat sã tindã spre invizibilitate. O treabã la fel de enervantã cã atunci când cineva, în loc sã-şi asculte muzicã în cãşti, îşi foloseşte telefonul mobil pe post de boxe.

Departe de mine intenţia de a fi mai catolicã decât Papa şi-sa susţin cã manifestãrile de afecţiune în public mi-ar displãcea univoc sau mi-ar fi strãine. Ceea ce mi se pare însã important este atenţia pentru detalii, nuanţe şi dozaj: între imaginea unor tineri care se sãrutã în parc fãrã sã-şi transforme legãtura într-o demonstraţie ostentativã şi cea a unui cuplu care abuzeazã auditiv şi vizual de rãbdarea partenerilor de autobuz, prin aşa-numite “molfãiri” existã o mare diferenţã. Aparent nerelevanta, câtã vreme sunt manifestãri ale aceluiaşi timp de comportament, iar distingerea lor ar putea pãrea o simplã problemã de gust. Momentul şi timpul alese sunt însã capabile sã facã diferenţa, însã din exemple de fine tuning se poate construe un spaţiu public cât mai armonios.

Chiar dacã poate pãrea argumentul unui exponent al hiperprotectivităţii, mi se pare destul de important de luat în considerare anumite efecte colaterale pe care aceste manifestãri de afecţiune le pot avea asupra copiilor. Poate cã un pãrinte nu şi-a propus sã-i explice fiului sãu fiicei cum stã treaba cu pãsãrile şi albinele sau cu venitul berzei pentru cã cel / cea mic(a) a dat în spatele boschetului din parc unde se juca de un cuplu încolãcit în poziţii stranii. Desigur, copiii trebuie sã ştie de mici care-i treaba cu legile atracţiei, însã acest lucru se poate dobândi în zona de influenţã a cãminului sãu, treptat, arzând pe rând etapele vârstei, nu în urma unui accident generat de PDA.

[coloana]

 

Foto: Flickr