Ne-a traumatizat împușcarea Ceaușeștilor?

17

Un soldat îi lega Elenei Ceaușescu mîinile la spate cu sfoară de-aia banală, aspră, de iută, altul o păzea și ea le-a zis, măi băieți, v-am fost ca o mamă. Nu mai știu dacă mi-a rămas în cap momentul încă de atunci, din ziua în care au dat înregistrarea execuției sau de la o reluare, din alt an. Îmi amintesc că toată lumea aștepta să se dea filmul execuției și nu mai venea rola de la Tîrgoviște; într-o zi, eram pe afară, era iarna aia însorită și cineva din cartier a strigat (?) a venit rola! Și pe urmă ce s-a mai întîmplat? Ne-am strîns toată familia în fața televizorului? Era veselie? S-a deschis oare și un vin spumant? Făceau glume?

de Dan Sociu

Cînd eram adolescent și mă uitam la filme americane, mă uimea tot menuetul ăla psihologic dintre părinți și copii; copiii/adolescenții americani aveau psihologie, și încă una complicată și infinit de sensibilă, adulții călcau ca pe ouă, aveau discuții! În casele alea ale lor cu etaj, cu scări interioare (copiii stăteau pe treptele de sus și ascultau speriați cînd li se certau părinții), cu o curticică verde și așa mai departe. Nu eram invidios, jur, doar mă mira atenția și delicatețea relațiilor, ca și cum copiii lor ar fi dus niște încărcături prețioase, extrem de fragile. Adulții se frămîntau, discutau, ce are? ce-a zis psihologul școlii? hai să-l/s-o lăsăm în pace, e o fază prin care trece. Și ăia mici trînteau ușa de la camera lor și puneau muzică la maxim, și urlau înainte să trîntească ușa vă urăsc! Din filmele americane am aflat și eu că există traume, că poți să faci  greșeli catastrofale în educația unui copil și salut, l-ai marcat pe viață. Trebuie să ai mare grijă la ce-l expui, ce-i arăți, ce vede, ce aude, ce i se spune, dacă nu-l vrei mai tîrziu pe antidepresive. De fapt, cel mai bine e să-l pui de pe acum pe antidepresive, să nu ajungă mai tîrziu pe antidepresive. Copiii și adolescenții americani din anii 60-70 păreau să-și amintească la milimetru ce făceau și unde erau cînd a fost împușcat Kennedy. Și pe toți îi marcase fundamental cumva, sfîrșitul inocenței, asta era sintagma.

La mine în copilărie, brutalitatea se întîmpla destul de des, de la bătăile între noi, unele sălbatice, la palmele luate de la părinți (și uneori de la adulți străini). Ne luptam cu unii de peste șantier, de la blocurile dușmane, cu pietre și ne duelam cu răngi de fier; nu chiar frontal, de la distanță, rareori ne și nimeream (mai mult stabileam dominația), dar exista tot timpul pericolul. Săream de la etaj, tot din șantier, pe movile de nisip și pietriș. Ne-o dădeam cînd ne prindeam printre blocuri. O luam de la bullies, la școală și în cartier; de la tați, de la mame. N-aveam psiholog și nici nu țin minte să se fi sinchisit adulții de psihicul nostru fragil, adică nu așa dramatic. Nu-i acuz, zic doar ce era. Nu țin minte ziua cu împușcarea (oare e semn de traumă? de refulare?), decât foarte vag. Nu mai știu dacă ai mei au zis ceva dezaprobator, că totuși, era execuție, și de Crăciun; sau erau bucuroși? Aveau și de ce, dormeam iernile toți în aceeași cameră la ce frig era, plus tăierile de curent zilnice, plus atîtea altele. Simțeam că s-a făcut dreptate? Mi-au spus ei așa ceva? Nu mai știu și n-am nici o idee dacă momentul ăla m-a influențat profund, dacă mi-a modelat valorile (m-a făcut mai cinic?). Țin minte bine că a strigat cineva, a venit rola, știu sigur că am văzut execuția la televizor, dar cam atît.

I-am rugat pe doi prieteni scriitori să povestească ziua aia:

 

Ce o să-i povestesc Evei

de Elena Vlădăreanu

Adevărul este că nu îmi mai amintesc mare lucru şi nici nu cred că ar fi relevant pentru cineva ceea ce îmi amintesc eu acum. Mă tot întreb ce o să-i povestesc eu Evei atunci când va veni momentul să-i povestesc. Probabil mă va asculta cu gura căscată, convinsă fiind că le înfloresc, aşa cum ascultam, eu şi frati-miu, poveştile bunică-mii din timpul, de dinainte şi de după război. Poate că această propunere de amintire ar fi trebuit să vină mai demult, cât încă mă mai încăpăţânam să cred că tot ceea ce trăisem eu până în decembrie 89 şi în iarna aceea, când mai aveam două luni până să împlinesc 9 ani, conta la fel de mult ca „marile amintiri”. După ce timp de aproape zece ani (adică exact de când sunt în Bucureşti) mi s-a spus, de fiecare dată când am încercat să povestesc, „a, erai mică, ce înţelegeai tu?!”, am renunţat şi, treptat, amintirile au dispărut şi au fost înlocuite cu ceea ce trebuie ştiut şi ţinut minte.

În decembrie 89, când mai aveam două luni până să fac 9 ani, probabil mă consideram foarte matură. Ascultam cu bunică-miu Vocea Americii noaptea la un aparat de radio vechi, cu lămpi, care împrăştia o lumină galbenă când era deschis, motiv pentru care îl acopeream cu o pătură. Era de fapt un aparat folosit doar pentru asta, altfel aveam un difuzor spânzurat într-un cui care hârâia cât era ziua de lungă. Televizor nu era în casă. Nu ştiu dacă acesta era războiul pe care îl aşteptam, pentru că în mod cert aşteptam un război. Crescusem, şi eu şi frati-miu, cu poveştile bunică-mii din timpul războiului, când ea a fost soră medicală, cu bombe şi stilouri cu explozibil şi buncăre, cu foametea de după război şi cu criza de la începutul anilor 30, când ea era doar o copilă. Atât de mult ne atinseseră poveştile ei, încât vara ne apucam să strângem provizii, depozitam în cufere vechi resturi de pâine şi cartofi şi ceapă, legături de ştevie şi nuci şi castroane cu smochine (fac o paranteză pentru a spune că smochinul era planta cea mai iubită de noi în curte, iar smochinele puse acolo, în cufăr, trebuie să fi fost un mare sacrificiu), sare şi zahăr, pe care le şterpeleam din dulap, socotind că aceste provizii ne vor scăpa de foametea iminentă. Adică de ceva mult mai rău decât ceea ce trăiam deja, când rareori mâncam altceva decât cartofi, ştevie, fasole (verde şi uscată), gutui şi alte câteva plante de prin grădină (vara era mai bine). Aşadar, ce nu pot înlocui cu nimic sunt toate lucrurile care se învârt în jurul mesei. Toată copilăria mea este un meniu înjghebat din te miri ce; mama mea tânără, pe care mi-aş dori să mi-o amintesc şi altfel, este o femeie care stă nopţile (pentru că ziua e la serviciu) aplecată deasupra unei bucăţi unsuroase de pânză din care, după ce va fi spălat-o, trebuie să scoată rochie din Neckermann pentru nuntă în schimbul căreia să primească un borcan de smântână sau câteva ouă. Când ai mei plecau de acasă şi mă întrebau ce să-mi aducă la întoarcere, răspunsul meu era unul invariabil: unt şi carne. De aceea singura socoteală pe care mi-o făceam în acele zile din decembrie 89 era că de acum încolo vom avea mâncare. Moartea soţilor Ceauşescu a fost o poliţă de asigurare în acest sens. Cumva, în acea noapte, când mama m-a trezit ca să văd execuţia – aşa este? Eu aşa ţin minte, că filmul execuţiei a fost difuzat în noaptea de 25 decembrie, dar poate mă înşel – am avut certitudinea că voi mânca mai bine. Poate de aceea m-a şi urmărit multă vreme acel câine care ar fi mâncat din creierul împrăştiat pe asfalt. Cam atât. I-am scris lui frati-miu acum, dimineaţă, când el e la sfârşitul unei ture de noapte în biroul lui din Sofia, să-l întreb ce-şi aminteşte. „Nu-mi amintesc”, îmi răspunde, „de ce?”.

 

Cum am văzut tot litoralul românesc

de Ionuț Chiva

Taică-miu a fost tipograf, a lucrat, de pe la 16 ani cred, pentru Academia Militară – în principiu făcea revista ”Pentru Patrie” (de unde mi-a venit și numele, de la poezia unui locotenent în care se regăsea versul ”o lume plină de Ionuți și Marii”, dă-ți seama, pentru un ban în plus făcea coperțile tezelor de doctorat ale studenților sau învelea în ”piele” coperțile cărților de prin bibliotecile cadrelor militare – unul anume, care mi-a și dat un sacou de catifea la un moment dat, cînd mai crescusem, avea mania să-și facă hardcover caietele dictando în care scria, pentru el, mici cugetări despre istorie, analize ale unor lupte etc.

De ce zic asta, pentru că așa se explică cum am văzut tot litoralul românesc – pentru concedii primea bilete tot prin Academie, în resorturile destinate cadrelor militar. Destinația era precisă ca o misiune: asta e stațiunea în care îți iei familia și te duci, ăsta este hotelul în care îți iei familia și te cazezi. Era o surpriză an de an și ai mei își organizaseră memoria pe criterii de astea, ce bine am nimerit în 82, ce hotel bun, ce mîncare bună, dar cît de catastrofal a fost 84. Și așa am ajuns să nu merg de două ori în același loc, dar să merg un an la Eforie, altul în Venus, chiar și în inepta Cap Aurora am fost.

De aceea, în iarna împușcării lui Ceaușescu eram la Furnica, deasupra stațiunii Sinaia, într-o tabără militară – în sensul că era destinată concediilor cadrelor militare, dar și că era de fapt o unitate militară, cu soldați în termen și tot restul. Umblam pe acolo cu frati-miu mai mic și un băiat roșcat de vîrsta mea, fiu de colonel. Trebuie să-ți spun că ăștia erau evident un fel de protipendadă, mai ales nevestele și mai ales copiii. Erau oribili. Am mai spus asta undeva, dacă bărbații erau prietenoși și ok, pe neveste nu le mai ajungeai însă, pentru că nu degeaba deveniseră doamna colonel, nu degeaba ajunseseră. Și cum copiii petrec mai mult timp cu mamele…

Fără să știu ce sunt, eram deci ca un fel de pool-boy la un mare club de doamne colonel care știau foarte bine ce sunt, așa cum și copiii lor știau foarte bine ce sunt. Se explică într-un fel de ce toate prieteniile astea de o vară se terminau la fel, inexorabil ca în tragedii, cu o mare bătaie. Cum a fost și cu băiatul ăsta.

Dar înainte de bătaie, cînd statutul social era încă neclar, poate că în noaptea de 16, dar poate că o zi-două mai devreme, nu mai știu, au plecat toți bărbații din tabără (în afară de soldații în termen și superiorii lor, evident). Nu știam ce s-a întîmplat, pentru că stătusem toată după-amiaza la cușca căprioarei cu frati-miu și cu pulă ăla, Mircea parcă îl chema. Era un soare dement, mergeam prin pădure și, ca să nu înțeleagă frati-miu ce vorbim, vorbeam în engleză – începusem să învățăm engleza, știam să spunem ”How are you?”, ”I m fine, thanks” și ”Let’s go there!”. N-avea bietul frati-miu nici o șansă, nimic nu înțelegea, se ținea doar disperat după noi cînd o luam brusc la fugă, ca un pui de urs în salopeta de schi grea, oribilă, pe care o purta pe căldurile alea. A fost un decembrie enorm de cald, făceam plajă.

Nu știam deci unde au plecat deodată toți bărbații, dar învîrtindu-ne seara printre femei, în camera mare cu televizorul, la care se strînseseră toate, am pus cap la cap și am înțeles că este, în sfîrșit!, război. Păi am mai stat? N-am mai stat. Am fugit la cușca căprioarei, i-am luat prelata de pe cușcă, am găsit doi drugi de fier și am făcut cortul în pantă, ca să fim deasupra lor cînd apar. I-am ambalat pe toți copiii care mai erau pe acolo, nu mai erau vîrste, sex, nimic, și în două ore aveam pietre și fiare să ne țină cîțiva ani și un cîine mare, alb, pe care l-am dresat în sistem de urgență, 10 minutes training gen. Acum doar să vină dacă au sînge.

Seara, înainte să adorm, poate din cauza atmosferei, poate pentru că frati-miu adormise deja și mă simțeam foarte singur, am început să plîng realizînd că este război, o să moară taică-miu prin București pe acolo, unde rămăsese, și eu n-am meserie, n-am nimic, cu ce-i țin pe ăștia? Am doar 11 ani și nu știu nimic pe lume, cu ce să-i țin.

Zilele următoare s-au scurs aproximativ la fel, antrenament, dresat cîinele care începuse să-și cam bage pula, urcat în copac ca să-i anunțăm pe soldați ce mașini urcă dinspre Sinaia, mers la soldați să-i rugăm să ne dea puțin mitraliera s-o ținem în brațe. În una din nopți un soldat care făcea pază s-a speriat de un zgomot din pădure și a tras o rafală scurtă de a pus pe jar toată tabăra, femei despletite alergînd prin noapte și tot circul. A doua zi se vorbea că a fost pus să spele toate, dar toate vasele, toată ziua, el singur.

Undeva după 22, cînd știam sigur că ce așteptăm sunt de fapt teroriști și că nu e chiar război-război, ci ceva ce nu înțelegem, a apărut un radio mic. Ne strîngeam într-o sală în jurul lui, dar degeaba, nu mai înțelegeam nimic și începusem să ne dezumflăm, să revenim la starea naturală în care habar n-aveam ce dracu să mai facem pînă seara. De aceea țin minte seara în care au încercat să dea un film românesc, cînd face Sergiu Nicolaescu box, dar l-au întrerupt, țin minte cînd au dat desene, dar nu mai țin minte nimic legat de ziua în care i-au împușcat. Poate doar că nu-mi venea să cred, copil chiar știam sigur că Ceaușescu o să fie o eternitate și bunică-miu o să înjure din senin și o să scuipe televizorul o eternitate și bunică-mea o să vină alergînd din bucătărie, desfigurată de frică, cu ochii holbați și buzele tremurînd și o să-l tragă de mînecă pînă la a-l răsturna înapoi în pat o eternitate. În afară senzația asta de straniu, că toate astea s-au terminat și lumea arată dintr-o dată cu totul altfel, nu mai știu exact ce făceam, poate a fost chiar ziua aia metalică în care Mircea sau cum căcat îl chema i-a zis nu știu la ce la frati-miu și ăsta a început să plîngă, eu i-am zis la Mircea să termine, pe un ton de ăsta prietenos, lasă-l bă că-i mic, nu ne punem mintea cu el, n-a terminat, eu i-am dat, cum stătea două trepte mai sus decît mine pe o scară, un pumn în burtă și el mi-a dat un bocanc în gură. Asta-i cu băieții de doamne colonel, nu-i prea găseai pe stradă și atunci normal că nu știau cum se face, întîi țipi, apoi te împingi, dai la corp și abia în ultimă instanță la față. Ritualizarea agresiunii este mecanismul de protecție al tuturor animalelor de haită dotate cu capacitatea de a-și produce daune serioase într-o confruntare – bătăile zilnice ale lupilor îi feresc de la a se schilodi sau omorî. Revenind la oameni, la puști, probabil Mircea auzise că e bine să dai primul, prin surprindere, hit fast & hard. Ce nu auzise era că ori îl termini, ori fugi, așa că după ce mi-a dat cu piciorul în gură a stat trei secunde debusolat și ce a urmat a depășit nivelul de violență pe care îl ating bătăile băieților de 11 ani cu foarte mult, pînă la cer, și poate că doar contextul special al acelor zile i-a oprit pe adulți să ne repeadă pînă la Urgențe după aia. Oricum, bieții soldați în termen se închinau cînd ne-am îndreptat toți trei spre sala de mese, eu cu buza umflată triplu și el cu un ochi închis, șchiopătînd și ținîndu-și mîinile pline de sînge la nas, iar frati-miu alergînd grăbit ca un pui de urs în salopeta aia oribilă în urma noastră. Și poate că a fost aproximativ la fel și cu Ceaușescu, poate în ziua aia l-au împușcat.

Oricum, bine că s-a terminat la timp și nu am ajuns să port la 18 ani vreo căciulă de-aia ineptă de blană, cum mai poți vedea prin pozele cu tinerii scriitori din 80, și nu am ajuns, așa cum povestea cineva într-un interviu, să merg într-o delegație în Polonia și cînd văd oamenii pe stradă să mă pun pe o bordură și să plîng că am avut o viață și mi-am trăit-o cu Ceaușescu în România și așa mai departe sau să plîng pe WC, ca unchiul meu inginer, pentru că nu mai pot cu fabrica aia din care nu pot să plec, că n-am unde, n-am unde. Am rămas doar cu reumatism de la frig și la 12 ani mi-era frică să dorm singur pentru că dormisem mereu cu ai mei în pat, ca să nu îngheț.


17 comentarii

  1. Aveam 5 ani, locuiam in Tineretului atunci (Buc.), in departare se auzeau impuscaturi, ai mei ma minteau ca sunt artificii.

    Cand l-au impuscat, tata a plans de bucurie.

    Am inceput si eu sa plang cu sughituri si am intrebat: Acum cine o sa mai fie presedinte?

    🙂

    Da, m-a marcat.

  2. Aveam 5 ani la revolutie. Mai tarziu, ca adolescent, uitam pe inregistrarile sau pozele cu “manifestatiile” comuniste. Ma oripilam, mai mult nu puteam intelege cum tata putea sa argumenteze ca, desi nu era corect, se traia mai bine pe vremea lui Ceausescu. Nu doream sa traiesc intr-o societate de “automatoni”. Am ajuns la facultate, am vazut imaginile din state cu oameni la meciuri care se bucura de acelasi tip de coreografii. Pe ce lume traiesc? Nu puteam intelege. Si acum sunt martor cum romanii repeta ca niste papagali ce se scuipa la telembizor. Automatonii sunt peste tot. Oameni fara suflet, dar agresivi, haini.

    Democratia a inceput cu o injustete. Oricine merita dreptul la un proces. Trebuie corectata injustitia care s-a facut si judecati toti vinovatii pentru a ne putea bucura de o tara ne-traumatizata.

  3. aveam 10 ani la revolutie. Acum ma uit pe poze de atunci, la filme si ma intreb Oare a fost bine ce s-a intamplat? Daca s-a trait mai bine atunci fata de acum, parerile sunt impartite. Realitatea insa se vede si o traim. Acum traiesc bine cei care atunci o duceau mai bine.

  4. Pe mine m-a marcat cruzimea cu care au fost ucisi. Aveam sase ani pe atunci, dar va spun sincer ca am vazut imaginile. Am visat mult imaginile acelea. Indiferent cum ar fi fost cei doi, nu a fost normal cum am procedat noi. Noi nici pana in ziua de astazi nu am inteles ca cei pe care ii vedem noi la TV sunt doar niste marionete ale unui sistem mult mai puternic si mai extins decat ne putem noi imagina. Asta erau si ceausestii. Oare chiar puteau ei sa conspire atat de mult, tinand cont de nivelul lor intelectual? Haideti sa fim seriosi. Noi am omorat atunci durerea, dar nu si cauza. Nici nu vreau sa imi imaginez prin ce momente au trecut copiii celor doi.

  5. Am fost educat sa il urasc pe Nicolae Ceausescu. Aveam patru ani in ’89 si se apropia varsta la care mergeam la scoala si urma sa folosesc un abecedar. La o zi sau doua dupa executie, tin minte ca in casa mea erau rupte filele de inceput de la multe carti, cele cu fotografia lui. Am contribuit si eu, rupand prima fila a abecedarului, la cererea bunicului meu, care era cel mai suparat pe vechiul sistem din familie. Nu pot spune cu certitudine ca nu erau incercati si de alte ganduri, dar imi aduc aminte ca starea generala in familie era una de bucurie fata de eveniment si aveam momente in care ma raliam, fara a intelege foarte bine nici de ce ne bucuram.
    Nu sunt sigur ca eu intelegeam, cand informatia era proaspata (’89-’90), ca acel om si sotia lui fusesera impuscati. Stiu totusi ca in perioada adolescentei, cand refulatul s-a intors, am ajuns la concluzia ca modul in care romanii au ales sa isi faca dreptate in ’89 a fost excesiv.

  6. In primul rind, ceea ce s-a intimplat in Dec ’89 n-a fost nicidecum o revolutie!
    A fost o perversa lovitura de stat “platita” cu vietile si singele unor copii nevinovati. Intr-o zi – fie ca ne place sau nu – ADEVARUL va iesi la lumina!
    In al doilea rind, Ceausescu a fost asasinat cu scopul de fi impidicat sa ‘ciripeasca’!! DACA ar fi reusit, majoritatea “afacerisitilor” si politicienilor ar fi fost spinzurati pe stadionul 23 August, iar cioaba, iulian, becali et co. nu s-ar fi ‘nascut’.
    Partea proasta este ca, din pacate exista ANUMITE popoare cu care nu se poate face ‘treaba’ DECIT cu biciul…Trist, dar adevarat.

    • Mare dreptate ai domnule.

      Asta este adevarul. Multi isi amintesc cum au plans de bucurie. Bucuria a fost din pacate doar pentru o anumita categorie de oameni… mai marii de astazi. Pentru ceilalti, tot la fel a ramas.

      Aceasi Marie cu alta palarie 🙂

  7. Nu noi i-am impuscat pe Ceausesti.
    Nu poporul roman au ales sa-si faca dreptate in acest fel.

    Aceste lucruri au fost facute de apropiatii lui Ceausescu, cei din randul 2 al PCR.
    Precum ion ilici iliescu.
    Si tot cei din randul 2 conduc acum Romania… precum basescu, fostul securist de la Anvers.

  8. Clar ne-a marcat, în sens pozitiv. Ne-am bucurat. Ar trebui împuşcaţi mai des politicieni. Cel mai bine ar fi de fapt să se îmuşte între ei.

    Nu, românii nu şi-au făcut dreptate. Securiştii au dat aparenţa dreptăţii ca să-ţi poată fura şi prăda cât timp lumea e cuprinsă de euforie şi de iluzia dreptăţii. De aia l-au şi împuşcat – pentru că era un martor incomod.

  9. In mod sigur ne-a marcat, mai mult sau mai putin. Personal, tocmai facusem 10 ani cand s-a intamplat evenimentul. Tin minte si azi o aniversare facuta in mare liniste si cu fereala (eram in Ghencea , langa MApN si se tragea in draci), tin minte filmul cu Nicolaescu (asa cu intreruperi) si tin minte imaginile cand aufost difuzate. Dar ceea ce stiu digur e ca dupa ele nu mai tin minte nimic, pana cand s-a intors tata acasa de la unitate (adica pe la inceputul lui ianuarie). Clar, toate aceste evenimente au fost o trauma pentru cei cu varste mai fragede, dar nu chiar atat de fragede (fratele meu mai mic- 6 ani la momentul respectiv – are si azi o gramada de povesti din perioada aia). Judecand evenimentele prin prisma a ceea ce stiu azi imi dau seama ca nu exista om sa nu ramana marcat de evenimentele din 89, dar si de cele ulterioare. A fost singura data cand am vazut la noi o executie, si desi pentru cei ce au perceput mult mai acut perioada crancena de dinainte, poate sa fi fost e refulare a sentimentelor suprimate, pentru mine a insemnat altceva. Cred ca a fost clipa cand am descoperit pentru prima oara in viata cinismul si cruzimea oamenilor slabi si acum pot spune cu certitudine ca s-a ales varianta cea mai usoara pentru toti(un proces pe fuga si o executie) in loc de varianta corecta (un proces public la rece si o sentinta pe masura).

  10. Pentru mine a fost o usurare cand am auzit ca au fost impuscati. De fapt voiam sa vad filmul ca sa fiu sigur ca nu e vreo minciuna. Am trait intens toate momentele din perioada aceea desi aveam doar 10 ani, si imi doream foarte tare ca Ceausescu sa dispara. Mi-era foarte frica ca daca nu il omorau s-ar fi putut intoarce si ar fi fost iad pt toti cei care au iesit in strada, asa cum s-a intamplat dupa revolta din 87 de la uzinele Roman din Brasov. Am fost crescut cu Europa libera si il uram pe Ceausescu. Plus ca un coleg de serviciu al parintilor mei a fost impuscat mortal in zilele acelea.
    Imi amintesc bine filmul cu impuscarea Ceusestilor si nu simt ca m-a traumatizat in vreun fel. Prin filtrul mintii de acum, da, a fost un moment barbar pe care macar, noi, copiii , nu ar fi trebuit sa il vedem la tv. Dar ma bucur ca s-a terminat asa. Mai trist a fost apoi, cand am realizat ca am trait 10 ani dupa revolutie, 10 ani in care nu s-a schimbat aproape nimic, ani din viata noastra care mi se par pierduti.

  11. Aveam 8 ani si 7 luni la revolutie. Taica-meu – care asculta Europa Libera – aflase de evenimentele din Timisoara inca de prin 16-17 decembrie (adica fix acum 25 de ani). Tin minte ca ne-a spus foarte in secret mie si lui sora-mea mai mica, spunandu-ne sa nu vorbim. Am iesit in fata blocului, mi-am intalnit un prieten. Am vorbit.

    Parintii mei au fost si sunt anti-comunisti, si probabil ne-au molipsit si pe noi cei mici de bucuria lor, pentru ca acele zile au ramas pentru mine printre cele mai pline de entuziasm perioade ale vietii. Cand s-a ocupat televiziunea si s-a transformat in TVRL, am ramas – in premiera absoluta – in fata televizorului pana la ora 3:00am!!!
    Imi amintesc si eu filmul cu Sergiu Nicolaescu boxer, am fost putin suparat ca l-au intrerupt.
    Cat despre miniprocesul+executia Ceausestilor, memoria mi se incetoseaza. Poate ma insel, dar eu tin minte ca la prima difuzare publica, s-a dat o varianta “redusa”, adica miniprocesul si o varianta super-cenzurata a executiei. Si ca versiunea intrega – cea care se gaseste azi pe youtube – a fost data (mult mai) tarziu…

    Traumatizat? Nu cred. Aveam eu batalia mea cu Ceasca: inca de la sfarsitul verii(?) spre toamna 1989, din cauza congresului 14, se taiau si cele 5-10 minute de desene animate de sambata la amiaza. Asta m-a suparat extrem de tare, mai ales ca eu avusesem candva acces la un video-player si stiam care-i treaba cu desenele. Si cizmarul asta imi taiase si alea 5 minute?! Poate nici atat, pentru ca 1 minut era genericul, cu motanul vanator care-si transforma un fir de mustata intr-un sistem atat de performant de ochire, practic intreg corpul lui Tom era o arma perfecta si se napusteste asupra amaratului de soarece. Poate in mintea mea mustata-luneta se mulase perfect pe lunetele plutonului de executie, iar Ceausescu devenise un soricel daunator…sa inceapa desenele odata!

    OK, inainte sa se spuna ca-s un nebun sadic, pot sa spun ca – asemeni unor ante-comentatori – dupa ani m-am gandit intr-o doara ca procesul a fost pe fuga si executia barbara. Dar traumatizat ca adolescenii americani? No way.

    In fond, Ceausescu era asociat cu o stare de fapt…si pana si pe-un tzanc ca mine il deranja: sa gaseasca frecvent bucati de sfoara in paine(putina cata era), sa-si faca temele la lumanare pt. ca zilnic(!) se intrerupea curentul, sa nu stie de ce nu are voie(!) sa vorbeasca despre anumite lucruri…

    Si sa n-aiba guma de mestecat buna si desene animate la televizor!

  12. Eu aveam 12 ani si eram la tara, la matusa si unchiu, oameni simpli, scoala putina, dar imi amintesc foarte bine cum au zis, atunci cand l-au impuscat in ziua de Craciun, ca nu e bine, nu ar trebui asa facut, caci toti se asteptau sa vorbeasca, sa spuna cine, cum si cand. Asa ca aceia care tot o dau ca taranii sunt niste prosti etc, sa-si cam puna vorbele in cui..

  13. Aveam 13 ani la revolutie si am fost putin revolutionar, pe 22 decembrie am fugit in oras fara sa mai cer voie alor mei. Si noi il uram, cred, cu toata familia pe Ceausescu. In zilele premergatoare caderii regimului am ascultat din greu posturile straine in limba romana, Europa Libera, Vocea Americii, poate si BBC sau Radio France. Era pasionant, ne tineau cu sufletul la gura cu povestile de la Timisoara.

    Imi amintesc ca in dimineata de 22 parintii mei au plecat la serviciu spunandu-mi sa nu cumva sa ies din casa. Am pus deci radioul pe EL (aveau si emisiune de dimineata), unde tocmai ziceau ca CC-ul e inconjurat de tunuri. Deodata am auzit de-afara (stateam pe la Doamna Ghica) larma mare, o manifestatie in toata regula pe care… n-o vedeam de la noi de la balcon. Se pare ca muncitorii de pe platforma Pipera se duceau spre centru, insa din unghiul din care priveam era imposibil sa-i vad. Tensiunea era maxima si n-am mai putut sta in casa, m-am imbracat in circa un minut si am zbughit-o pe scari, ca liftul nu mergea.

    Coloana de manifestanti era masiva si se deplasa pe carosabil, dar eu auzisem ca se trasese in oameni la Timisoara si chiar la Bucuresti in seara precedenta, asa ca am decis, strategic, sa merg in paralel cu ei, pe trotuar. Ca daca e ceva si trage in ei, doar n-or trage si in cei de pe trotuare (era pe Colentina, unde bulevardul e destul de lat). Undeva, pe la Teiul Doamnei, o masina a oprit in fata coloanei, soferul s-a urcat pe capota si a strigat ceva la manifestanti, n-am auzit exact ce, dar din gura in gura s-a aflat si pe trotuar ca Ceausescu fugise. Victorie!

    Pana la urma, de la intersectia cu Republicii incolo a trebuit sa ma integrez in coloana, dar acolo era un spectacol extraordinar, coloana care venea de pe Mosilor se imbina cu una care venea dinspre Iancului, era multa lume si toata fericita, cei care locuiau la parter pe bulevard scosesera televizoarele in geam (deja incepuse emisia TVRL), pe multi pereti erau scrise cu vopsea chestii de necrezeut – jos Ceausescu, jos dictatorul etc.

    Sute de oameni se scurgeau in toate directiile, eu am luat-o cu un grup pe actuala Calderon apoi pe Batistei, pe-acolo am vazut masini calcate de tanc, reduse la stadiul de mase de fiare compacte, nu mai groase de cateva zeci de centimetri. Interul era pazit de un cordon de soldati in termen, au fost singurii militari pe care i-am zarit in ziua aia.

    Acolo, la Inter, unitatea in spirit si simtiri a coloanei a suferit prima scindare, pentru ca unii ziceau sa mergem la piata palatului, altii la televiziune. Stiind eu ca televiziunea e la dracu-n praznic, m-am decis urgent pentru piata palatului. Care era oricum plina, CC-ul fusese cucerit, de la balconul lui deja se tineau discursuri. Insa amplificarea era extrem de proasta, astfel incat nu intelegeam nimic. Asa ca m-am indreptat linistit spre casa, vazand la tot pasul explozii de bucurie, la libraria de langa Muzica erau scoase in strada si rupte cartile cu Ceausescu.

    Din pacate, troleibuzele si autobuzele nu mai mergeau, asa ca a trebuit sa ma intorc tot pe jos. Era un entuziasm general, oamenii circulau pe mijlocul strazii, se claxona, se urla, ca la meci. Undeva, pe Mosilor, o baba a iesit in strada cu o tigaie si un polonic si a inceput sa salute victoria revolutiei in felul ei. Era frumos, iti venea sa te iei in brate cu toata lumea, ne simteam toti ca fratii.

    Acasa ajunsese deja maica-mea (avusese program scurt de revolutie), care nu m-a certat, chiar deloc, surprinzator. Mai pe seara a inceput nebunia cu impuscaturile, care a continuat zilele urmatoare. N-am mai simtit nevoia sa ies din casa, am mancat sarmale cu cozonac(ca nu se gasea paine), iar in seara cand s-a dat procesul am stat cu televizorul pornit dar pe intuneric, pentru ca se tragea, anemic, e drept, din blocul de vizavi. Parca abia a doua zi l-au aratat si pe Ceausescu impuscat, nu mai stiu exact cum a fost.

  14. Aiurea. Se bate campii la greu.De aia tara asta e paradisul hotilor cu titluri in asministratie si nu numai. Cine spune ca acum este mai bine poate avea dreptate numai cand e vorba de gunoaile de la televiziune dar asta e manipulare gen circul este suficient paine mai subtire.Totul nu a fost decat o mascarada pentru a inparti totul intre avizati . Mai fara exuberanta ca ati devenit ridicoli.

Reply To papa pius Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger