Nancy Wilson: Femeie, activistă de drepturile omului, lesbiană și preot

Nu e o noutate că, prin cele mai răspândite prejudecăți, religia și homosexualitatea sunt considerate incompatibile. Tocmai de aceea, când am aflat că Nancy Wilson, lider al celei mai mari biserici gay din lume, se află la București, n-am stat deloc pe gânduri și am provocat-o la o discuție despre credință și comunitatea LGBT (Lesbian Gay Bisexual Transgender). Preot al Metropolitan Community Church de 40 de ani, Nancy Wilson a traversat pe propria piele cam toate etapele importante ale evoluției mișcării pentru drepturile omului – de la recunoașterea comunităților gay, până la lupta împotriva discriminărilor rasiale sau activismul împotriva războiului din Vietnam.

Interviu de Andra Matzal

 

Dacă la 22 de ani era pe baricadele primei biserici gay din lume, în 2011 a fost numită de către președintele Barack Obama, pe durata unui mandat de un an, în President’s Advisory Council on Faith-Based and Neighborhood Partenerships.

Ați fost dintotdeauna preocupată de religie sau acest interes s-a declanșat odată cu intrarea în Metropolitan Community Church?

Anul acesta voi împlini 62 de ani, însă încă de la vârsta de 13 ani, când eram parte din comunitatea bisericii metodiste, eram interesată de religie și credință. Pe atunci însă, femeile nu aveau voie să devină preoți, însă eu am știut încă de pe atunci că asta voiam să fac. Am fost descurajată de multă lume, pentru că aceasta era o profesie strict masculină, dar când am ajuns la facultate se deschiseseră deja seminare teologice pentru femei. Am decis să merg la seminar, însă când mi-am dat seama că sunt lesbiană, am crezut că totul era pierdut. Nu aveam nicio șansă ca, în 1972, să termin seminarul metodist și, cu orientarea mea sexuală, să fiu preot. Chiar în acea perioadă se deschisese în Boston prima Metropolitan Community Church, iar eu m-am alăturat acestei tinere biserici. Așa se face că, la 22 de ani, am devenit preot la MCC și de atunci toate lucrurile s-au legat foarte bine pe toate planurile: ca femeie, lesbiană, preot și activist social și politic, calitate în care am susținut din plin mișcarea împotriva războiului din Vietnam, am luptat pentru drepturi civile și am militat împotriva discriminărilor rasiale.

Începuturile Metropolitan Community Church au fost prolifice pentru că puteam crea ceva nou chiar de la început. Fără o tradiție în spate, cu toate limitele, dogmele și ierarhiile aferente, am avut privilegiul de a fi implicată chiar de la început, ca preot, în această mișcare, printre liderii căreia am ajuns să mă număr.

Cum era să vă vedeți preot la 22 de ani?

Toată lumea era pe atunci foarte tânără, în special comunitatea LGBT, iar cel care a creat Metropolitan Community Church era la rândul său abia trecut de 20 de ani. Simțeam că suntem parte dintr-o mare aventură și știam că, într-un fel, aveam să schimbăm istoria atât în ceea ce privește genul și orientarea sexuală, cât și credința. La început, aveam de întâmpinat o mulțime de crize, atât politice, cât și personale: persoanele gay nu aveau parte nici de resurse, nici de informație și cei mai mulți aveau probleme în a-și recunoaște public această orientare, simțindu-se astfel foarte vulnerabili. Pentru un tânăr, a fost o mare șansă: nu vom aștepta ca bisericile să să se scchimbe, ci vom spune ”Noi suntem o biserică,” pentru că avem dreptul să ne manifestăm credința și să ne îngrijim de propria comunitate.

Cum ați perceput schimbările la nivelul drepturilor comunității LGBT în cei 40 de ani de când sunteți implicată activ în Metropolitan Community Church?

Când mă gândesc la începuturi, homosexualitatea era universal criminalizată și avem chiar o zicală: Metropolitan Community Church a fost primul loc unde persoanele gay se puteau întâlni la lumina zilei. Pe atunci, să fii gay era o activitate exclusiv nocturnă – existau baruri guvernate de crima organizată, dar și alte medii foarte periculoase și riscante. Biserica a fost astfel primul loc normativ la nivel social pentru această comunitate, un lucru de-a dreptul revoluționar. Pe atunci însă nu mi-aș fi imaginat că vreodată căsătoria persoanelor de același sex va f legalizată în multe părți ale lumii și nici nu credeam că peste tot în lume există gay, mai ales în zone cu un climat politic tensionat, ca Irak, Cuba sau Ruwanda. Internetul a revoluționat mai mult decât orice altceva mișcările pentru drepturi civile în rândul comunităților gay din toată lumea: dintr-o dată, oamenii și-au putut crea aspirații despre propria identitate sexuală și propriul statut, aflând despre contextele din alte țări. Inclusiv conceptul de ”drepturile omului” s-a schimbat, chiar dacă și astăzi se mai dezbate pe alocuri dacă drepturile homosexualilor fac sau nu parte din drepturile omului.

Din păcate, religia și homosexualitatea sunt privite de către majoritate ca fiind greu de conciliat. Care este efectul reprezentării spirituale oferite de MCC asupra comunităților gay?

În primul rând, dintotdeauna au existat comunități religioase progresiste care susțin drepturile omului, deschiderea și toleranța. De pildă, în Statele Unite, religia și spiritualitatea au jucat un rol central în mișcarea de emancipare a afro-americanilor. Apoi, apartenența la comunitatea spirituală, dincolo de beneficiile sociale, oferă un anume tip de forță care te poate motiva pe durata unei lungi bătălii. Spiritualitatea le poate oferi oamenilor perseverență și le poate lărgi orizonturile. De asemenea, credința este un bun factor de motivație pentru oameni. Mulți oameni de credință au o mulțime de lucruri în comun cu umaniștii – aș spune că am mult mai multe în comun cu un umanist care luptă prentru drepturile omului decât cu cei din dreapta religioasă. Pe de altă parte, pot face alianțe cu reprezentanți mai moderați ai anumitor religii conservatoare, care mai au încă un spirit al compasiunii și o anume deschidere și care, deși nu sunt neapărat de acord cu homosexualitatea, nu vor să vadă oameni persecutați.

Desigur, prejudecata generală este că întreaga lor comunitate religioasă este heterosexuală. Lucrurile sunt foarte complicate și, dacă luăm în calcul și rasa, putem ajunge la situații ca cea în care evangheliști albi finanțează activități homofobe în Uganda – un alt fel de colonizare. Aseară, de pildă, am discutat cu un tânăr român care, la vârsta de 17 ani, a mers la un preot  ortodox și i-a mărturisit că e gay. Acesta a fost foarte șocat și i-a spus să ţină strâns un cărbune aprins în mână, după care să revină: arsura avea să-i reamintească pentru totdeauna că homosexualitatea este un păcat. Refuzând să facă acest lucru ca penitenţă, a fost izgonit de preotul respectiv .

Ce relații aveți cu reprezentanții religiilor mainstream conservatoare?

La început, a fost o chestiune tabu și oamenii nu prea aveau un limbaj pentru a discuta despre aceste probleme, însă chiar de atunci au existat câțiva aliați. Treptat, s-au deschis prima sinagogă pentru evrei gay și apoi, de-a lungul timpului, prima moschee gay, care există de un an la Washington. Metropolitam Community Church nu a încercat niciodată să convertească oamenii la creștinism, ci mai degrabă să ofere siguranță unor credincioși, mulți dintre ei având chiar parte de abuzuri din partea bisericii.

Dacă vorbim de Vatican, nu putem vorbi de o comunicare cu MCC. În Statele Unite însă, în rândurile romano-catolicilor există cea mai mare majoritate de catolici care sunt de acord cu căsătoriile gay. Oamenii din aceste comunități sunt susținători ai vecinilor lor homosexuali, iar multe femei folosesc metode contraceptive, ignorând poziţia ierarhiei ecleziastice. Bisericile catolice din State, fiind oarecum americanizate, au valori mult mai democratice, însă acest lucru se întâmplă și în alte țări: Spania, de pildă, deși este o țară catolică, acceptă căsătoriile între persoane de același sex. Pe de altă parte, ierarhia catolică a suferit discreditări majore de pe urma scandalurilor repetate din jurul cazurilor de pedofilie și molestare a minorilor, iar oamenii încep să aibă alte perspective asupra sexualității. Cu toate acestea și chiar dacă există multe biserici protestante care resping homsoexualitatea, schimbarea din acești 40 de ani este majoră, iar în majoritatea orașelor americane poți găsi azi biserici unde persoanele gay pot merge fără să se ascundă.

Ce fac bisericile în fața acestei distanțe din ce în ce mai mari dintre credincioși și instituțiile religioase?

Ați crede că acești lideri sunt conștienți de această prăpastie, însă lucrurile nu stau deloc așa în ”bulele” lor. În America Latină, de exemplu, procentul de catolici era nu demult de 99%. Azi, s-a redus la 65%. Aceste schimbări ar trebui să-i pună pe gânduri, să încerce să recâștige încrederea oamenilor. Problema este că acești oameni nu au depășit faza de negare a realității.

Ce impact a avut numirea dvs. de către Obama în consiliul pentru parteneriate? Girul prezidențial s-a tradus și într-o mai mare deschidere din partea societății?

Făcând acest lucru, președintele Obama și-a respectat promisiunea față de comunitatea LGBT, pe care nu ar vrea să o țină în izolare, ci s-o integreze în dialogul global al diferitelor credințe. Însă această mișcare n-a fost deloc ușoară: reprezentanții altor religii au impresia că, prin simpla lor prezență în aceeași încăpere cu mine susțin mișcarea pe care o reprezint. Pentru Obama, cred că a fost un  mare risc să numească o persoană gay declarată în această funcție. Poate părea surprinzător, dar afro-americanii sunt extrem de conservatori când vine vorba de acceptarea persoanelor gay, fapt determinat de ”sexualizarea” atribuită lor de-a lungul episoadelor repetate de persecutare. Tocmai de aceea, afro-americanii credincioși vor să reprezinte o versiune asupra sexualității foarte ”corectă” din punctul de vedere al bisericii, fiind îndelung bombardați cu acuze. Dezacordul lor este în același timp exploatat de oameni albi bogați, cu orientări de dreapta. Însă a avea un președinte de culoare, care este în favoarea drepturilor homosexualilor, este un pas foarte mare, iar numărul afro-americanilor care susțin căsătoria între persoane de același sex a crescut enorm.

Familia ”tradițională”, cu mamă, tată și copii traveresează o perioadă de schimbări majore și asistăm la apariția multor modele noi de familii: părinți de același sex, mame purtătoare, donatori de spermă, toate acestea schimbând din temelii felul în care înțelegem familia. Cum vedeți evoluția în viitorul apropiat a noilor modele familiale?

Familiile au evoluat dintotdeauna, iar atunci când aud pe cineva care și-ar dori o familie ”ca în Biblie”, tot timpul amintesc că acolo avem de-a face cu vreo câteva zeci de modele familiale diferite. Astfel, modelul familiei cu o mamă, un tată și un fiu / o fiică, este o invenție la rândul ei modernă. Evoluția viitoare nu va însemna o ruptură cu trecutul, ci va arăta cum se adaptează oamenii la realitatea prezentă. Pentru femei, de pildă, avem o mare explozie de autonomie, ceea ce va configura simțitor felul în care ne raportăm la familii. Transformările vor fi negreșit însoțite de provocări, ceea ce presupune varietate care, în viziunea mea teologică, face parte din actul creației.

Sunteți căsătorită cu o femeie de foarte mulți ani. Cum credeți că diferă, în mod fundamental, căsnicia dintre două femei față de una heterosexuală?

Soția mea și cu mine suntem împreună de 35 de ani, iar la început nu ne-am fi putut imagina că ne vom putea căsătorii, căsnicia fiind pe atunci o instituție heterosexuală. Am avut uneori parte de reacții ciudate printre cunoscuți, atunci când ne prezentam una pe alta drept ”soția mea” – asta pentru că este un moment în care egalitatea devine explicită. Ca în orice relație însă, există chestiuni legate de putere, fie că au legătura cu banii, inițiativă ș.a.m.d. Acum, de pildă, locuiesc în Florida, locul unde multe persoane din Statele Unite se retrag la pensie și unde sunt nenumărate cupluri diferite: unii dintre ei au fost heterosexuali, iar acum au nepoți, alții și-au păstrat căsniciile heterosexuale, dar au avut o relație gay în paralel, alții au relații deschise cu persoane de același sex etc. Felurile în care au ajuns să trăiască oamenii sunt acum extrem de variate.