Muzeul fostelor iubiri

7

“Batista era pentru siguranţă, în general ejacula pe paginile dosarului (…) Fata continua să-şi citească revista. Mai târziu, peste ani, Bruno rămânea chinuit de îndoială. Aceste lucruri se petrecuseră; aveau o legătură directă cu un băieţel fricos şi obez, păstra fotografii de-ale lui. Acel băieţel avea o legătură cu adultul chinuit de dorinţă care devenise. Copilăria lui fusese grea, adolescenţa cumplită”.

Mă identific perfect cu acel băieţel fricos şi obez şi cu adultul chinuit de dorinţă în care se preschimbase – personajul Bruno al lui Michel Houellebecq din Particule elementare -, precum şi cu acele lucruri care „se petrecuseră” şi pe care nu aş vrea să le înşir din dorinţa de a nu provoca greaţă. Diferenţa e că nu am avut o copilărie grea, doar plină de frustrare din cauza surplusului uriaş de kilograme corelat cu libiodul nesatisfăcut, care a început să explodeze după vârsta de 11 ani (şi care mi-a făcut adolescenţa cumplită), şi că, după alungarea a 20 de kilograme, după un lung proces de autoanaliză şi după o serie de sesiuni amoroase, am început să blurez imaginea băieţelului fricos şi obez şi pe cea a adultului chinuit de dorinţă. Acum sunt un om normal, atât cât se mai poate, şi am ajuns aşa şi graţie iubirilor din trecut care mi-au frământat existenţa. Acum mă gândesc: cum ar arăta oare la noi un muzeu al fostelor iubiri? Un glosar al traseului sentimental şi al transformărilor biologice şi psihologice pe care le atrage cu sine în care să ne regăsim fiecare, într-o formă sau alta?

O simplă căutare pe net arată că nu sunt singurul care a lansat această întrebare, însă analizând retrospectiv modul în care m-au modelat pe mine dorinţa şi fostele iubiri, învăţăturile pe care le-am tras, ca să mă exprim prozaic, m-am gândit că ea merită reactualizată. Mai ales după ce am văzut ceva similar: Muzeul Relaţiilor Destrămate din Croaţia. “Indiferent de motivele din spatele donării unor bunuri personale – exhibiţionism, alinare terapeutică sau simplă curiozitate – oamenii au îmbrăţişat ideea de a-şi expune moştenirea amoroasă ca un soi de ritual, de ceremonie solemnă”, ne informează site-ul muzeului. “Societăţile noastre ne constrâng cu căsătorii, cu înmormântări, chiar şi cu festivităţi de absolvire, însă refuză orice recunoaştere formală a morţii unei relaţii, în ciuda puternicului efect emoţional”. Fie că ne place sau nu (înclin să cred că ne place), ne-am îndepărtat de modelul conservator al abstinenţei până la căsătorie, de gândul că prima iubire va dura o veşnicie şi de principiul monogamiei (se răspândesc tot mai mult relaţiile deschise declarate oficial).

Ne schimbăm partenerele/partenerii ca pe şosete şi pe noi o dată cu ei. Un context favorabil pentru muzeificarea sinelui prin ochii fostelor iubiri (care nu trebuie să fie şi materializate) – un exerciţiu autoreflexiv. Eu aş vedea un astfel de muzeu sub forma unor obiecte/ilustraţii/citate încărcate simbolic care să marcheze un moment semnificativ legat de o fostă iubire şi de o schimbare suferită de persoana care expune în urma acelei iubiri (evidenţiate pe o tăbliţă explicativă). Evident, pot fi alese doar iubirile trecute care au ceva de spus despre noi, autorii expoziţiei. Ca să mă fac mai bine înţeles, colţul meu de expoziţie dintr-un muzeu al fostelor iubiri ar arăta cam aşa (expunere cronologică):

1. O bulină neagră. Teribilismul – M. a fost prima mea iubire, în grădiniţă. Era colega mea de grupă. Ea avea ochi albaştri şi părul ondulat, eu eram timid şi aveam părul ondulat. Ca s-o impresionez, am fluierat odată în timpul unei ore. Educatoarea m-a dat afară din clasă şi mi-a agăţat o bulină neagră în piept. M-am ales doar cu bulina neagră.

2. Ciocolată de casă. Neputinţa şi Autodesconsiderarea – La 12 ani eram îndrăgostit într-un mod bolnav de A., o colegă de clasă care umbla cu băieţi (mult) mai mari. Eram deja obez. Într-o zi, într-o pauză, a scos o tavă de ciocolată de casă şi a împărţit din ea colegilor. Mi-a întins o bucată cu un surâs atât de amical, încât mi-am asumat neputinţa: n-o s-o am niciodată, sunt un gras infect!

3. O sticlă de bere. Curajul şi Descătuşarea – La 13 ani eram îndrăgostit de toate fetele din lume. Slăbisem mult şi eram suplu (graţie unui tratament naturist), dar rămăsesem cu imaginea obezului pe retină. Alcoolul a diluat-o. Am băut primele trei beri din viaţa mea la un chef, m-am făcut muci şi am prins curaj să sărut o fată (cu limba). Acasă mi-am notat pe un bileţel, să nu uit a doua zi: “M-am lins cu R.”. M-am îndrăgostit de ea, dar n-a mai ieşit nimic.

4. O statuetă din bronz cu doi îndrăgostiţi încolăciţi care se sărută. Iubirea şi despărţirea – De ce o statuetă în halul ăsta de kitschoasă? Pentru că îmi aminteşte de prima mea iubire, B., de la 18 ani, care mi-a făcut cadou aşa ceva de Sfântul Valentin. Celelalte fete, mi-am dat seama atunci, erau doar pofte carnale. O dată cu prima iubire a apărut, inevitabil, şi prima despărţire (la iniţiativa ei), apoi prima împăcare (tot la iniţiativa ei), apoi a doua despărţire (la iniţiativa…ei). Noroc că eram încă suplu.

Mă opresc aici, pentru că mai departe aş intra în nişte zone foarte intime şi nu ar fi drept faţă de unele persoane. Voi cum aţi vedea un muzeu al fostelor iubiri?

Foto main: Flickr/Hamed Saber

 


7 comentarii

  1. Articol extrem de impresionant, care m-a facut sa calatoresc putin in timp si sa ma gandesc cate un pic la toti baietii din viata mea – toti care erau doar iubiri platonice, dar frumoase. Multumesc, Ionut!

  2. Muzeul iubirilor mele

    sau

    De ce iubesc barbații

    Bărbații din viața mea nu pot fi cuantificați sau clasificați. Nu au fost mulți sau puțini, buni sau răi, frumoși sau urâți. Unii au zăbovit preț de câteva ceasuri, alții au rămas câteva luni sau câțiva ani. Unii au vrut să rămână o viață, alții abia au așteptat să plece. Unii mi-au trecut doar prin gânduri, în vreme ce alții mi-au trecut prin brațe sau prin pat. Dar fiecare dintre ei m-a întregit. Fiecare dintre ei a venit când a trebuit și a stat cât a trebuit. Pe toți îi port în mine pentru totdeauna. Ei sunt trecătorii care mi-au ieșit în cale când pășeam agale prin viață, căutându-mă și negăsindu-mă. Amintiri calde de pe vremea când sufletul meu era un puzzle enigmatic.
    Mă jucam cu păpușile și îmi erai în minte. Lăsam păpușile deoparte să mă gândesc la tine. Să visez. Inocența nu mi se terminase dar era pe sfârșite. Vroiam să visez săruturi și mângâieri dar nu le cunoscusem, așa că nu știam să le visez. Apoi mă jucam iar cu păpușile. Fetița se lupta cu femeia. A fost o luptă dreaptă și a învins femeia. Cu tine în gând, am dat jos fundele din păr și am început să cresc…
    Pe tine te-am iubit cu încăpățânare dar nu am știut să-ți spun. Îți sorbeam vorbele și-ți încredințam secretele. Mi-era bine când eram cu tine. Nu demult mi-ai spus că și tu mă iubeai atunci. Dar nici tu nu ai știut să-mi spui. Îmi sorbeai vorbele și-mi încredințai secretele. Îți era bine când erai cu mine. Și acum ne spunem secrete și ne este bine când ne avem aproape. Nu știu dacă ne iubim. Poate nici acum nu știm să ne spunem.
    Cu tine am învățat dragostea frumoasă, adolescentină. M-ai iubit privindu-mă în ochi și ținându-mă de mână. Ne lăsam visele pe băncile parcurilor și când te-am părăsit ai plâns. M-am iertat că te-am făcut să suferi, chiar dacă ochii tăi în lacrimi mă urmăresc și azi. A fost prima dată când am rănit un bărbat. Apoi m-am obișnuit…
    Tu cântai la chitară, aveai părul lung și haine ciudate. Cântai frumos și îmi făceai inima să bată mai tare. Nu știai…Apoi mi-ai scris o scrisoare de dragoste. Ai tradus-o în Morse o noapte întreagă și mi-ai pus-o pe bancă, la școală. Când am gasit-o, ai fost în preajmă. Și te-ai oferit s-o traduci. Că tu știi Morse. Am aruncat-o cât colo și atunci nu ai mai avut curajul să-mi spui că este de la tine și iubirea noastră n-a mai început. Ți-a luat un deceniu jumate să-mi povestești despre scrisoare. Prea mult…
    Cu tine am devenit femeie. Nu te-am iubit. Erai doar frumos. Și acum ești doar frumos și te joci cu toate femeile. Și-mi povestești despre ele și despre cum presimți tu că vei muri de mâna unui bărbat gelos. Și-mi place să am acces la mintea perversă a unui bărbat afemeiat…
    Tu m-ai salvat de o mie de ori. În brațele tale am venit când vroiam să uit alte brațe. Și mereu m-ai primit. Și când vroiam să plec, mă lăsai. Și mă primeai iar, când vroiam înapoi. Când realitatea devine prea greu de îndurat, trăiesc o poveste cu tine. Ești basmul meu personal…
    Cu tine am simțit ce înseamnă să fiu jumătate dintr-un întreg, să fiu sufletul pereche al cuiva. Am fost fericită că te-am găsit, că te am și eternitatea părea prea scurtă, trăită cu tine. Ai fost extaz și agonie. Iubirea pentru tine o simțeam în toată ființa mea. Iubirea pentru tine m-a făcut mai caldă, mai bună. Și apoi, durerea m-a doborât, m-a epuizat. Și uitarea părea să nu mai vină… A rămas amintirea dulce a unei povești ce ar fi putut fi frumoasă. Mulți oameni trebuie să trăiască zeci de vieți până să aibă ce am avut noi. Dar chiar dacă tu nu ai fost pentru totdeauna, amintirea ta este…
    Tu ai fost un răsărit de soare, o mare caldă și un băiat frumos. O dimineață de vară ca nici o alta din viața mea. Ochi albaștri, vorbe frumoase, săruturi lungi. Și un regret…
    Tu ai venit într-o duminică geroasă și însorită, pe Markham Street și mi-ai arătat puțin din lumea aceasta nouă, în care în unele zile vreau să mă pierd și din care, în alte zile, vreau să fug. Ești normalitatea din ceea ce poate să fie haosul unui nou început sau doar o aventură de-o iarnă. Cea mai lungă iarnă…Ești frig, zăpadă, Downtown, Plato, Pink Floyd, weekend-uri leneșe, filme, ciocolată, ochi verzi care râd când mă privesc, răsfoit de cărți la Indigo, cappuccino în fotolii largi, în cafenele prietenoase, glume multe și lungi discuții despre viață…
    Ei sunt ei. Imperfecți și necesari. Eu sunt și eu și ei în același timp. S-au amestecat cu mine și m-au făcut ceea ce sunt acum. Unul singur dacă ar fi lipsit din viața mea, nu aș mai fi eu, întreagă.
    Și de asta iubesc bărbații. Pentru că dacă nu ar fi ei, nu aș mai fi nici eu, așa cum sunt azi. Și nici fericirea nu ar avea atâtea fețe și nu ar fi la fiecare colt, pândidu-mă, să mă năpădească, să mă posede, să mă copleșească…Pentru că bărbații sunt bucuriile și tristețile noastre, fericirile și durerile imense care ne inundă sufletele și mințile o viață întreagă, iubindu-ne sau părăsindu-ne…

  3. Pingback: Muzeu sau sanctuar, tot obiecte moarte şi desprinse de realitate

  4. Pingback: Kis séta az elmúlt szerelmek múzeumában » Think Outside The Box

  5. Pingback: Scrisoare deschisã cãtre mine | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger