Muzeu sau sanctuar, tot obiecte moarte şi desprinse de realitate

1

 

Am decis să ridic mănuşa aruncată de Ionuţ la sfârşitul articolului Muzeul fostelor iubiri, care m-a făcut să mă gândesc: oare eu, care întotdeauna am colectat obiecte şi pot să devin foarte ataşată de unele lucruri, pot să asociez câte ceva băieţilor din trecut pe care voiam să-i am, dar dragostea a rămas de fiecare dată neîmpărtăşită? Căci “tragedia” adolescenţei mele a constat în acest fapt: făceam sport din a alege băieţi după care oftam luni sau ani de zile, întotdeauna fără rost. Nu este o tragedie specială, este destul de telenovelistică, însă nu pot să nu-mi dau seama că eu mi-am făcut-o cu propriile mâini.

de Timea Racz


Îmi este greu să aleg obiecte care să mă reprezinte chiar şi pe mine. Aceste iubiri fugitive şi mai tot timpul platonice sunt destul de îndepărtate acum ca să aibă în sine valoare muzeală. Lucrurile fizice de care îmi aduc aminte formează în mintea mea un muzeu “clasic”: obiecte de valoare rigide, fără legătură directă cu lumea de astăzi şi cu privitorii, relicve faţă de care am o oarecare relaţie sentimentală, însă aparţin întru totul altor persoane.

Pornesc din clasa întâi, când o radieră ieftină şi urât mirositoare reprezenta jurământul iubirii: am primit-o de la băiatul cu faţă de „tipic simpatic” care stătea în spatele meu. Pe radieră scria te iubesc. „Să nu spui la nimeni, dar cred că Zs. e îndrăgostit de mine”, i-am şoptit colegei de bancă, care, la rândul ei, a spus acelaşi lucru tuturor fetelor din clasă şi am ajuns de râsul lumii. Dar a trecut repede, în clasa a doua iubeam deja pe altcineva, care avea un joc electronic de Tetris, şi de-abia aşteptam să ne întâlnim, să mă lase să mă joc pe el. Nu era totuşi o iubire pe interes, aveam toate simptomele unei dragoste nebune, cu fluturaşi în stomac şi alte locuri comune.

În clasa a treia a început o iubire mai persistentă, care a ţinut vreo trei ani. Pentru J. aş expune, în muzeul fostelor iubiri, brăţara lui de argint care îl reprezenta. În vremea aceea, dacă îmi amintesc bine, numai el purta vreo bijuterie dintre băieţi. Aveam multiple fantezii legate de brăţara aceea: cea mai puternică a fost când mi-am imaginat că cineva mă îmbrăţişează de la spate, apoi fuge, însă eu îl recunosc după brăţară.

Iubirea faţă de J. mi-a trecut aproape în mod instant când l-am cunoscut pe R., fratele unei colege, cu vreo doi ani mai în vârstă. În vremea aceea începusem să tind spre mister, pe colegi îi cunoşteam deja prea bine, nu reprezentau nicio noutate. Lui îi atribui mai multe obiecte, în primul rând un bulgăre de zăpadă – în prima mea însemnare din jurnalul personal am scris despre bucuria imensă pe care am simţit-o atunci când i-am dat în mână un bulgăre, în curtea şcolii. Evident, nu mai putea să-l arunce în mine, nu ar fi fost gentleman-like. Apoi, un banal fir de trandafir, pe care nici măcar nu l-am primit de la el, ci de la sora lui, care însă a spus că el mi-l trimisese, de 8 martie. Am crezut-o, dar mai târziu mi-am dat seama că mama lor era profesoară şi, cel mai probabil, floarea provenise din colecţia adunată de ea de la elevi.

Cu R. mai pot asocia o fotografie care ar fi prea tipică pentru un muzeu al amintirilor, însă poza respectivă a reprezentat şi un obiect comercial: am dat o brăţară sau aşa ceva în schimbul ei. Apoi, începând de atunci, mi-am dezvoltat un obicei aproape bolnav de a dormi cu pozele actualilor amorezi sub pernă şi de fiecare dată când mă îndrăgosteam definitiv şi iremediabil de cineva, prima dată făceam rost de o poză (în vremuri fără Facebook sau hi5, deci nu era uşor), să pot dormi liniştită, cu „el” sub pernă.

Sărind puţin în timp, neglijând câteva iubiri de o lună sau două, ajung la vârsta magică de 15 ani, când m-am îndrăgostit de B., pentru prima dată cu adevărat şi într-un fel destul de masochist. Voiam să mor când, după un an de suspine şi priviri furate, am decis să-i mărturisesc iubirea, dându-i în acelaşi timp un „volum” – adică un caiet – cu poeziile mele, toate siropoase şi stupide, iar el mi-a zâmbit şi mi-a zis că se bucură mult, dar are prietenă. Acest caiet l-ar reprezenta pe el în muzeu şi acesta e singurul obiect din care nu am cum să lipsesc şi eu, chiar dacă m-am detaşat de acele versuri copilăreşti în momentul în care am ajuns la prima relaţie.

Şi odată ajunsă aici, nu mai am obiecte de expus. Parcurgând momentele de iubire din copilărie şi adolescenţă mi-am dat seama că pot asocia lucruri cu persoane care au existat doar în fanteziile mele, cel puţin nu erau aşa cum le-am văzut eu. Odată ce am reuşit să cunosc pe cineva cu adevărat, a dispărut viziunea aproape „religioasă” asupra lui şi, totodată, şi obiectele de veneraţie cu care mi-am construit singură un sanctuar total desprins de realitate.

 


Un comentariu

  1. Pingback: Kis séta az elmúlt szerelmek múzeumában » Think Outside The Box

Leave A Reply