Multe dintre lacurile lumii se evaporă, unele putând dispărea complet

0

La finalul lui ianuarie, vă anunțam că Lacul Poopó, considerat al doilea cel mai mare din Bolivia, a fost declarat evaporat, din volumul său de apă rămânând doar 2%. Poopó s-a mai evaporat parțial și înainte, dar cercetătorii spun că de această dată recuperarea lui nu ar mai fi posibilă. Lacul Titicaca, cel mai mare lac al Boliviei, se confruntă la rândul său cu probleme, iar cercetările recente, rezumate de Newscientist, arată că lacuri din alte părți ale lumii se află pe drumul dispariției complete.

Dispariția lacului Poopó, care avea o suprafață de 2.700 de kilometri pătrați, a fost pusă pe seama creșterii temperaturilor la nivel local, determinată de arderea combustibililor fosili, ceea ce a dus la topirea ghețarilor și, implicit, la dispariția surselor de apă pentru Poopó. Acestui factor i se alătură seceta provocată de El Nino, creșterea cantității de aluviuni și folosirea apei afluenților lacului pentru minerit și agricultură. Cercetătorii se așteaptă ca lacul Titicaca să aibă aceeași soartă.

Temperatura aerului a crescut cu circa 0,7 grade Celsius în Anzi în ultimii 70 de ani, iar lacurile se evaporă mai repede decât se regenerează. Titicaca se află aproape de un prag critic. O încălzire atmosferică cu doar 1 sau 2 grade Celsius, preconizată pentru anul 2050, ar fi suficientă pentru evaporarea unei cantități de apă care ar decupla râul Desaguadero, alimentat de Titicaca, și ar seca toate corpurile de apă pe care râul le hrănește. Asta ar avea urma să aibă consecințe catastrofale pentru cele 3 milioane de locuitori din regiunile muntoase ale Boliviei, printre care se numără și capitala La Paz.

Dacă Titicaca nu va mai alimenta râul Desaguadero, regiunea s-ar muta într-un nou sistem climatic, iar întregul Antiplano, un platou alpin din munții Anzii Cordilieri, cel mai mare de pe Terra după platoul Tibetului, s-ar transforma dintr-o zonă agricolă roditoare într-una stearpă și neprimitoare. Acest lucru, spun cercetătorii, s-a mai întâmplat în alte două perioade dintre glaciațiuni și, de fiecare dată, fenomenul a durat câteva mii de ani.

Nu doar Bolivia se confruntă cu astfel de probleme. Lacuri din mai multe părți ale planetei se încălzesc, se micșorează sau dispar. Apele de suprafață ale lacurilor lumii s-au încălzit, în medie, cu 0,34 de grade Celsius per deceniu din 1985 încoace. Lacul Fracksjön din Suedia este lacul cu cel mai ridicat nivel de încălzire din lume, înregistrând creșteri de 1,35 de grade Celsius per deceniu, o rată mai mare decât cea a temperaturii aerului din zonă. La mică distanță de el se află Lacul Superior din America de Nord. În spatele acestei încălziri rapide s-ar afla o combinație între ceruri mai senine, creșterea temperaturii aerului și o perioadă mai scurtă din an în care există straturi de gheață.

Fenomenul afectează ecosistemele lacurilor. În lacurile europene, populațiile de pești care preferă apa rece se află în declin, în timp ce numărul peștilor care o preferă pe cea caldă crește. Aceștia din urmă se hrănesc cu zooplancton, care controlează înmulțirea algelor dăunătoare. Totodată, încălzirea rapidă separă apa rece din adâncuri de cea caldă de la suprafață, reducând transferul de nutrienți și oxigen și afectând astfel organismele care nu se pot deplasa între cele două straturi.

Lacurile tropicale sunt cel mai vulnerabile în acest sens, pentru că nu beneficiază de un sezon rece care să echilibreze cele două straturi. Lacul Tanganyika este unul dintre exemple, fenomenul mai sus amintit ducând la declinul populației sale de pești, de care oamenii din zonă depind ca sursă majoră de proteine și care asigură joburi pentru circa 1 milion de persoane.

Dispariția unor lacuri în sudul Europei, Orientul Mijlociu și Asia Centrală a fost pusă pe seama extracției tot mai ridicate a apelor pentru agricultură și creșterea unei populații tot mai însetate. Regiunea se confruntă cu un climat mai uscat, care contribuie la creșterea nivelului de extracție a apei. Prin urmare, lacurile din platoul central al Anatoliei și-au pierdut jumătate din suprafață în perioada 2003-2010. Lacul Akşehir a secat complet, ducând la extincția unei specii de pește și amenințând alte două specii endemice cu dispariția. La ritmul actual de extracție a apei, se preconizează că unul dintre cele mai mari lacuri din zonă, Beysehir, ar urma să dispară complet până în 2040. Apa lui este vitală pentru irigații și pentru economia locală.

În Mongolia, modificarea tiparului precipitațiilor, combinate cu înflorirea mineritului și cu irigațiile pentru agricultură, au dus la secarea unui sfert din lacurile țării din anii ’80 încoace. La rândul lor, lacurile din sud-estul Australiei s-au micșorat în timpul secetelor recente; unul dintre cele mai mari, lacul Alexandrina, a pierdut două treimi din volum, iar nivelul său de salinitate a crescut de cinci ori în 2009. În spatele acestui fenomen s-ar afla cantitatea mare de apă folosită în agricultură, combinată cu schimbările climatice, în urma lui producându-se extincții ale unor specii native de pești. În zona arctică, presărată cu milioane de iazuri (lacuri mici), numărul acestora s-ar fi redus cu aproape o treime în ultimii 60 de ani, iar o cincime din ele au dispărut, în mare parte din cauza subțierii stratului permanent de gheață. În 2014, un lac arctic cu un volum de apă cât 350 de bazine olimpice a secat în doar 36 de ore. Dispariția acestor iazuri împiedică formarea de lacuri în zona artică.

În ciuda acestui trend, majoritatea lacurilor lumii nu sunt amenințate cu dispariția în viitorul apropiat, iar în unele regiuni, cum ar fi platoul tibetan, numărul lor înregistrează o creștere uriață. Topirea accelerată a ghețarilor răcește lacurile deja existente și generează unele noi, numărul acestora fiind de 1.099 în perioada 1990-2010, ceea ce înseamnă o creștere cu 23%.

Sursa: Newscientist


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger