Atunci când ne referim la ceea ce au devenit copiii, avem adesea nevoia să atribuim meritele sau vina unuia dintre părinți, referindu-ne nu doar la ceea ce au făcut aceștia pentru copiii lor, ci și la calitatea materialul genetic. Dacă un copil rămâne corigent la matematică, este din cauză că e greu de cap ca maică-sa ori, dacă devine olimpic, „vina” trebuie să o aibă creierul familiei, tatăl. Oare faptul că un alt copil ajunge să câștige medalia de aur la gimnastică este pentru că s-a născut talentat, adică având niște conexiuni neuronale care strigau cât le țineau dendritele încă de la naștere, “vei fi campion”?
de Anca Răducan, psiholog
Când ne referim la anumite trăsături ale noastre, cum sunt înălțimea, culoarea ochilor sau a pielii, moștenirea genetică pare să aibă un rol extrem de important. De ce nu ne-am gândi că și alte trăsături sau caracteristici ale copilului (motivația, curajul, autocontrolul, teama de eșec etc.) sunt moștenite genetic și că tot ceea ce trebuie să facem este să ne uităm la părinți, ca să ne dăm seama cum vor fi copiii când vor ajunge adulți? De fapt, este posibil ca de multe ori să fi căzut în această capcană. Dar despre ce tot vorbesc? Despre un mit colosal, care ne limitează viziunea asupra potențialul de dezvoltare a fiecărui copil – mitul creierului fix.
Mitul creierului fix presupune că fiecare copil are o capacitate fixă de învățare, capacitate determinată de moștenirea genetică. Acestă credinţă se bazează pe datele științifice vechi, în care se credea că ne naștem cu creierul complet dezvoltat și că, odată create conexiunile neuronale, nu se mai schimbă. Însă în prezent, noile cercetări arată că realitatea este foarte diferită și mult mai complexă când vine vorba de capacitatea creierului uman și în special de cel al copiilor.
De unde vine această complexitate? După ce Watson și Crack au descoperit structura dublu helix a moleculei de ADN, s-a crezut mult timp că genele noastre dețin informațiile necesare pentru a ghida creșterea și dezvoltarea tuturor celulelor noastre. Vechea paradigmă spune că singura funcție a genelor noastre este să servescă drept matriță care face cópii perfecte numite ARN-m, o moleculă mesager, implicată în replicarea celulelor. Mai exact, ARN-m activează factorul de transcripție, care la rândul lui activează proteinele și care, la rândul lor, influențează comportamentul. Un exemplu familiar tuturor este îmbătrânirea. Pe măsură ce îmbătrânim, anumite gene transmit semnale care scad cantitatea de hormoni din sânge, cum sunt estrogenul și testosteronul. Aceste schimbări modifică sistemul nostru imunitar (îl face mai vulnerabil), capacitatea noastră cognitivă (ne mor celulele neuronale) și, într-un final, comportamentul (aici vă las pe voi să ghiciți).
Însă explicația complexității creierului a venit abia în ultimii ani, când oamenii de știință s-au întrebat dacă nu cumva genele au mai multă flexibilitate. Nu este cumva posibil ca unele gene să fie „citite” și altele nu? Cum ar fi dacă genele ar putea chiar să se modifice? Niște întrebări foarte pertinente, atunci când știm că împărțim aproape 70% din gene cu un dovleac și 98% cu un cimpanzeu și, cu toate acestea, cel puțin în ceea ce privește dovleacul, nu pare să avem prea multe în comun.
De fapt, până de curând, funcția genelor era privită ca o stradă cu sens unic, unde informația genelor ne determina viața. O comparație mai potrivită ar fi cea cu o stradă cu dublu-sens, în care genele ne influențează viețile, iar experiența ne modifică genele. Nu-i așa că la citirea acestor rânduri vi s-a aprins un beculeț? Spun asta, pentru că eu realizez cât de mult mai avem de explorat tărâmul educației până când să atingem limita maximă posibilă. Mult mai mult decât credeam odată. Dacă un copil petrece jumate sau chiar trei sferturi din zi la școală, timp de 12 ani, ne putem aștepta ca această experiență să-i afecteze nu doar răspunsul creierului la mediu, ci chiar și genele.
E limpede: creierul copilului se dezvoltă în relație cu mediul.
Așadar, vestea îmbucurătoare (sau îngrijorătoare, depinde din ce perspectivă priviți) este că stilul de viață pe care îl avem și mediul în care trăim pot influența percepția stresului, iar asta poate influența secreția de cortisol în sânge, care la rândul ei afectează proteinele mesager și, în cele din urmă, influențează materialul genetic. Felul cum percepem viața (încărcată de stres ori dimpotrivă, ca o croazieră, plină de obstacole sau ușoară, ca un dar sau ca o datorie etc.) afectează reacțiile corpului la evenimentele trăite și astfel, corpul produce sau nu hormoni ai stresului. Cu alte cuvinte, un copil care a avut modele ce l-au învățat cum să facă față situațiilor dificile, eșecurilor, dezamăgirilor va simți probabil un control mult mai mare asupra unei situații similare în viitor, decât un copil care a fost ferit de astfel de experiențe.
Complexitatea mediului determină genele să interacționeze între ele, iar felul cum răspund depinde de semnalul primit. Dacă un copil este expus unei traume, creierul lui se va mobiliza puternic să se modifice (să se adapteze) în baza experienței „negative” și asta poate să însemne încetinirea, stoparea dezvoltării sau chiar moartea câtorva zeci de milioane de celule neuronale. Dar același lucru se întâmplă și în cazul experiențelor „pozitive”, iar acest fenomen poartă numele de expresie genică.
Stresul cronic, traumele, mișcarea fizică, nutriția, factorii sociali, stările emoționale puternice sunt enunțate de specialiști ca fiind aspectele care afectează semnificativ dezvoltarea creierului.
Dacă vreți, puteți privi genele ca pe niște posibilități încă nemanifestate, iar mediul pe care voi îl alegeți pentru copiii voștri ca pe un magician (cu diferența că nimic nu este magic în ceea ce se întâmplă) care activează sau dezactivează expresia genică. Cu siguranță genele joacă un rol important, dar ceea ce creează complexitatea creierului nostru este experiența variată pe care o avem.
Voi, părinții, prin condițiile pe care le oferiți copiilor voștri, ajutați la dezvoltarea creierului lor. Celulele neuronale ale unui nou născut aşteaptă nerăbdătoare minunile vieții, pentru a se „hotărî” dacă vor continua să trăiască, să crescă sau să moară. Creierul va produce sau va pierde neuroni și va face noi conexiuni neuronale sau va pierde unele vechi, toate pe baza experienței de viață.
Copiii asimilează uimitor de ușor dacă sunt expuși de suficient de multe ori la o experiență. Nu e de mirare că unii copii cer să li se spună o poveste de zeci de ori, în ciuda adulților care de mult s-au plictisit de ea, alții vor să vad un film sau o scenă dintr-un film de mai multe ori și fac adevărate obsesii pentru tot felul de jocuri și jucării sau cursuri care le stimulează curiozitatea și dorința de a explora noi lucruri.
Cum putem să ne îngrijim de potențialul de înflorire al copiilor ținând cont de aspectele care pot influența creierul enumerate mai sus? Vă ofer o perspectvă personală:
- Cum poate fi abordat stresul?
Stresul cronic poate fi prevenit prin dezvoltrea rezilienței. O metodă bună este cea în care părinții își ajută copilul să gândească în termeni de soluții și să învețe din experiențele anterioare lecții de viață utile.
- Cum îi învățăm pe copii importanța unui corp sănătos?
Pentru început, prin practicarea unui sport, iar apoi când vor crește, le puteți vorbi despre importanța nutriției.
- Cum îi învățăm arta relaționării?
Am menționat mai sus că relațiile sociale sunt foarte importante, așadar, e de dorit ca primul model de relație pe care îl au copiii, cel al părinților, să fie unul securizant, care să ofere un model de gestionare a diferențelor și de comunicare asertivă.
Pentru explorarea potentialului, copiii trebuie ghidați către activități diverse ce le dau șansa să se descopere, altfel nu au de unde să știe cine sunt, care le sunt limitele și ce pot deveni.
Rămâne ca fiecare dintre noi să descopere cum să se raporteze la multitudinea posibilităților de a forma oameni, fiind mai conștienți de potențialul pe care îl are creierul și mediul în care se dezvoltă.
Puteţi citi şi:
Cei 50% care fac diferenţa în educarea copilului
Un comentariu
Watson si Crick