“Molecula morală”: Evoluţia încrederii

0

coperta Molecula moralaAvând o formaţie de economist, dar şi studii de neurologie, Paul Zak a descoperit legătura dintre eliberarea unei molecule – oxitocina – şi comportamentul empatic, pe care se bazează încrederea între oameni şi, în ultimă instanţă, prosperitatea unei societăţi. Poate că sună simplist, dar aceasta e concluzia unui spectaculos şir de experimente în care Zak a testat pornirea subiecţilor de a se încrede în semeni. De curând, Editura Humanitas a publicat în Colecţia de Ştiinţă, coordonată de Vlad Zografi, cartea Molecula morală. Sursa iubirii şi a prosperităţii, în traducerea Ancăi Bărbulescu. Volumul spune  povestea pasionantă a descoperirilor lui Zak, fiind, în acelaşi timp, o construcţie teoretică seducătoare, în care se întâlnesc biochimia şi ştiinţele despre om, societate şi economie. În cele ce urmează, vă propunem să citiţi un fragment din această carte, în care aflăm mai multe despre încredere de la homari.

Homari indrăgostiţi

Evoluţia încrederii

Haideţi să ne gândim la umilul homar.

Crustaceul Homarus americanus cel înfricoşător la înfăţişare n-a fost considerat niciodată deosebit de moral sau deosebit de romantic (cu excepţia unor contexte care includ unt topit şi un vin alb bun). Are o carapace tare şi cleşti la fel de duri, e foarte agresiv, cu un puternic instinct de posesie a teritoriului şi, cel puţin în captivitate, uneori îşi mănâncă semenii.

Dar când climatul este propice şi domneşte o lumină discretă, homarii pot fi chiar adorabili – au un ritual de curtare ce aminteşte de o scenă romantică dintr-un film franţuzesc vechi. Totul începe cand femela stropeşte interiorul grotei masculului cu un parfum seducător, apoi se strecoară înăuntru ca să se dezbrace de carapace. Ca în atâtea şi atâtea scenarii de film, pentru a-ţi găsi jumătatea perfectă e nevoie să dai la o parte exoscheletul tare, protector. Dar pe homari dezbrăcarea de carapace îi lasă complet vulnerabili până când le creşte cea nouă. E vorba aşadar de un act de încredere colosal. Femela trebuie să-şi încredinţeze viaţa masculului ales, unei fiinţe pe care în mod normal ar trata-o ca pe un concurent, dacă nu chiar ca pe o ameninţare directă. Semnalul chimic care o face să lase deoparte prudenţa pe durata aventurii şi a formării unei carapace noi e un precursor străvechi al oxitocinei. Un compus chimic înrudit, care va apărea şi el mai târziu în povestea noastră despre moralitate, îl face pe mascul să aibă grijă de parteneră, s-o protejeze şi s-o trateze cu blândeţe.

Chiar putem numi comportamentul homarilor „încredere“ şi conduită morală ca reacţie la încredere? Ar însemna să facem un pas înainte de vreo sută de milioane de ani. Totuşi, ce putem spune e că mecanismul fiziologic fundamental din spatele tuturor impulsurilor noastre morale datează dintr-un trecut în care animalele nici măcar nu se aventuraseră pe uscat. Şi totul a inceput cu sexul.

Faptul că precursorii încrederii şi reciprocităţii sunt atât de vechi, că ADN-ul ancestral al comportamentului nostru moral e întipărit în celulele din întregul corp şi că totul îşi are rădăcinile în reproducere sugerează destul de clar că ceea ce azi numim moralitate nu e vreo idee tarzie, civilizatoare, sau un accesoriu contrar naturii noastre, ci chiar are legături profunde cu supravieţuirea propriu-zisă.

Dacă biologia reproducerii pare un punct de plecare prea umil şi improbabil pentru genul de probleme elevate care aveau să-i muncească mai târziu pe profeţi, preoţi şi filozofi, întrebaţi-vă ce v-ar deranja mai mult: ca jumătatea voastră să mai strecoare câte o minciunică în lista de cheltuieli de săptămâna trecută, sau să facă o partidă de sex extraconjugal în timpul unei opriri neprevăzute în Dallas? Dorinţa de a orienta energia sexuală spre rezultatul cel mai constructiv din punct de vedere social se află foarte aproape de nucleul oricărui sistem moral din orice cultură de pe planetă.

Capitolul de faţă oferă un fel de trecere în revistă zoologică a apariţiei şi evoluţiei sistemului de orientare morală, fundamentat pe chimia reproducerii. Mai întâi, sistemul a stabilit legături între parteneri, apoi între perechea formată şi progeniturile ei, iar ulterior intre membrii familiei nucleare şi rudele apropiate şi tovarăşii lor. Modul prin care am ajuns să ştim ceea ce ştim acum despre funcţionarea întregului mecanism e demn de un roman poliţist.

Dar soluţia la enigma aceasta detectivistică ne conduce la cea mai importantă întrebare căreia i-am dat vreodată răspuns ca specie. Sub influenţa oxitocinei, nu ne e prea greu să manifestăm generozitate, grijă şi atenţie faţă de indivizi cu care avem o legătură personală strânsă. Provocarea mai mare e alta: cum extindem comportamentul acesta virtuos şi către aceia cu care nu avem aproape nimic în comun şi pe care nici nu-i vom vedea vreodată la faţă?

Ca prim pas spre răspuns, trebuie să intrăm în plin într-o poveste despre evoluţie, care începe acum circa şapte sute de milioane de ani. Primele personaje din povestea noastră sunt creaturi marine atât de primitive, încât sistemele lor nervoase funcţionează mai degrabă ca un cod informatic decât ca ceea ce considerăm a fi un creier. La computere, alegerea e întotdeauna binară, aşa că nu există decat două opţiuni. Pentru animalele preistorice, alegerea binară nu se făcea între unu şi zero, ci intre da şi nu, oprire sau mers inainte, apropiere sau retragere. Foamea provoca o înaintare. Un stimul dur sau dureros determina o retragere. Ameninţarea stimula hormonii de stres care provocau retragerea sau comportamentul ostil – celebra reacţie „luptă sau fugi“. Frămantările mentale pe marginea ambiguităţilor morale – să-mi înşel soţul care mă înşală?, să fur de la compania la care lucrez, că tot fură de la stat?, să omor un om ca să salvez alţi cinci?, să-i fac pe plac lui Hitler ca să evit un război? – pur şi simplu nu existau.

Grupurile de compuşi chimici care orchestrau reacţiile acestea de tip pornit-oprit funcţionau ca sistemele de propulsie din navele spaţiale. Lucrau în echipe opuse şi se activau sau se dezactivau, mânându-ne strămoşii îndepărtaţi în direcţii diferite la un moment sau altul. Dacă animalul era programat corect, o lua la stânga când trebuia s-o ia la stânga, şi la dreapta când trebuia s-o ia la dreapta, având o oarecare şansă să rămană în viaţă suficient cât să se reproducă. Astfel se măsoară dintotdeauna succesul în natură: prin supravieţuirea până la transmiterea genelor către generaţia următoare, iar apoi către următoarea.

Dar, in capitolul al doilea al poveştii noastre, a început să fie nevoie de un comportament mai variat şi mai subtil decât miza totul-sau-nimic a sistemului apropiere/retragere. Trebuia ca animalele mai complexe, precum homarul, să se apropie efectiv unul de altul ca să se reproducă, dar reacţia de luptă sau fugă, controlată de teamă, care le face dintotdeauna pe animale să se ferească unele de altele, era prea utilă ca să fie eliminată. În fond, această prudenţă contribuie la supravieţuire. Era deci nevoie de o suspendare temporară a prudenţei, declanşată în împrejurările potrivite, un fel de armistiţiu care să dureze exact cât dura curtarea şi împerecherea, urmând să dispară la sfârşitul aventurii.

În natură, inovaţia survine întâmplător şi în paşi minusculi, la intervale extrem de mari. La sistemele vii, mecanismul principal din spatele schimbării se bazează pe erori genetice numite mutaţii. Când o astfel de inovaţie accidentală funcţionează mai bine decat ceea ce exista în locul ei înainte, noua genă se menţine şi se răspândeşte. Se califică pentru „selecţia naturală“ graţie propriului succes, ceea ce înseamnă că îi asigură unui anumit tip de fiinţă şansa de a trăi mai mult, într-un număr mai mare de indivizi, şi de a produce mai multe progenituri viabile. Dar, fiindcă întregul proces se bazează pe încercare şi eroare, sistemele noi se construiesc peste cele vechi, iar instrucţiunile noi se imprimă peste cele dinainte ca actualizări, nu ca înlocuitori.

În oceanele preistorice despre care vorbim, pe când tot regnul animal trăia în apă, principalul hormon de stres era un compus chimic care comanda reacţia de „luptă sau fugi“, numit vasotocină şi format din nouă aminoacizi. Într-o bună zi, absolut accidental, un peşte de mult uitat a venit pe lume cu doi dintre cei nouă aminoacizi inversaţi. Noua proteină rezultată – căreia acum ii spunem isotocină – producea un efect diametral opus faţă de stres sau de reacţia „luptă sau fugi“. Dimpotrivă, noua moleculă scădea temporar starea de alertă, şi astfel animalul se relaxa, ceea ce reducea teama de întâlniri, ceea ce, mai departe, facilita raporturile sexuale, fapt care s-a dovedit a fi benefic. De aceea, proteina mutantă s-a păstrat şi a proliferat, devenind, în timp, o caracteristică standard a chimiei interne a peştilor. Odată cu isotocina, vechiul repertoriu apropiere/retragere s-a îmbogăţit cu apropierea reciprocă. In plus, isotocina a adăugat o nouă opţiune de importanţă vitală la sistemul „luptă sau fugi“, şi anume „hârjoneala“.

Prin milioane de alte mutaţii survenite în sute de milioane de ani, isotocina şi vasotocina au continuat să evolueze, în timp ce natura înainta pe căi întortocheate spre forme de viaţă superioare şi, în cele din urmă, spre fiinţe ca voi şi ca mine. Pe parcurs, o variantă a isotocinei s-a transformat în oxitocină. Vasotocina a devenit arginin-vasopresină, şi, în ziua de azi, în interacţiune, cei doi compuşi sunt în continuare două dintre principalele noastre „propulsoare“ ce ne ghidează comportamentul reproducător – dar şi pe cel moral.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger