Moartea vinde. Cum să faci primul milion

2

Cu două săptămâni în urmă, am auzit, la radio, ştirea despre “reţeaua morţilor” (sau “mafia cioclilor“, după alte titluri): angajaţi ai Poliţiei, ai SMURD-ului, ai Serviciului de Ambulanţă şi patroni de pompe funebre au pus la cale o afacere, profitabilă, se pare, tuturor celor implicaţi. Angajaţii respectivi alertau pompele funebre când ambulanţa era solicitată prin serviciul 112 pentru pacienţi în stare critică sau în cazul unor accidente cu victime. Astfel, patronii pompelor funebre luau contact direct şi imediat cu familia celui care urma să decedeze (sau deja decedat), oferind serviciile necesare îngropăciunii. Probabil, la preţuri “promoţionale”. Desigur, nu este nimic amuzant în ştirea aceasta, dar, auzind-o, am zâmbit. Pentru că, cu foarte puţin timp înainte să o aud, citisem cartea “Cum să faci primul milion” a lui Bogdan Costin.

 

de Camelia Jula

 

„Cum să faci primul milion” nu este un manual motivaţional – inspiraţional, plin de avânt american pentru a porni pe calea îmbogăţirii facile. Nu împărtăşeşte secretul câştigului la loto, nici al celui pe bursă. Nu vă vinde gogoşi despre cum să atingeţi fericirea în 10 paşi simpli, care la final să se lase cu obţinerea unui milion de dolari. Dacă asta căutaţi, înseamnă că mai credeţi în Moş Crăciun şi cartea aceasta nu este pentru voi. De fapt, titlul ei este doar o parodie. Nu este nici un roman poliţist care să fi precedat dezvăluirea acestei „mafii” româneşti reale, construită în jurul deceselor, bazată pe eterna şi fascinanta mită. Dar, undeva, pe parcursul cărţii, se naşte o reţea care „căpuşează” trecerea în nefiinţă, pornind de la o idee banal de simplă şi evidentă: moartea vinde. Reţeaua imaginată de autor nu este similară celei descoperite de anchetatori în cazul descris mai sus, dar nici pe departe. Şi de aici zâmbetul meu. Pentru că Bogdan Costin şi-a construit romanul excelent, pe fragmente de realitate, pe care a ţesut o ficţiune atât de credibilă, încât te întrebi dacă nu cumva, de fapt, totul se întâmplă aşa cum el descrie, dar a pus lucrurile sub forma ficţiunii, ca să ne menajeze.

Cartea este România din jurul nostru. Este foarte posibil să vă recunoaşteţi în unele dintre personaje ori să vă daţi seama că aveţi şi voi un fost coleg de liceu precum Radu Sava sau un vecin şomer şi poet precum Nae, o şefă precum Irina Mocanu, o soţie ca Diana, un amic precum Răzvan Moga sau un cunoscut ca Toma Drăgan. Poate chiar realizaţi că ştiţi pe cineva care seamănă cu personajul principal, al cărui nume poate fi oricare – el este un anonim perfect, un nenumit care îşi păstrează caracterul de la început până la sfârşit, îşi atinge scopurile şi nu devine măcinat de revelaţii. Prin prisma lui, cartea oferă tabloul sec al prezentului în care trăim. Dar există şi surprize, de la început până la sfârşit. Mai mult, dacă sunteţi angrenat într-un domeniu precum publicitatea, media sau sunteţi conectat la ritmul evenimentelor zilnice (de multe ori transmise „senzaţional” sau „catastrofal” de televiziuni), veţi tresări, nu o dată, pe parcursul lecturii. De ce anume, vă las să descoperiţi singuri.

„În publicitate, eşti învăţat că sexul vinde. Sex sells, zic americanii. Că frica vinde. Că noul vinde. Copiii şi căţeii drăguţi vând. Promoţiile şi reducerile vând. Şi câte şi mai câte. De moarte nu prea se ocupă nimeni, deşi e cel mai banal şi important lucru care i se întâmplă consumatorului în viaţa lui. E ca un dirty job. Cineva trebuia să-l facă şi pe ăsta. Eu.

Death sells.”

Acesta este adevărul simplu şi banal pe care îl realizează personajul principal al cărţii „Cum să faci primul milion”. De aici încolo, posibilităţile pe care le descoperă şi nivelul până la care merge cu ele nu au limită. În fond, oameni mor tot timpul. Şi o industrie a morţii oricum există, deja, pornind de la biserică şi până la pompele funebre, producătorii de coşciuge, florării, producători de panglici pentru coroane, maşini de transport, cimitire. De ce nu ar interveni şi publicitatea în afacerea asta? Autorul cărţii lucrează în publicitate, aşa că ştie exact despre ce vorbeşte. Totul e de vânzare, pentru un preţ. Chiar şi viaţa unui om. Chiar şi moartea lui. Iar dacă veţi găsi cinică această carte, înseamnă că aţi citit-o cu atenţie.

Vă oferim două fragmente din acest roman, la alegerea autorului:

 

(1)

Imaginează-ţi ceva. Într-o zi, te sună fata cea drăguţă şi foarte insistentă de la compania de asigurări. Nu mai există femeie pe lumea asta care să arate atât de bine şi să insiste atât de mult să te întâlnească, fapt care-ţi declanşează o serie de fantezii erotice de toată frumuseţea, în care comasezi toate clişeele din filmele porno în care sexul se produce subit, oriunde, oricând. Constaţi surprins şi încântat că o erecţie îşi face loc în agenda ta încărcată chiar atunci, în timp ce vorbeşti cu ea la telefon, chiar acolo, sub biroul tău.

Femeia vrea să vă mai vedeţi o dată. Are o superofertă. Vine ea la tine la serviciu, nu-i nici o problemă, nu trebuie să faci nimic, doar să-i spui o oră la care ea să se prezinte acolo. Accepţi. Amândoi sunteţi foarte motivaţi. Un contract, gândeşte ea, şi comisionul ei la semnare. O invitaţie cu finalizare la ea acasă, gândeşti tu, optimist. Asta dacă eşti bărbat, tu cel care citeşti. Dacă eşti femeie, să ştii că aşa gândeşte soţul tău atunci când încearcă să te convingă să semnaţi contractul acela de asigurare de viaţă pe numele lui şi pe care apoi ţi-l prezintă ca pe o declaraţie de dragoste.

Există un motiv pentru care agenta de asigurări nu are statutul poliţistei, asistentei medicale sau a femeii pompier în panteonul filmelor porno. În primul rând, nu are o uniformă. În al doilea, nu eşti în nici o situaţie limită când o vezi. O cafea şi o ţigară la masa din cafeteria de la parterul clădirii de birouri în care lucrezi nu e o situaţie limită. De aici vine obsesia unora pentru poliţiste, asistente medicale sau femei pompier pe care eu personal n-o împărtăşesc. Când le vezi în viaţa reală, sunt mari şanse să fii la un pas de moarte. Eşti fie captiv între fiarele contorsionate ale maşinii tale cu care ai intrat într-un copac, aşteptând maşina de descarcerare, fie eşti întins pe o targă cu o hemoragie internă cumplită şi gata să intri în comă, fie ai arsuri de gradul trei şi te sufoci de la fum. Şi femeia minune vine să te salveze. O vezi şi, deşi organele tale interne sunt pe cale să clacheze, iar creierul să-şi întrerupă activitatea pe termen nedefinit, tot ce-ţi mai doreşti e să i-o tragi. Cu cât e mai inaccesibilă femeia, cu cât mai imposibilă situaţia, cu atât mai bine. Hei, le-am încercat pe toate, dar pe targă în timp ce sângerez de moarte n-am mai făcut-o până acum, vrei? Eu oricum nu înţeleg fanteziile astea. Mie îmi place femeia accesibilă, cu uniformă sau fără, şi nu am nevoie să fiu pe moarte ca să am chef de sex.

Agenta de asigurări e departe de orice fantezie porno. E la fel de distantă ca de obicei, interesată doar de comisionul ei. Frumoasă şi distantă. Îţi prezintă profesionist ultima promoţie de senzaţie pe care o are compania de asigurări la care e angajată. Faţă de oferta standard de până acum, ai un bonus de câteva mii de euro la valoarea primei pe care familia ta o primeşte în cazul neplăcut în care dai colţul, dar cu o condiţie. Trebuie să bifezi în contract o clauză cum că, odată trecut în lumea celor drepţi, ei pot să pună pe crucea ta din cimitir un abţibild, sticker cum i se zice în română, pe care se vede clar logo-ul companiei de asigurări şi mesajul că familia ta e în siguranţă acum şi îţi este recunoscătoare, pentru că are în cont banii de pe asigurarea de viaţă semnată de tine.

Morţii ştiu de ce.

Ce faci? Semnezi? E vorba de câteva mii de euro în plus. Gîndeşte-te. La început simţi că e ruşinos să faci aşa ceva. E o întinare a crucii, a acestui simbol creştin pe care de obicei se pişă câinii, vomită toţi beţivii şi lângă care fumează iarbă toţi adolescenţii. Totuşi, dacă te gândeşti mai bine, nu te-ai defini ca un creştin fervent, dimpotrivă. Şi nu mori mâine, mai sunt vreo zece, douăzeci, în cel mai bun caz chiar treizeci de ani până dai colţul. Poate dispare şi creştinismul până atunci sau măcar se desfiinţează biserica, Doamne dă. Şi parcă vezi cu ochii minţii cimitirul şi crucile colegilor de neant care sunt pline de abţibilduri cu respectiva companie de asigurări. Numai tu eşti fraierul cu conştiinţa curată şi crucea neîntinată şi cu familia cu câteva mii de euro mai săracă. Tu ai principii şi le duci cu tine în mormânt, ca pe nişte secrete.

Toma zice că semnează pe loc aşa ceva. Toma Drăgan, actorul, poate îţi sună cunoscut. La fel zice şi Radu. Radu Sava, colegul meu din liceu, acum şofer pe ambulanţă. Ei sunt cei doi tovarăşi de-ai mei care îmi admiră în mod interesat ideile pentru că ele le-au adus atâţia bani în viaţa lor cât nu ar fi făcut nici în o sută de ani, cu salariile lor de bugetari amărâţi ce sunt. Răzvan Moga, patronul unei case de producţie filme, e singurul care se declară oripilat de idee când i-o spun. El are o scuză, de fapt două: e milionar, deci nu-i pasă de bonusul acela, şi e homosexual, deci o fire mai sensibilă, mai uşor impresionabilă. Deşi faptul că se arde la chec mi se pare mult mai şocant decât un sticker promoţional pe o cruce.

Te sfătuiesc să semnezi dacă ţi se va oferi ocazia. Nu e nimic în neregulă, nimic ascuns. Sunt doar bani pe care îi câştigi cu un simplu acord pentru o mică reclamă pe crucea ta de mormânt. Care apare când oricum eşti mort şi chiar nu mai contează nimic. Nu e nimic dincolo, nimeni nu te aşteaptă dincolo, sper că suntem de acord. Nici vorbă de băieţei grăsuni în chiloţi şi cu aripioare care să te aştepte dincolo şi să te certe, asta doar un pedofil îşi poate imagina că se va întâmpla după moarte. Dar dincoace, pe lumea asta a noastră, sunt câteva mii de euro de care familia ta poate profita. O maşină. Sau bani pentru studiile copiilor tăi. O renovare a casei. Gândeşte-te. Nu trebuie să te spui nimic pe loc. Ai timp, până se termină povestea asta. Nu spune nu acum, nu trebuie să impresionezi pe nimeni cu verticalitatea ta morală, nu te vede nimeni, nu te aude nimeni, nu te judecă nimeni, eşti doar tu şi cu mine aici.

Ce e asta? O idee de-a mea. Şi primele mii de euro făcute de când lucrez pe cont propriu. Nu pot spune numele companiei de asigurări, încă nu e nimic oficial. Ei sunt foarte încântaţi de idee. Tocmai se luptă să o implementeze. Trebuie să treacă ideea pe la toate nivelurile şi departamentele din corporaţia lor. Trebuie să o aprobe şi cu centrala lor, compania mamă care nu e în România. Nu e uşor, sunt mulţi care se şochează: cum să facem aşa ceva? Morala încă face ravagii în locurile în care nu te aştepţi, printre oamenii din marile corporaţii multinaţionale. Din fericire, printre tot mai puţini şi mai ales printre cei de la nivelurile ierarhice medii. Nu mă miră deloc, exact din acest motiv nu pot să ajungă niciodată mai sus, sunt mediocrii perfecţi. Morala e una din cauzele majore ale mediocrităţii.

Ramona G. e o fostă colegă de-a mea, trecută de la agenţie la client, adică din publicitate în departamentul de marketing al unei companii. De patru ani e marketing director la compania de asigurări. Un telefon, salut, Ramona, am o idee, hai să ne vedem. Îi place ideea la maxim, îmi spune că vrea să o implementeze neapărat, că e o idee foarte curajoasă care sigur are capacitatea de vinde mai multe asigurări. Ţac, pac, zece mii de euro din bugetul ei de marketing trec la mine în cont. Contract de consultanţă, n-o ia nimeni la întrebări pentru o sumă atât de mică, comparativ cu bugetul de comunicare de câteva milioane.

După semnarea contractului mi-o trag din nou cu ea într-o cameră de hotel, ca în vremurile bune când eram colegi. Ea e căsătorită acum, cu un copil de patru ani acasă, dar e impresionată de cum arăt acum, cu zece kilograme în minus. Încă e disperată după mine, simt asta în fiecare orgasm pe care-l are în camera de hotel. Femeia asta mereu mă pune însă pe gânduri. Nu-mi dau seama ce-i place mai mult: ideile mele sau felul în care i-o trag? Tind să cred că e vorba de amândouă. Aş fi devastat dacă aş afla că îmi umple contul de bani doar pentru futaiurile fenomenale şi homeopate pe care i le administrez ca tratament pentru greşeala de a fi făcut un copil cu un bărbat pe care-l detestă.

Suntem în plină criză economică modială şi societăţile de asigurări sunt printre primele lovite foarte rău, sunt disperate şi dispuse la orice, motiv pentru care Ramona se agaţă şi de ideea mea şi îşi pune în ea speranţa atingerii targetului de vânzări ca să încaseze bonusul de final de an. În paralel cu cea mondială se mai desfăşoară şi criza conjugală din casa ei, motiv pentru care e disperată după sex şi şi-o trage cu mine ca o descreierată. Cine a zis că orice criză e o oportunitate e un om deştept căruia trebuie să-i mulţumesc de două ori.

Sincer să fiu, nici nu mă interesează dacă vor pune ideea în practică sau nu, câtă vreme am deja banii în cont. Dacă se va face, va mai fi şi satisfacţia ideii bune aplicate. Aş fi prezent acolo unde nici un publicitar nu-şi imagina că se poate ajunge vreodată: în cimitire.

(2)

După ce Răzvan dispare în norul de praf ridicat de Mustangul lui, fac un duş şi iau pe mine nişte pantaloni scurţi de blugi şi un tricou polo albastru deschis. Peste acesta îmi pun protecţia de spate, apoi casca pe cap. Mă pregătesc să plec spre casă când îmi sună telefonul. E Radu, tovarăşul meu. Înseamnă că e posibil să am ceva de lucru. Îmi spune despre un student mort de o supradoză, undeva în apartamentul în care stătea în chirie prin Berceni. Sunt interesat. Îi spun că ajung în douăzeci de minute. Mă urc pe motor şi ajung în cincisprezece. Acesta e un alt motiv pentru care am motorul. Ca să fiu foarte mobil şi rapid. Să fiu primul care ajunge după ambulanţa lui Radu. Adeseori ajung înaintea lor.

Radu mă aşteaptă pe casa scărilor la etajul trei, în faţa uşii apartamentului. Pare un caz într-adevăr promiţător. Jos la parter sunt deja o grămadă de reporteraşi ahtiaţi după detalii morbide. Seamănă cu nişte hiene, nu cred că-s primul care constată asta. Printre ei, Dorian, singurul care are exclusivitate asupra poveştii şi va avea privilegiul de a intra în apartament şi să facă poze.

– Avem aşa: tânăr, aprox douăzeci şi opt de ani, supradoză, spune Radu. A murit azi noapte. Mama lu’ băiatu’ vine acu’ de la Ploieşti, i-am găsit numărul în agenda din mobil. Student. Nişte colege de-a lui n-a reuşit să dea de el, nici pe telefon, nu i-a deschis uşa când a venit aici, aşa că a sunat la 112.

– Bine. Şi despre mama lui ce aţi aflat?

Conform descrierii lui Radu, mama mortului are cam 55 de ani, sex feminin, venit mic – e pensionată pe caz de boală. Văduvă, are doi băieţi, unul e amărâtul din apartamentul ăsta. Premisele sunt bune. Nu merg niciodată mai departe dacă premisele sunt proaste.

Mă strecor în pantalonii mei scurţi impecabili şi tricoul care-mi stă perfect, prin dezastrul de dinăuntru. Tipul e clar un ratat. Peste tot sunt aruncate sticle de vodcă, cutii de pizza, conserve goale. Pe o masă câteva linguri murdare şi un cuţit pe lama căruia văd pateu întărit de zile bune. Îmi amintesc vag de studenţia mea din cămin când stăteam cu alţi cinci băieţi scăpaţi de-acasă în aceeaşi cameră. Definiţia haosului: şase studenţi din primul an în aceeaşi cameră.

Radu îi roagă pe poliţişti şi pe băieţii de la medicina legală să aştepte puţin pe hol, că trebuie să mă concentrez. Toţi ştiu cine sunt şi speră să le iasă ceva din cazul de azi. Nu e primul, deja lucrăm de ceva timp împreună. Ei ştiu că eu apar doar la cazurile bune, nu fac nimic ilegal, vin, analizez situaţia şi, în cel mai bun caz, fac şi ei nişte bani din senin. Dintr-o situaţie de căcat în care de obicei nu li se întâmplă nimic bun, apar eu şi le înseninez ziua şi merg acasă la copiii cu câteva zeci de euro în plus. Poliţiştii sunt şi ei bugetari, ca Radu, legiştii la fel. Salariilor lor de mizerie le ţin mintea deschisă către ideile mele inovatoare. Creierele lor sunt radare de bani. Detectează instant orice posibilitate de a face mai mulţi.

Rămân în sufragerie doar eu şi Radu.

Tipul mort e în dormitor. E întins pe jos, contorsionat în poziţia fetusului, cu o seringă în apropiere.

– Când ziceai că ajunge aici mă-sa?

Radu se uită la ceas.

– Dacă a sunat-o acum vreo oră, zic să poată apărea în orice moment. O aduce nişte poliţişti din Ploieşti. Ce crezi, e un caz bun?

– Nu ştiu, să mă gândesc.

Mă învârt prin camera de câteva ori, păşind cu grijă să nu calc pe vreun membru de-al mortului sau să alunec pe vreo sticlă de vodcă.

– OK, hai să încerc, zic.

Îmi scot telefonul din buzunar şi formez numărul lui Alin Sorescu. Radu se retrage discret în sufragerie, deşi ştiu că aude toată conversaţia.

– Alo, Aline? Am un caz pentru tine. Dar e, ca de obicei, pe genul urgent. Adică trebuie să-mi spui dacă te interesează acum, pe loc… un drogat, supradoză… student. Mă gândesc la scrisoarea aia de la fata din Canada, iubirea tragică, despărţirea, o mai ţii minte? Ţi-am povestit-o ultima dată când ne-am văzut. Aha, da, aia. OK? Mergem pe varianta asta? Perfect! Vorbim. Să citeşti ziarele de mâine.

Am mereu câteva opţiuni pregătite din timp pentru fiecare categorie de morţi. Fată sau băiat. Supradoză sau sinucidere. Pe fiecare categorie de clienţi, am câteva versiuni de poveşti prin care morţii nu mai par nişte cretini, ci îndrăgostiţi fără speranţă, romantici, artişti neînţeleşi, săraci lipiţi pământului care să te înduioşeze sau oameni care au ales să se sacrifice, să facă gestul final, pentru a ajuta pe cei dragi şi a nu le fi o povară din cauza bolii necruţătoare de care doar ei ştiu. Şi întotdeauna, strecor în mesajul lor de despărţire o referinţă la un produs de-al unui client de-al meu. Am zeci de astfel de poveşti. Zilnic inventez una, despre un drogat sau un sinucigaş. Le au şi clienţii mei, le prezint când îi mai scot la o cafea. Când apare o situaţia bună, analizez rapid toate datele problemei şi decid ce poveste se potriveşte perfect cazului, după care îi pun şi pe ei în temă şi le cer acordul. În general, mi-l dau pe loc. După care ei îmi trimit banii în cont sau mi-i dau la negru, cel mai adesea.

Alin Sorescu are o afacere, face cursuri de iniţiere în limba franceză. Nu-i merge strălucit, dar se chinuie şi el să facă un ban cinstit în ţara asta. Plăteşte impozite, plăteşte salarii, ca orice antreprenor. Are banii investiţi în centrele lui din Bucureşti, Cluj Napoca şi Iaşi. Plăteşte acolo chirii pentru sedii şi salarii decente unor absolvenţi ai facultăţilor de limbi străine care refuză să ajungă profesori de limba franceză într-un liceu, pe un salariu de căcat. Oameni cărora, în caz de succes, eu le fac bine. Îi ajut să-şi păstreze locurile de muncă. Iar lui Alin îi doresc sincer să-i meargă bine afacerea.

Radu zâmbeşte când vin în sufragerie. Vede încă două sute de euro la orizont. Îi fac instructajul.

– Avem un caz. Uite cum facem. Maică-sa o să fie distrusă când o să ajungă aici, dar sigur nu vrea să se afle că fiul ei era un drogat. E vorba de imaginea ei în lumea ei mică, a vecinilor ei din bloc. Când apare, o laşi să plângă şi să se potolească, îi spui cauza decesului, apoi apar eu şi îi explic că se lasă cu complicaţii faptul că a murit de pe urma drogurilor, dar că se poate face ceva, să fie bine pentru toată lumea.

– Păi şi cauza morţii? Le zic la băieţi să scrie în raport că e o supradoză de somnifere în loc la heroină? E cam riscant. O să se vadă urmele, zice Radu şi arată către înţepăturile de pe braţul mortului.

– Nu, mă, nu falsificăm nimic, relaxează-te. A luat o supradoză, dar nu a dat colţul întâmplător aşa cum chiar a dat idiotul, ci din dragoste, după cum se va putea înţelege şi din scrisoare. Era oricum un drogat, doar că era şi îndrăgostit. Asta e tot ceea ce schimbăm în povestea asta.

– Am înţeles. Şi cu banii…

– Cu banii ne reglăm când îi primesc şi eu de la client.

Scot din geantă scrisoarea. O citesc. Sună bine. Scrisul e clar şi citeţ, rotund, ca de fată. Pe la mijlocul paginii, câteva lacrimi uscate alterează lizibilitatea textului.

„Dragul meu,

Îţi scriu ca să-ţi dau o veste proastă. O să fiu scurtă, pentru că în timp ce scriu nu pot să-mi stăpânesc lacrimile. Ştii că eşti iubirea vieţii mele, ai fost mereu, dar distanţa asta dintre noi, atât de mare şi de insuportabilă, îşi pune amprenta asupra mea tot mai mult. Şi cred că şi asupra ta. Mi-am dat seama de asta atunci când, fără să vreau, am început să simt ceva pentru alt băiat, coleg de facultate cu mine, aici, în Montreal. Nu e la fel de intens ca ceea ce era între noi, dar măcar e aici, lângă mine. Te voi iubi toată viaţa, dar cred că acum e timpul să o luăm fiecare pe drumul său. E vina mea, sunt atât de slabă, dar vreau să fiu ţinută în braţe, vreau să râd, iar Quentin mă face să râd şi să simt că viaţa merită din nou trăită.

Te iubesc şi te voi iubi întotdeauna.

Adina

P.S. Poate totuşi te motivezi şi faci şi tu cursurile alea de franceză şi-ţi depui actele şi vii aici. Am putea să pornim totul de la început, aici. Eu am tot tras de tine şi nu înţeleg de ce nu vrei. Nu am înţeles niciodată ce te leagă atât de mult de ţara aia. De ce nu mergi şi tu la cursurile de la “FRANCAIS INSTANT” pe care le-am făcut şi eu? În doar două luni, ei îţi garantează că poţi trece testul de la ambasadă. Şi nici nu costă cine ştie ce, au preţuri decente. Caută pe google, FRANCAIS INSTANT Bucureşti. Gândeşte-te la asta, te rog. Te iubesc.”

Radu citeşte şi el şi dă din cap indignat.

– Ce curve-i femeile, băi! Uite-o şi pe asta. Cum îl face varză cu creierii pe băiat. Şi-a găsit pe altul, da-l aşteaptă totuşi acolo. Curva dracului!

– Ce-ai, mă? Eu am scris scrisoarea asta.

– Da, mă, ştiu. Da’ mă gândesc că te inspiri şi tu din realitate. Că chiar aşa e. Aşa fac pijdile când vrea să te-ntoarcă pe dos.

– Ai ceva să-mi zici? Probleme pe-acasă?

Cu mama drogatului e mai uşor decât mă aşteptam. Femeia ştie de dependenţa fiului ei, probabil că acesta o chinuie şi o stoarce de bani de mult timp. E demnă, nu varsă nici o lacrimă, simt că e cumva uşurată că totul se termină acum. Totuşi, când îl vede chircit pe jos, izbucneşte în plâns, se apleacă şi hohoteşte deasupra trupului înţepenit, cu umerii zgâlţâindu-se timp de zece minute. Apoi se ridică în picioare, inspiră adânc şi îşi recompune aerul demn.

– Ştiaţi, nu-i aşa? o întreb.

– Da.

– A fost greu?

– Da, a fost.

– Soţul dumneavoastră nu v-a ajutat?

– A murit, acum cinci ani.

– Îmi pare rău. Vă descurcaţi, cu ce vă ocupaţi, dacă nu vă deranjează întrebarea?

– Da, trebuie să ne descurcăm cumva, nu? Sunt pensionară.

Folosesc un ton reţinut, grav, şi sunt mereu în gardă în cazul în care femeia va reacţiona ciudat la ceea ce-i spun.

– Doamnă, aş vrea să vă propun ceva. Noi, aici, am putea schimba una alta, dacă vă doriţi şi dumneavoastră, desigur. Am putea face să pară că fiul dumneavoastră a murit nu neapărat din cauza unei supradoze de droguri, ci din altă cauză. De exemplu, s-a sinucis din dragoste. E o diferenţă, nu credeţi? El doar a folosit droguri, dar motivul morţii va fi o dramă amoroasă. Aşa, n-o să mai zică lumea despre el că a fost un drogat. Şi povestea asta va apărea în ziarele naţionale. Ce ziceţi?

– Da, dar asta nu e …

– Ilegal? Nu. Pentru că autopsia va stabili tot că drogurile l-au ucis, dar din cauza unei suferinţe teribile, o iubire tragică aşa cum n-a mai fost vreodată. Jos e plin de ziarişti, ar trebui să le deviem atenţia de la supradoză către o poveste de dragoste ca-n filme. Altfel toţi vor scrie despre un banal drogat mort de supradoză. Aveţi şi dumneavoastră vecini, rude, de ce să vă auziţi tot felul de vorbe?

– Şi ce mă costă pe mine asta? Că orice serviciu are un preţ, nu-i aşa?

– Nu, doamnă, dimpotrivă. O să primiţi, dacă vă daţi acordul, şi o mie de euro.

– Nu înţeleg.

– Da, o mie de euro.

– Dar de ce… ce se întâmplă?

Se uită pierdută în jur, parcă ar vrea ca cineva să o ajute cu o părere, dar vede doar feţele zâmbitoare şi aprobatoare ale lui Radu şi ale celorlalţi băieţi.

– Noi o să adăugăm o scrisoare pe care fiul dumneavoastră ar fi primit-o ieri de la o fată. O aşezăm lângă el

– Ce scrisoare?

– Una în care arătăm această iubire tragică.

– Pot să o citesc?

– Desigur.

Îi arăt foaia de hârtie scrisă de mână.

– Dar el nu cunoaşte nici o Adina din Canada.

– De unde ştiţi? E o fată cu care corespondează. Cine ştie când a cunoscut-o?

Femeii îi ia ceva timp să înţeleagă şi să accepte ce se întâmplă. Îi reamintesc de mia de euro pe care urmează să o primească în timp ce spală întrucâtva şi imaginea fiului ei, şi femeia mă priveşte în ochi câteva secunde, apoi ochii i se umezesc şi înclină din cap că e de acord cu tot ce îi propun.

De restul detaliilor se ocupă echipa. Mă retrag de pe scenă, îl văd pe Dorian, partenerul nostru de la cel mai vândut tabloid din ţară, căruia poliţiştii îi fac loc să intre în apartament, în timp ce ceilalţi ziarişti urlă după detalii. Dorian dă lovitură după lovitură în cariera lui, aduce în redacţie poveste senzaţională după poveste senzaţională. Dacă continuă aşa, în curând ar putea să primească o ofertă de la vreo televiziune, de reporter pentru ştirile de la ora cinci, caz în care ne extindem audienţa de la un tabloid citit de câteva mii de oameni la o reţea de televiziune urmărită de sute de mii.

Ştirea e preluată de alte ziare şi chiar şi de televiziuni, textul scrisorii e publicat peste tot şi preluat pe internet, pe bloguri şi site-uri de ştiri. A doua zi, lumea uită de mortul nostru din cauza puhoiului de morţi proaspeţi, dar rămâne în cap cu cursurile intensive de limbă franceză. Aşa se face că, un an mai târziu, Alin Sorescu îşi deschide centre noi în Timişoara, Constanţa şi Braşov, iar la cele deja existente îşi angajează şi mai mulţi oameni. Acum plăteşte salarii pentru de două ori mai mulţi oameni. Iar el a ajuns pe profit. O nouă faptă bună, marca mea personală.

Asta fac eu, bine. Pentru alţii şi pentru mine. În lumea de azi  când a da bani cuiva e binele suprem. Datorită mie, în această zi, câştigă mulţi bani, din senin, un şofer de pe ambulanţă, un asistent medical de pe salvare, o asistentă medicală din spital, doi poliţişti, un medic legist, un ziarist de tabloid şi o mamă nefericită. Mi se pare că-s un tip chiar OK.

Să nu aud nimic despre morală sau alţi termeni similari. Sunt alergic la ei. Oricum, un om care ţine azi lecţii de morală e ca un nutriţionist într-o societate de canibali care-ţi spune cu ce salată trebuie să combini carnea de om ca să fii sănătos.

(…)

 

Despre Bogdan Costin

S-a născut în 1975, este senior copywriter, are un palmares bogat de scenarii de spoturi TV, dar a scris şi piese de teatru. În 2007, a câştigat premiul întâi la concursul de comedie românească din cadrul festCO, cu piesa „Blocaj în trafic”, pusă în scenă la Teatrul Foarte Mic, iar în 2011 a câştigat cu o altă piesă, „De ce urâm femeile”. Romanul „Cum să faci primul milion”, publicat la editura Cartea Românească, reprezintă debutul său în proză.


2 comentarii

  1. Mda…si la noi se poarta ce se vinde…grupa mare..la noi se poarta “copii dragalasi” si “morti”…si uciderea aparent in masa…in realitate, nu e nimic in masa…e 200 de euro per membru din banii “de la buget”…da…acel buget pentru “politisti”, “asistenta din spital” si “soferul de pe salvare” care au “salarii mizere”….in cazul de fata “politistii”, “jandarmii” si “hingherii”…

    si la final nu apare niciun tip “ok” 🙁

  2. eu am citit cartea. este, mai curând, un fel de documentare, pe alocuri ficţionată – dar tocmai aici cam scârţâie lucrurile. deocamdată, autorul e mai mult publicitar decât scriitor. dacă va evolua – cinste lui. dacă nu…

Reply To boris Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger