Mizerabilii

“N-ai auzit că o să vă eutanasieze ăștia?”, se aude din spatele autobuzului de noapte spre Drumul Taberei, de la un grup de cinci tineri de vreo 25 de ani care încep să râdă. Un al șaselea, care aparține și el grupului, doarme ghemuit pe două scaune. “Aveți noroc că nu sunt cu frații mei, sunt nebuni”, îi amenință de la distanță o femeie de un metru și vreo cincizeci, cu fața murdară și ciupită de vărsat. Vârsta ei e greu de identificat pentru că arată ca un copil. Tânărul ghemuit se trezește. Iritat de vocea femeii, o invită să-i sugă degetele de la picioare. “Când nu mă spăl”. Ea îl invită și pe el să o lingă. “Când nu mă spăl”. Replicile se întețesc. Femeia se cațără pe culcușul tânărului, se ridică cu mâinile în două scaune, ca la bârnă, îl lovește cu picioarele în piept și în față. Nu dă tare, el râde nemișcat. Se năpustește apoi la alt băiat din grupul care a jignit-o. O doboară însă bocancii pe care îi primește în stomac, în râsetele tovarășilor. Un pasager se pune între ei și îi arată obrazul celui care și-a făcut dreptate cu bocancii: “Cum poți să dai în ea? E doar un cerșetor”.

de Ionuț Dulămiță

Era, de fapt, doar una dintre miile de persoane fără adăpost din București. Una dintre oamenii care făceau acum mulți ani subiectul reportajelor sociale, dar care a început să cadă tot mai mult în dizgrație, uitare, dezumanizare, odată cu atomizarea și sărăcirea societății și cu eforturile de igienizare a ei. Una dintre persoanele pe care percepția generală le plasează în scenarii de tip Filantropica, le atribuie eticheta de putori (atât la propriu, cât și la figurat) și un statut apropiat de cel al câinilor comunitari. Dar și o persoană pe care ONG-urile și specialiștii în științe sociale o plasează în altă realitate, una în care oamenii fără adăpost vor să se reabiliteze și să lucreze într-un peisaj dominat de șomaj, evitând pe cât posibil cerșitul, sau în care plictiseala pe care o resimt capătă o nouă dimensiune, diferită de cea burgheză a excesului de loisir: criză existențială. O plictiseală care, potrivit antropologului Bruce O’Neill, autor al lucrării Bleak House: Boredom and the Everyday of Bucharest’s Homeless Shelters, se traduce prin instabilitate economică.

„Economie nouă, plictiseală nouă”, scrie el. În ciuda valului de reforme îndreptate înspre activitățile antrenate de piață, mii de bărbați și de femei fără adăpost au ajuns, în contextul crizei financiare, să nu aibă calificarea necesară pentru a-și găsi un job în sectorul financiar și cel de retail aflate în creștere în București și prea săraci pentru a-și permite migrația europeană. Prinse între aceste imposibilități, „persoanele fără adăpost din București se simt blocate într-un oraș care are din ce în ce mai puțin să le ofere: nici posibilitatea de a lucra zilnic sau de a-și clădi un cămin, nici un venit cu care să participe la capitalismul de consum, nici garanții din partea statului care să le asigure un minim simț al demnității. Captivi într-un astfel de loc, spațiul pare să se lărgească, timpul să se dilate, iar oamenii să se simtă prinși în purgatoriu”. Persoanele fără adăpost, scrie antropologul american, sunt plictisite.

„Marea lor majoritate nu mai percep nimic”, îl completează Sabina Nicoale, directorul executiv al Asociației Samusocial din București, care oferă servicii sociale și medicale persoanelor fără adăpost. Ajunși în stradă din diverse motive – divorț, închiderea fabricilor și imposibilitatea unei încadrări ulterioare pe piața muncii, pierderea locului de muncă, violență domestică în cazul femeilor și copiilor, escrocare, dezinstituționalizare în cazul copiilor, boli psihice etc. –, trăirile lor ajung să se rezume la instinctul de supraviețuire după o perioadă scurtă de timp petrecută în stradă. „Caută mâncare când le e foame, caută să bea când le e sete, caută un adăpost pentru noapte”, spune Sabina Nicolae. „Nu au viziune nici pe termen scurt, nici pe termen lung”. Cu cât o persoană fără adăpost petrece mai mult timp în stradă, cu atât este mai greu de recuperat, iar criza existențială i se accentuează mai tare.

Mă simt plictisit când mă gândesc la viața pe care trebuie să o trăiesc aici în România. E o viață urâtă pe străzi. Nu ai nici perspective, nici liniște. Te uiți la ceas, vezi că se apropie noaptea și te întrebi „Unde să mă duc? Ce să mănânc? Cu cine să mă așez la o vorbă?”… așa că stau și mă gândesc: „De ce să mai continuu să trăiesc?” Nu există nimic aici care să mă facă fericit (…)

Acesta e unul din cazurile prezentate de Bruce O’Neill, cel al unui bărbat ajuns în stradă în 2008, după un divorț, care se chinuia să-și găsească de muncă pe piața neagră a zilierilor. „Mi-e greu să cred că o persoană fără adăpost nu ar prefera să locuiască în propria cameră decât într-o stație de metrou”, spune antropologul american pentru TOTB. „Aproape toți cei cu care am vorbit spun că sunt mândri că sunt români, visează să locuiască din nou în condiții adecvate, însă nu își găsesc pur și simplu de muncă”. Majoritatea oamenilor intervievați de Bruce O’Neill erau muncitori slab calificați care prestau munci agricole sau lucrau în construcții. Criza din 2008 a vânturat însă oportunitățile de muncă din aceste sectoare, care acum se regenerează într-un ritm lent, economiile s-au risipit, facturile s-au acumulat, iar bărbații, femeile și familii întregi au părăsit clasa muncitoare și au luat calea străzii. „Ei iubesc România”, spune antropologul, „și ar vrea să se reintegreze mai bine, însă nu le este clar (și nici mie) unde și-ar putea găsi loc în acest tip de economie”.

Persoanele fără adăpost colectează aluminiu sau fier, vând brelocuri în stațiile de metrou sau muncesc cu ziua. Unii dintre ei cerșesc, însă majoritatea lor, spune Bruce O’Neill, dincolo de stereotipurile care persistă în această privință, evită să facă asta – în special adulții – pe cât posibil, pentru că li se pare umilitor și rușinos. ONG-urile îi încurajează și ele, prin programe, să nu cerșească, orientându-i înspre găsirea unui loc de muncă și reintegrarea în societate. Alte persoane fără adăpost cer singure aceste lucruri, cu disperare. Samusocial, de exemplu, le întocmește acte de identitate, le reclădește istoricul școlar și pe cel de muncă, îi ajută să se califice și să se recalifice în cadrul unor ateliere de inserție și ateliere ocupaționale (perioadă în care li se asigură cazare și hrană), le caută joburi, încearcă să le obțină pensii de handicap, pensii medicale sau pensii pentru limite de vârstă. Singuri nu o pot face.

Totodată, încearcă să-i mențină apți din punct de vedere fizic și pishic, pentru a găsi mai ușor un loc de muncă și pentru a-i ține în viață. Asociația are la dispoziție un așa-numit centru medico-psiho-social, care are în dotare un cabinet cu medici generaliști ce oferă și accesul la analize de specialitate dacă este nevoie, un cabinet psihologic (multe dintre persoanele fără adăpost ajung să sufere tulburări psihice), farmacie și dușuri. Persoanele care ajung acolo sunt deparazitate și li se oferă schimburi de haine curate. Samusocial trimite pe străzi și trei echipe mobile care lucrează în sistem ambulatoriu, una de zi și două de noapte, echipate cu medic generalist, respectiv medic psihiatru, și caută cazare temporară pentru persoanele spitalizate care trebuiesc externate. Le oferă și de mâncare, alături de alte asociații neguvernamentale precum Casa Ioana sau Frații Carității sau de biserici. În rest, persoanele fără adăpost mai apelează la prieteni sau la rude cu adăpost pentru a obține ocazional o masă, un duș, un schimb de haine sau chiar și un pat pentru noapte.

Patul pentru noapte, însă, este cea mai mare dintre probleme, însoțită de studiile limitate ale persoanelor fără adăpost (în general, doar oamenii peste 45 de ani își găsesc mai ușor de lucru pentru că au studiat înainte de ’90) și de lipsa locurilor de muncă. Ultima estimare, realizată în 2004, a oferit cifra de 5.000 de oameni ai străzii în București (numărul lor real este imposibil de măsurat pentru că sunt greu de găsit, însă se crede că este mult mai mare). Aceștia au la dispoziție doar 330 de locuri la nivelul Bucureștiului, potrivit Samusocial, în adăposturile puse la dispoziție de primăriile din sectoarele 1, 2, 3, 4 și 6, de asociații neguvernamentale și de Primăria Generală (care ține deschis numai pe timpul iernii un adăpost cu 100 de locuri). Samusocial le găsește cazare în așa-numite hoteluri sociale, un fel de cazarme dotate cu baie și grup sanitar în care dorm câte patru-cinci oameni într-o cameră, unde plătește 350 RON pe lună pentru fiecare persoană. O persoană reintegrată, care muncește, trebuie să aibă neapărat un adăpost, nu poate pleca la job din stradă.

În lipsa acestor locuri de adăpostire, în jur de 300 de oameni ai străzii mor în fiecare an, în medie, pe perioada iernii. De frig. Alții pier din cauza bolilor cronice pe care nu au resurse să le trateze. Le iau locul alte persoane, unele dintre ele venite din alte orașe, din zone sărace ale țării (fenomen accentuat în ultimii doi ani), îngroșând permanent acest segment care începe să fie tot mai invizibil în ochii trecătorilor, preocupați la rândul lor de propria sărăcie. „E foarte greu ca cineva să se mai sensibilizeze la sărăcia unuia care doarme pe stradă în condiţiile în care sunt extrem de mulţi oameni şi familii care trăiesc cu un venit absolut incredibil – se hrănesc dintr-un milion sau din două milioane pe lună câte patru-cinci oameni”, spune Sabina Nicoale, directorul executiv al Samusocial. „În condiţiile date, ai o rezistenţă psihică la mizeria văzută. Românii au început să meargă cu capul în jos pe străzi, sunt din ce în ce mai prost îmbrăcaţi, din ce în ce mai nemâncaţi, din ce în ce mai îngrijoraţi, e greu să mai vadă ce e în jurul lor”.

La asta se adaugă și eforturile istorice de curățare a Bucureștiului. Persoanele fără adăpost, câinii fără stăpân, vânzătorii stradali, graffiti-urile au ajuns să fie considerate laolaltă o pacoste, spune Bruce O’Neill, ceva care trebuie curățat de pe străzi pentru reinstituirea ordinii. Adăposturile pentru persoanele care duc lipsă de ele tind să fie amplasate la periferia Bucureștiului, nu în centru. O clădire de la periferie este mai ieftină decât una din Piața Romană, de exemplu, o bună justificare administrativă, însă are efectul de a împinge persoanele fără adăpost departe de văzul lumii. Cum locurile puse la dispoziție de primării și asociații neguvernamentale nu acoperă nici pe departe populația estimată de oameni ai străzii, o mare parte dintre aceștia se ascund. „Fac tot posibilul să nu pară persoane fără adăpost în timp ce merg pe stradă, dorm în clădiri abandonate sau pe scări etc.”, spune antropologul american. „Tendința de a se ascunde se datorează unei situații ca ce pe care ai descris-o tu: agresiune verbală și câteodată fizică. Persoanele fără adăpost știu că nu sunt dorite”.

Homelessness-ul (fenomenul persoanelor fără adăpost) este o umbrelă mare care acoperă mai multe categorii sociale, mai spune Bruce O’Neill. Termenul „homles” (cum este pronunțat în română) este atribuit de bucureșteni persoanelor evacuate, pensionarilor care au muncit toată viața dar nu își mai pot permite viața de zi cu zi sau oamenilor săraci care muncesc dar nu au casă – categorii pentru care autoritățile sau presa manifestă de regulă compasiune. Însă când vine vorba de așa-numiții „boschetari” și „aurolaci”, aflați și ei sub aceeași umbrelă, compasiunea dispare. „Termenul boschetar tinde să fie folosit în cazul oamenilor care nu reușesc să-și întrețină înfățișarea exterioară. Ei arată murdari și de aici se nasc ușor tot felul de presupoziții, deși un boschetar se bucură în continuare de un anumit grad de atenție și de respect din partea autorităților”. Aurolacii, în schimb, sunt teapa cea mai de jos, și asta pentru că sunt asociați fenomenului drogurilor. „În România, dependența de droguri este înțeleasă a fi, din câte am văzut, mai degrabă o patologie personală decât una medicală sau socială, ca în SUA”. În România, continuă Bruce O’Neill, dacă ești o persoană fără adăpost și consumi droguri, te bucuri de foarte puțină protecție, asistență și considerație, motiv pentru care ar trebui sporite eforturile de într-ajutorare a acestui segment.

Pe lângă asta, antropologul consideră că adăposturile, pe lângă sporirea locurilor pe care le găzduiesc, ar trebui să fie mai bine integrate în oraș, nu blocate la periferie, și dotate cu programe de training educațional și ocupațional.

Sugerez nevoia unei discuții publice între administrația și oamenii din România asupra homelessnes-ului: cine sunt persoanele fără adăpost, cum au ajuns așa și ce trebuie făcut pentru a li se asigura un loc de trăit cald și sigur. Statul este activ, însă statul și societatea civilă trebuie să facă mai mult, iar pentru asta va fi nevoie de o deplasare a atitudinii astfel încât serviciile pentru persoanele fără adăpost să devină o prioritate mai mare. Există un număr de ONG-uri care lucrează cu persoanele fără adăpost din România, însă toate sunt străine (…) Organizații precum Casa Ioana sau Samusocial fac o treabă excelentă: asigură adăpost, îngrijire medicală, mese pentru persoanele fără adăpost etc. Sunt resurse neprețuite, dar nu pot face singure treaba. M-ar interesa să văd că românii își înființează propriile organizații (…)

În ciuda acestor probleme, însă, cei de la Samusocial spun că acțiunile de sensibilizare derulate în ultimii doi ani au dat rezultate. Tot mai mulți oameni au început să sune pentru a raporta cazuri în care persoanele fără adăpost se află în pericol, pentru a face donații sau pentru a contribui financiar la intervenții chirurgicale. Astfel, pe lângă prioritizarea problemelor cu care se confruntă, persoanele fără adăpost ar trebui ajutate să se simtă utile, să simtă că viața lor este prețuită. „E foarte important pentru ei să redevină utili, utili lor şi utili societăţii”, spune Sabina Nicolae. „Ei au senzaţia că nimeni nu mai are nevoie de ei, pe nimeni nu-i interesează dacă ei trăiesc sau mor, asta îi destabilizează psihic şi îi aduce la nivelul de a nu-şi mai dori să iasă din situaţia aia”. În ultimii trei ani, asociația a reușit integreze, în medie, 30 de oameni anual în cadrul unui atelier de inserţie socio-profesională, în timp ce anul acesta 60 de persoane fără adăpost au fost angajate în urma unui atelier ocupațional.

Un alt proiect menit să reabiliteze persoanele fără adăpost este Gazeta Străzii, un ziar tipărit de Samusocial și scris de oameni ai străzii cu liceul terminat sau cu studii superioare, despre care puteţi citi aici. În autobuzul care pleacă din stația de lângă sediul asociației, găsesc un mănunchi de ziare pe locul pe care îl ocup. Încerc să le dosesc sub scaunul din față, însă doamna de alături mă roagă să i le dau ei, să le citească la serviciu. Îi spun să le ia liniștită, nu sunt ale mele, le-a lăsat un domn când a coborât. „Înseamnă că era un domn bine”, spune ea. „Un boschetar nu cumpără ziare”. Poate că nu le cumpără, dar le scrie.

Fotografii: Samusocial