Mituri și prejudecăți despre mersul la psihiatru

5

Adesea mă gândesc că meseria mea poate fi ingrată; nu din cauza pacienților, Doamne ferește, ci mai ales din cauza celor care nu sunt pacienți, adică ceea ce numim generic „societate”. Există nenumărate mituri și prejudecăți negative la adresa psihiatriei și celor care vizitează un psihiatru. Ele sunt mai mereu frapant de false și de malițioase, și întotdeauna fac rău, pentru că tind în mod universal să excludă, sau măcar să eticheteze persoanele care au nevoie la un moment dat de ajutor specializat, și pentru că tind să îngreuneze suplimentar accesul la psihiatru, chiar și atunci când el ar fi absolut necesar.

medic psihiatru Vlad Stroescu

Chiar și persoane altfel pline de bun simț și cu o oarecare cultură pot să dea dovadă de un asemenea mic fascism comun, din pură ignoranță. Merită, așadar, ca aceste prejudecăți să fie colecționate și apoi demontate sistematic și fără milă.

În cele ce urmează, sunt doar câteva dintre ele.

Dacă te duci la psihiatru, înseamnă că ești nebun(ă)/ai luat-o razna.

De departe cea mai răspândită dintre prejudecăți, e falsă la mai multe niveluri. În primul rând, pentru că „nebun” nu înseamnă nimic, este doar o etichetă negativă fără niciun substrat, tocmai bună de scos din buzunar atunci când vrei să jignești, de exemplu. Conceptul de „nebun” este un prototip al prejudecăților negative sociale, al celor mai rele dintre ele, cele venite din ignoranță. În al doilea rând, pentru că nu trebuie să fii psihotic sau foarte excentric ca să fie nevoie să mergi la psihiatru. Există tulburări psihice care afectează doar o parte din populație, și există tulburări psihice care ne pot afecta pe oricare dintre noi, oricând, indiferent de inteligență, tărie de caracter, stare materială sau context social. După criteriile actuale, cam un sfert din populația lumii va fi afectată pe parcursul vieții de o tulburare depresivă, și unii zic că e o subestimare. Și cam unul din cinci oameni suferă o tulburare psihică PE AN. Aveți mai mult de cinci prieteni, nu?

Dacă te duci la psihiatru, înseamnă că ești un om slab, care nu e în stare să-și rezolve singur problemele

Nici vorbă. Așa cum și cei mai puternici oameni pot face o pneumonie, și cei mai inteligenți/tari/etc. oameni pot face o afecțiune psihică. Toți suntem capabili de suferință. Nu e nicio slăbiciune în asta. Nici un defect de caracter nu e. Un bătrân profesor de psihiatrie obișnuia să spună că „omul își ia cu el bunul simț în boala psihică”. Am întâlnit pacienți cu schizofrenii relativ grave care nu încetau, din cauza bolii, să fie persoane sensibile și inteligente, care aveau mult de oferit.

 

Corolar al primelor două prejudecăți: Dacă mă duc la psihiatru, oamenii din jur vor avea o părere proastă despre mine.

Oamenii care contează, adică cei dragi, prietenii, colegii, se vor bucura mai întâi că faceți ceva ca să fiți mai bine, și apoi se vor bucura iar când vor vedea că sunteți mai bine, adică redeveniți persoana pe care o cunoșteau și o îndrăgeau. Așa că nu, nu vor avea o părere proastă despre dumneavoastră.

Dacă mă duc la psihiatru, voi avea probleme la serviciu.

Dacă vă temeți că există oameni răuvoitori, care să profite de vulnerabilitatea dumneavoastră și să vă facă probleme la serviciu, nu vă pot contrazice ferm, din păcate. Dar vă pot spune altceva: în orice relație medic-pacient, beneficiați de secretul profesional. Nu veți fi trecut într-un catastif public al celor cu „boli psihice” cum se făcea în regimurile totalitare. Nu căpătați o dungă roșie pe buletin. Angajatorul care poate vă plătește serviciile unei policlinici private nu se poate uita să vadă la ce doftor v-ați dus. Pe concediile medicale nu se pune niciodată un diagnostic, ci doar un cod. Dacă dumneavoastră nu doriți să se știe că ați fost la psihiatru, chiar și fără să vă exprimați explicit acest dezacord, nu se va ști.

Psihiatrii îți dau doar pastile care te fac legumă.

Bineînțeles că nu e așa. Mai întâi pentru că psihiatrul, după ce vă examinează, vă va recomanda ce consideră că este mai bine pentru dumneavoastră. Asta nu înseamnă automat tratament. Uneori, e suficientă o schimbare a stilului de viață. Alteori – psihoterapie (nu că asta ar fi ceva ușor sau la îndemână). Dacă vă recomandă un tratament, atunci decizia va fi luată împreună cu dumneavoastră, firește. Și în al treilea rând, tratamentele sedative în psihiatrie sunt mai curând excepția decât regula. Scopul psihiatriei nu e să-și pună pacienții la pat, ci, din contră, să le permită o viață activă, normală. Dacă ar fi să vorbim doar despre prejudecățile legate de tratamente, și am face un serial întreg de postări pe blog. Și poate că o vom face.

Tratamentul medicamentos psihiatric nu e de florile-mărului, nu e nici o unealtă de a pedepsi sau restrânge elementele periculoase, și nu e o otravă. Reciproc, tulburarea psihică nu este o condiție benignă care afectează doar părțile invizibile ale ființei. La persoanele cu depresii îndelungate, de exemplu, se constată o atrofie, o scădere vizibilă a dimensiunilor unor părți importante din creier (cum e hipocampul). Depresia are un efect nociv, toxic, asupra creierului. Și nu numai: depresia agravează bolile cardiovasculare, și bolile cronice în general. Poate scurta durata vieții, și nu mă refer doar la suicid. E un rău palpabil, obiectiv și biologic. Când un psihiatru recomandă un tratament, nu o face din sadism sau ignoranță, ci pentru că meseria îl obligă să urmărească binele pacientului său. Nu înseamnă, desigur, că omul e o simplă mașinărie biochimică, nici că medicamentele rezolvă magic probleme de viață. Ele pot fi necesare, dar nu suficiente.

Psihiatria înseamnă cămașă de forță și o cameră zăvorâtă.

Cămașa de forță nu se mai folosește de circa un secol. Cât despre rolul de „temnicer” al psihiatrului: e adevărat că societatea tinde uneori să pună în cârca psihiatriei această funcție. Michel Foucault a discutat și criticat pe larg tendința asta, și au mai fost și alții. Și mai e adevărat că, în ziua de astăzi, există și măsura de internare împotriva voinței. Este vorba de boli psihice (în marea majoritate, psihoze) care se află într-un moment atât de grav încât omul afectat și-a pierdut capacitatea de a lua hotărâri de care să fie responsabil, și constituie un pericol pentru el însuși (sau, mai rar, pentru alții). Nu e o decizie ușoară, și nu se ia ușor. De fapt, un singur medic nu e suficient pentru o asemenea decizie, e nevoie de o întreagă comisie de medici. Iar internarea de genul ăsta nu durează ani de zile, ci e cât mai scurtă: cel mai adesea, câteva zile, uneori, câteva săptămâni. Rolul ei este terapeutic, nu coercitiv.

În unele cazuri, familia unui pacient își dorește internarea împotriva voinței, dar ea nu se poate face, chiar dacă persoana în cauză își face mult rău, pentru că ea continuă să fie o persoană responsabilă de viața ei, cu drepturi și libertăți depline, care nu poate fi ajutată dacă nu vrea. Așa se întâmplă adesea în patologia legată de abuzul și dependența de substanțe (cum e alcoolul, sau diverse droguri).
Este, pe scurt, un rău necesar, în cazuri extreme, în care pur și simplu nu există altă soluție. Nu un reflex rutinier al psihiatrilor.

 


5 comentarii

  1. Cred ca una din cele mai semnificative dimensiuni, este faptup ca in cazul celor mai multe boli, cu patologia aferenta, bolnavul constiintizeaza afectiunea, (dureri, varia manifestari neobisnuite, etc.) in psihiatrie, incidenta celor ce realizeaza ca sunt bolnavi este mult mai mica sau aceasta este realizata, nu de putine ori, mai mult sau mai putin dramatic. Dl medic Vlad Stroescu, are mult adevar de partea sa. Dar este obiectiv, mult mai mult decat o prejudecata, si este departe de legenda, administrarea sedativelor ca panaceu in psihiatria ro.

  2. “Medic psihiatru” este un pleonasm. Toti psihiatrii sunt medici, “iatros” insemnand “medic” in greaca veche (ca si in “pediatru”, “iatrogen”, etc).

    • Ete,na! La noi se foloseste aceasta formula pentru indicarea/specificarea specialitatii….nu le mai luati ad litteram pe toate asa….Uzual, spui: “am fost la psihiatru” …

  3. Pingback: O alta viziune asupra depresiei – o experienta potential transformativa « Cris A Levitchi

Leave A Reply