Mitul poetului sărac

9

Nu e un mit în sensul că n-ar fi adevărat, pentru că încă e, în multe cazuri – e vorba de o imagine romantic-capitalistă (Hans Abbing) la care i se cere artistului, și poetului în special, să se conformeze. Precaritatea poetului contribuie la valoarea simbolică a artei sale, iar din această valoare simbolică se hrănește burghezia kulturală. Legenda spune că Eminescu era sărac, mizerabil de-a dreptul, dar nici că-i păsa, el trăia oricum în visare. Această poveste a fost întreținută de Titu Maiorescu, unul dintre cei mai căpătuiți oameni ai vremii. În comparație cu el sau cu băieții de bani gata de la Junimea sau din elita acelor timpuri, Eminescu era, într-adevăr, cam prăpădit. În comparație însă cu majoritatea românilor, dar și intrinsec, poetul romantic și ziaristul care conducea ca redactor-șef două ziare nu era nici pe departe un lumpen fără nici o chiftea în burtă.

 

de Dan Sociu

 

Alexandru Paleologu a demontat într-un articol imaginea lui Eminescu de punker jegos – într-o epocă în care o persoană publică era dată în gît la ziar dacă ieșea pe stradă fără pălărie, i-ar fi fost imposibil băiatului ambițios de la Botoșani să se miște prin înalta societate. Problema lui, ca a multor poeți, era personalitatea sa maniaco-depresivă și romanul familial tragic (frați sinucigași sau morți de tineri, o mamă depresivă) care l-au și epuizat înainte de 40 de ani. A fost un om chinuit, dar nu un calic. Burghezia și burghezia kulturală aveau însă nevoie ca povestea să fie rotundă, cu toate elementele sîngeroase, așa că i-a pus în compoziție și precaritatea. Românilor cu adevărat săraci le-a plăcut varianta asta, așa cum peste o sută de ani le-a plăcut și varianta poetului milionar în euro, Adrian Păunescu. L-ar fi îndrăgit poporul mai puțin pe Eminescu dacă ar mai fi trăit 30 de ani, s-ar fi îmbogățit și s-ar fi retras la moșia sa? Se pare că nu, nimeni nu i-a scos ochii lui Shakespeare pentru asta. Așa-numitul public larg se dovedește în cele din urmă mai estet decît elita și mai capabil să aprecieze poezia în sine, fără să fie influențat de imaginea și biografia poetului.

Dar burghezia kulturală vrea sînge, capitalismul romantic vrea mistificare, altfel își pierde sensul. Dacă am lua realitatea artei numai așa cum e, s-ar duce dracului atîtea mandarinate kulturale. Cum și-ar mai justifica atîția kulturnici sinecurile dacă am accepta că poezia nu e nici religie și martiraj – și deci kulturnicii nu sunt păzitorii focului sacru – și nu e nici de o importanță strategică națională, că poeții sunt doar histrioni și maeștri ai seducției verbale, că sunt niște povestitori mai speciali, al căror sacrificiu pentru ocupația lor nu depășește și nu trebuie să depășească media. Pentru că nu ar avea de ce – dacă poetul e doar un entertainer, afacerea ar fi între el și public și kulturnicii ar avea o felie foarte mică. Așa, au o felie mai mare decît a poetului, deși aproape că nu mai există public de poezie. Toate skill-urile presupun sacrificii, dar nu sacrificii supreme. Însă academicilor le place să-i vadă pe poeți cum se duc la vale și n-au liniște pînă nu-i văd. Academicii salivează cînd văd poeți murind de tineri sau tîrîndu-se în sărăcie. Academicii se supără cînd poeții se încăpățînează să ducă o viață mic-burgheză, cum vrea orice om după o anumită vîrstă și îi acuză pe poeți de trădare a idealurilor. Academicii moderniști le-au cerut poeților să scrie numai pentru ei și să uite de public. În schimbul acestui alt sacrificiu, le-au pus în piept medalii academice și le-au creat aspirații false. Poetul modernist nu mai era încurajat să fie un seducător, era încurajat să fie un academic, un analitic, un explorator al cunoașterii, să ia poziții ideologice, să reprezinte idei. Kulturnicii le-au interzis poeților rima! Le-au luat practic pîinea de la gură și tot ce le-au dat înapoi au fost niște studii prăfuite – renunți la seducție și scriem doctorate despre tine. N-o să le citească nimeni dar tu o să știi că sunt acolo. Dacă Eminescu încă mai era citit și la curtea regală și în mahalaua din Trichilești, poeții s-au trezit în modernitate că își strică talentul pentru niște obsesii de tocilari.

Unul dintre cei mai talentați poeți contemporani, Marius Ianuș, a început să scrie pentru kulturnicii de la Filologie, și-a construit o imagine de dragul lor, o imagine recognoscibilă pentru ei – tînăr poet anarhist, revoltat social, instigator al maselor. Ridicolul acestei poziții rigide era evident – masele nu-i citeau poezia, deci valoarea lor ca protest social era minoră. Filologii o citeau și o înțelegeau, era reîncarnarea poeziei revoltate din alte secole, cînd masele și poeții aveau contact direct. Ianuș era ca o piesă vie de muzeu kultural (printre textele sale de început erau și destule, foarte bune, de altă factură decît cea protestatară – dar criticii au mizat pe cele dintîi). Receptarea sa de către kulturnici era ambivalentă – pe de o parte îl prețuiau, pe de altă parte îl cam pedepseau (nu-i dădeau premii etc.) și îl pedepseau pentru că îi simțeau disprețul. Era obraznic cu ei, în întîlnirile lor față în față – în același timp, cerea de la ei privilegiile pe care le aveau scriitorii înainte de 1989 și pe pe care le împărțeau kulturnicii: sinecuri la reviste literare etc. Ianuș ar fi vrut să fie un poet citit și de nefilologi, dar școlarul din el îl făcea să scrie pentru profesori.

Cînd, după 30 de ani, a renunțat la imagine și a început să facă poezie din ceea ce era el, l-au taxat. Daniel Cristea-Enache, unul dintre cei mai prosperi kulturnici literari, spunea într-un articol despre Ștrumfii afară din fabrică!, prima carte autentică a lui Ianuș: Cel care dorea să zguduie scena societăţii şi a poeziei este în prezent un burghez cuminte, un revoltat lobotomizat. Nu mai apare ca un copil al Străzii, ci ca un adult de interior.

Cu alte cuvinte, Ianuș ne sfidează. Ne plăcea de tine cînd jucai rolul filologului revoltat (ceea ce noi nu putem și nu vrem să fim, pentru că noi avem o carieră care presupune conformism – dar ne amuză să-i vedem pe alții călcînd pe bec), nu ne mai place de tine de cînd ai un job bun și apartament. Deși ai multe poezii bune în cartea asta (pe care într-adevăr kulturnicii le-au văzut, că nu sunt proști), poeziile bune-și-atît nu ne satisfac. Acum ești doar un adult de interior, adică nimic special, nimic mistic, nimic mai mare decît viața, nimic sacrificial. Ce s-ar întîmpla dacă toți poeții ar face ca tine? Cum ne-am mai justifica joburile? Unde e valoarea simbolică a luptei tale, unde e sîngele?

Din fericire, a apărut Internetul și s-a cam terminat cu intermediarul kultural. Scrii ce vrei, de la tine din interiorul tău mic-burghez, și arunci textul în jungla receptării. Pentru că partea cealaltă sunt adulți de interior, s-ar putea să le placă poeziile tale de adult de interior și să nu aibă nevoie de nici o justificare kulturală pentru această plăcere. Dominația comentariatului kultural s-a terminat. Era o vreme cînd un autor ca Harold Pinter își scria piesele de teatru ca un autor profesionist și apoi elimina amănuntele care le dădeau claritate (după cum arată manuscrisele sale), pentru a le obscuriza și a le încadra în trendul academic al vremii – teatrul absurd, beckettian, deschis interpretărilor, deci apă la moara academică. S-a dus. Era o vreme în SUA cînd poeții au fost angajați cu miile în universități, ca să predea scriere creativă – ceea ce, într-un fel, era minunat, dacă ar fi fost lăsați în pace. Numai că academicii i-au încolțit și i-au forțat să scrie urîțenii moderniste, aride și greoaie, fără grație și fără vrajă (cum scriu adică academicii). Deși aveau acum joburi stabile, poeții se sinucideau și se alcoolizau pe capete. Istoria recentă a poeziei americane e un abator și asta pentru că așa îi voiau academicii și pentru că săracii artiști trebuia să-și sacrifice tendințele lor naturale. Și așa s-a ajuns în anii 80 la cea mai plictisitoare poezie posibilă și ruptura dintre poeți și public a devenit oficială. Ca să scape, poezia s-a dus în hiphop sau în muzica folk și de acolo s-ar putea întoarce iar la sensul ei originar.

Ca poet, recunosc, am fost și eu prăjit (și am și beneficiat) de acest sistem și încă mai am frică de el. Ca adult de interior însă, cu aspirații mic-burgheze, mă tem din ce în ce mai puțin de presiunea academică și visez să fiu iubit de public. Nu ca Adrian Păunescu, nu vreau să recit pe stadioane (deși…), dar aș vrea să mă citească și nekulturnicii, și ăia care n-au mai citit nici o poezie din liceu. Ăsta e pariul meu – și o să mă străduiesc să nu mor sărac, numai așa, ca să le stea în gît unora.


9 comentarii

  1. Tu spui ca universitarii, in loc sa medieze legatura dintre poezie si public, infunda canalul si ii infunda si pe poeti, ca sa aiba ei de lucru. Intretin si ingrasa, carevasazica, mitul poetului batut-de-soarta. Ca, altfel, publicul larg(!!!) se lasa cu usurinta sedus de Borcane bine-legate si intoarce spatele unor facaturi de la teve…Sau, poate, ca acelasi public intinge pe aceeasi felie mierea si rahatul, ca doar ii estet prin natura lui. E si asta un pariu cu diavolul. Tine-te bine de el. (oricum, aia cu sacrificarea medie e o scorneala delicioasa)

    • Captain Planet on

      lasa, ca sint destui oameni destepti cit sa le poti zice publicaul larg. hai sa nu mai subestimam atita ce nu cunoastem. am citit poezii din borcane bine-legate prin sate si le-a placut

  2. “Îmi lipseşte fix o mie de lei ca să intru oriunde la cald, şi sînt prea timid să cerşesc şi nu sunt norocos să găsesc bani, nu am telefon, nu am o cartelă să te sun, nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător, pentru că tu eşti acasă cu el…”

    • Captain Planet on

      sint versurile mele dar nu sint in nici un caz o glorificare a saraciei, nu spun – sint sarac dar nu-mi pasa fiindca-s poet, mi se pare ca dimpotriva

  3. Libertatea consta, intr-adevar, in a nu mai publica decât pdf-uri, ocolind mofturile editorilor!
    Dar oligopedagogia nu poate forma cititori care cauta pe net informatia, Poezia.
    Marius Ianus e persecutat diavoleste pâna si de Wikipedia, desi fracturismul incepuse ca o resurectie a lirismului.

Reply To bogdan Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger