Mitul fericirii

“Nu ştiu de ce suntem pe lume”, spunea Wittgenstein, “dar sunt sigur că nu pentru a fi fericiţi.” Şi tot el, la fel de încurajator: “Suntem în permanenţă pîndiţi de boală, nebunie şi moarte.”

Pînă nu demult, lumea aşa gîndea, mizerabilist. Fericirea nu e de găsit în această lume, bucură-te de fiecare moment în care te simţi cît de cît bine etc. etc. Cînd însă o parte din Occident a început să trăiască mai confortabil, a apărut şi iluzia fericirii. Căutarea fericirii a devenit o obsesie. Analiza permanentă a vieţii din acest unghi – sunt fericit?, cît de fericit?, oare nu merit să fiu mai fericit? – duce de atîtea ori la decizii stupide, care distrug şi puţinul bine pe care îl avem. În acelaşi timp, nemulţumirea e motorul oricărui progres şi oricum e greu să ieşim din această schemă. Generaţia noastră şi poate şi următoarea o să moară căutînd fericirea. Pe urmă, cine ştie, poate că lumea o să se întoarcă la o formă sau alta de stoicism. Ştiinţa, care de cele mai multe ori e, ca Wittgenstein, o scîrbă deprimantă, are şi despre fericire cîte ceva de spus. Pentru că e obsesia numărul 1 a Occidentului, cercetătorii fericirii primesc şi foarte mulţi bani pentru studii, astfel că nu ducem lipsă de rezultate. Din păcate, acestea nu sunt aşa o mare plăcere. Iată cîteva, sintetizate:

Cei frumoşi şi blestemaţi

Copiii fericiţi devin adulţi nefericiţi. Un studiu început de Harvard la începutul secolului trecut a urmărit decenii la rînd vieţile unor oameni şi a descoperit că cei mai fericiţi, mai veseli şi mai încrezători copii mureau cel mai repede sau ajungeau în situaţiile cele mai nefericite. Toată pofta lor de viaţă, curiozitatea şi bucuria se transforma în apetit pentru riscuri şi în îmbrăţişarea unor stiluri de viaţă distructive în final. Tinerii gen sufletul-petrecerii se şubrezesc cel mai repede. Pofta de viaţă omoară.

Dragostea, familia

Aşa cum mintea lui Wittgenstein era pîndită în permanenţă de nebunie, şi dragostea e mereu pîndită de nefericire. Cu cît mai mare dragostea, cînd se termină cu atît e mai mare nefericirea. Căsnicia le face, pe termen scurt, mai fericite pe femei, după o vreme însă bărbaţii sunt cei care se simt mai bine. Pînă la divorţ, care e, statistic, iniţiat de obicei de femei.  Pentru ca o căsnicie să ţină, e nevoie, pe lîngă multe altele, ca partenerii să aibă cam acelaşi nivel de satisfacţie. Am crede că, matematic, dacă unul e mai deprimat de felul său decît celălalt, se compensează şi ajung la o medie. Dar nu e deloc aşa.
„Copiii mei sunt fericirea mea” e o vorbă infirmată de ştiinţă. Se pare că nu există nici o corelaţie între fericire şi reproducere, ba chiar majoritatea studiilor arată că părinţii sunt mai puţin mulţumiţi de viaţă decît cuplurile fără copii. Aceştia din urmă sunt mai puţin stresaţi, dar nivelul de satisfacţie emoţională nu e atît de grozav, aşa că nici ei nu se simt prea bine. Iar cei singuri cu atît mai puţin, ba au şi imunitatea mai scăzută.

Banii

Fericirea adusă de bani e relativă, în ultimii 40 de ani, veniturile occidentalilor au crescut spectaculos, dar nu şi nivelul de satisfacţie. Pentru cei născuţi în sărăcie, atingerea unui nivel de bunăstare e un scop motivant, dar pentru cei crescuţi în clasele de mijloc sau de sus, aspiraţiile sunt mai abstracte (statut, împăcarea cu sinele etc.) şi deci mai greu de apucat. Pentru că gîndim prin comparaţie, indiferent cîţi bani am avea, îi vom raporta la cîţi au cei din jurul nostru.  Totuşi, încă nu am găsit un studiu care să demonstreze că e mai bine să fii nefericit şi sărac decît nefericit şi cu bani.

Munca

Se spune că trebuie să-ţi alegi cu grijă jobul, pentru că nimic nu te face mai mizerabil decît un loc de muncă nepotrivit. Studiile arată că nu prea are nici o importanţă. Relaţia dintre job şi fericire e inversă: dacă eşti genul de om mulţumit, eşti mulţumit şi de job, dacă nu, nu contează ce faci, tot n-o să te simţi bine. Şi e valabil şi aşa, în general: sunt oameni care se simt, structural, mai bine decît alţii.

Vîrstele de aur

La 26 de ani ar trebui să fim, teoretic, în extaz, dar diverse prostii din capul nostru (printre care şi căutarea fericirii) ne împiedică să ne bucurăm de perioada de vîrf a vieţii noastre. Dar nu e totul pierdut, trebuie doar să mai aşteptăm puţin – la 83 de ani atingem din nou satisfacţia maximă (ştiu ce gîndiţi în această clipă, şi eu gîndesc la fel, dar nu am nici o vină, înuraţi-i pe ei).

Vestea bună

Şi în sfîrşit, o veste bună, dar numai pentru pesimişti, ne vine de la Universitatea din Michigan: pacienţii cu o boală incurabilă care nu speră în vindecare sunt mai fericiţi decît cei care fac greşeala să întrezărească o rază de lumină.

 

Citiți și:

Câți bani ne trebuie ca să fim fericiți?

Cum să fim fericiți: 10 metode și 50 de acțiuni

Nostalgia joacă un rol important în fericirea personală

Fericirea te poate omorî

Fericire sau adevăr. Ce ați alege?