Mitul Ferentariului periculos

Dacă dai o căutare cu Ferentari pe Google, în afară de însemnările de pe blogul O fată din Ferentari, găsești numai povești cu mizerie, droguri și violență. Și totuși, rapoartele Poliției arată că în 2011, cele mai sigure sectoare din București au fost 4 și 5. Aș putea să închei cu această informație dar o să încerc, deși nu sînt sociolog sau antropolog și nici măcar jurnalist, să dau o explicație a discrepanței dintre prejudecățile despre Ferentari și realitate.

de Dan Sociu

Am simțit pe pielea mea felul în care e privită zona. În lunile în care am stat acolo, m-au vizitat doi sau trei prieteni mai aventuroși.  Dar și aceștia, cît mă așteptau în stația de autobuz, mă sunau panicați, să vin să-i ridic mai repede. Cînd încercam să iau un taxi din centru, dacă nu eram îmbrăcat elegant, mi se dădea cu flit. Presupun că pentru majoritatea locuitorilor din zonă, această reputație e o nedreptate și ar trebui nuanțată. Nu știu pentru că n-am trecut prin așa ceva dar îmi închipui că nu te ajută prea mult cînd îți cauți un job sau mergi la școală în altă parte sau încerci să agăți într-un bar.

Ferentari e o zonă de săraci și îți dai seama de asta imediat cum te-ai urcat în 141, la Eroii Revoluției, după ce aștepți și o jumătate de oră în mijlocul unui puhoi de lume. Vine rar și e înghesuială ca în anii ’90 și ’80, cu oameni atîrnați pe scară și certuri cu blesteme de moarte (să moară fata ta cea mare, să ardă!). Miroase a sărăcie (detergenți ieftini, fum de sobă, camere aglomerate), cel puțin după spusele fostei mele prietene, care mă punea să fac duș imediat după ce coboram din autobuz la ea în Berceni. Sărăcia se vede și după haine, gecile alea ca de tablă șifonată, boarfele second-hand, după fețe, bărbații sînt slabi și mici de statură, nebărbieriți, cu moace de amărîți, și după obiceiul lor de a căra tot timpul cîte ceva, ca furnicile, lemne, țevi, hîrtie.

Tot în autobuz însă auzi femei divorțate discutînd despre cursurile de balet și înot pentru copiii lor. Vezi multe mașini șmechere parcate în fața blocurilor, în anumite zone (cum e în foto de mai sus, cu strada pe care locuiam), iar chiriașii dinaintea mea din apartamentul de pe Aleea Livezilor aveau două plasme, cîte una în fiecare cameră. Există putere de cumpărare, în toamna lui 2011, cît am stat acolo, s-au deschis în numai cîteva luni în perimetrul pe unde mă învîrteam eu prăvălii noi, o măcelărie, un chioșc de ziare, magazine mixte, patiserii.

Drogații sunt tot pe acolo, fac noaptea focuri din ziare, să-și încălzească lingurile. S-au întors la bătrîna și previzibila heroină, după o perioadă de nebunie pe legale. Nu mai stăpînesc, ca pe vremuri, părculețele de joacă, acestea au fost curățate de către diverse fundații și organizații, în special de Ambasada Marii Britanii, din cîte am înțeles, și redate spre folosire copiilor. La colțul aleilor sunt parcate mașini în care citesc cărți clasice din colecția Jurnalul Național și Adevărul polițiști sub acoperire, dar și unii în uniformă. Noaptea, ca peste tot în București, se aud des sirenele ambulanțelor, mașinilor de pompieri și de poliție și urletele haitelor de cîini, mai ales iarna, cînd au mai puțin de mîncare, dar se aud la fel de des și pocniturile artificiilor de la petreceri și nunți.

Cei din Ferentari, ca și berlinezii, iubesc mult muzica. Diferența față de alte cartiere, unde se aud manelele la fel de des, e, mi s-a părut mie, că în Ferentari nu le foloseau agresiv, ca să-și marcheze teritoriul. Îți dai seama de asta cînd îi vezi cum fredonează cîntecele de dragoste pe stradă sau în autobuze. Băieții, cînd joacă fotbal, nu-și iau nume de fotbaliști, ci de maneliști. Agresivitatea, de altfel, e foarte mult la suprafață. Un antropolog care și-a făcut terenul în zonă mi-a spus, cu o voce gravă, ca o călăuză care îmi împărtășea secretele junglei, că localnicii nu-i suportă pe drogați, că îi urăsc. Țapii ispășitori în Ferentari nu ar fi romii, ca peste tot, ci drogații. Românii și romii au relații de relativă bună vecinătate iar împreună îi disprețuiesc pe drogați, care le strică imaginea cartierului. Poate așa e, la un nivel declarativ dar eu îi vedeam zilnic cum căutau în containere și nimeni nu le zicea nici dă-te, băi, mai încolo. Cădeau în mijlocul călătorilor de pe autobuze ca niște bombe biologice și lumea se strîmba, își țineau nările între degete, se jurau că i-ar împușca, dar nu le făceau absolut nimic, deci nu cred că-i urăsc, cred că le e milă de ei, cum le e de nebuni. Am întrebat un doctor de la Obregia dacă le vin prepoderent pacienți de aici, cum auzisem eu o vorbă. Mi-au spus că nu, dar că unor bolnavi le închiriază familiile garsoniere în Ferentari, pentru că ei se descurcă mai greu cu joburile și aici sunt mai ieftine. Dar nu există nici o relație de cauzalitate între sărăcie sau marginalitate socială și dezechilibru psihic. Problemele de acest gen sunt împărțite egal de Dumnezeu între toate categoriile sociale, doar că ăia mai cu bani le ascund mai bine. Așa cum sărăcia nu duce automat la nebunie, nu duce obligatoriu nici la violență. Rapoartele Poliției și experiența mea subiectivă o demonstrează. De unde vine atunci mitul Ferentari-cartierul crimei?

În primul rînd, din trecutul de mahala al zonei, locul unde se ascundeau antisocialii. Din fericire pentru noi, infractorii s-au răspîndit de cîțiva ani prin Europa, unde e mai mult de lucru și în țară se întorc numai să-și cheltuie banii, contribuind la PIB. Ce a rămas e un stil de discurs mai agresiv, care îi sperie pe unii, pe care lumea bună îl confundă cu agresivitatea reală. Ce nu înțeleg cei care n-au luat niciodată contact cu violența reală și o confundă cu cea de limbaj e că discursul are nevoie de agresivitate pentru a fi expresiv, altfel n-are nici un haz, iar expresivitatea, cum explică și Georgiana Sîrbu în Istoriile periferiei, e o artă a mahalalei în general, nu numai a antisocialilor, cum spune varianta oficială, academică, că limbajul argotic ar fi specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ și cu „codul manierelor elegante“. E un tip de ludic mai aspru, mai de-narcisizant, îți amintește mereu care ți-e locul – și de aia și mai comic. Nicăieri n-am auzit discuții mai comice ca în 141 sau replici ca în dialogurile din magazinele de cartier: De ce-mi arunci așa banii, parcă ai arunca-o pe nevastă-ta în sicriu? Sau o discuție povestită de colegul meu de apartament – un băiețel de vreo 8 ani vede pe stradă o femeie îmbrăcată mai porno și strigă:

– Aoleu, ce bună e aia!
Bunică-sa, de lîngă el, i-o trîntește sec:
– Taci, mă, ce știi tu, că încă n-ai dat la pizdă.

Limbajul și înfățișarea,  istoria locului și imaginile cu ghetouri (cel din Zăbrăuți, unde în 2006 a fost o revoltă pentru că li s-a tăiat curentul electric și cel din Livezilor, de lîngă aleea pe care am locuit) nu explică în fond de ce, deși aflat la nici jumătate de oră de centru, Ferentari e atît de prost-văzut și ocolit (are prețuri foarte mici la imobiliare-vînzări). Toate cartierele din București sînt mai mult sau mai puțin dubioase, de ce e ăsta sperietoarea supremă? E vorba, bineînțeles, de țigani. Ferentari e țigănie și așa ceva nu se spală, pentru majoritatea românilor, inclusiv cei care se cred destupați și progresiști, cu nici un fel de statistici.