Până zilele trecute, aveam o vagă prejudecată față de veterinari, în urma câtorva experiențe deziluzionante. De pildă, când am dus motanul proaspăt găsit prin boscheți, doctorul a râs de alegerea mea. Aproape fără să-l atingă, mi-a dat un tratament pentru boala lui de piele. Când am dus un câine la control, un alt medic i-a pus stetoscopul aproape în glumă și l-a diagnosticat în câteva secunde, fără prea mare tragere de inimă – nu și-a dat seama cât cântărea, pentru a-i calcula doza, așa că mi-a sugerat să-l bag într-un sac și să-l evaluez cu un cântar de mână. În fine, în zvonistica depre medici umani care-și lasă pacienții să moară pentru că n-au destui bani, m-am dus oarecum reticentă la un cabinet veterinar din centrul Bucureștiului, cu un pui de maidanez pe care-l găsisem aproape de casă. Verdictul a fost tăios, mai ales pentru așteptările mele: parvoviroză, un virus extrem de răspândit în rândul puilor de căței. Șanse de supraviețuire, undeva la 20%. Tratamentul și analizele, foarte costisitoare.
de Andra Matzal
Ce faci când primești o astfel de veste: abandonezi animalul, prefăcându-te că nu l-ai găsit, în așteptarea unui exemplar mai ”fit”? Dilemă morală, din cauza căreia n-am dormit prea bine, dar pe care am ales s-o rezvolv, după capul meu, omenește, nu câinește. De fapt, un catalizator puternic a fost chiar reacția celor doi medici, un tip tânăr și plin de energie și un domn ceva mai în vârstă, profesor cu multe cazuri-limită la activ. Am acceptat să plătesc inițial tratamentul, însă notele de plată se anunțau mult peste buzunarul meu. Nu doar că s-au arătat imediat disponibili să-l trateze, în ciuda orizontului de supraviețuire foarte negru, dar s-au oferit să suporte ei cheltuielile pentru tratament, invocând interesul științific. Aproape nu mi-a venit să cred că acești doi oameni sunt pe bune: în paranoia mea, le-am întors decizia pe toate părțile, însă toate drumurile au dus spre singura concluzie rezonabilă. Cam așa ar funcționa, într-o lume ideală, un sistem pentru care sănătatea, indiferent dacă ne referim la oameni sau la animale, nu depinde în mod necesar de resursele materiale. Însă, paradoxal, sistemul disfuncțional amplificat de media și istorisiri personale, despre anomalii orchestrate de medici fără etică, dar cu tupeu, ajung să te contamineze în așa măsură, încât îi suspectezi pe cei cu adevărat dăruiți.
De atunci, mi-am început filmul în clinica veterinară – din păcate cu doar câteva episoade, însă destul cât să-mi treacă prin cap că mi-ar plăcea să fac voluntariat într-un asemenea cabinet. De două ori pe zi, cățelul, pe care l-am botezat din prima zi Frate, trebuia dus la perfuzii. Odată branula montată, cu schelălăituri atenuate doar de atenția și mângâierile doctorilor, puiul trebuia conectat la fire prin care urma să treacă un cocktail impresionant de substanțe pe care, până la urmă, le-am învățat pe de rost – Aminoven 10%, Ringer lactat 10%, glucoză. Două ore dimineața, două ore seara mergeam la cabinet cu cățelul ca vai de el în brațe, iar între timp cele două săli cu fainață albă au devenit un fel de a doua sufragerie. Câtă vreme trebuia să stau lângă Frate, să am grijă ca “picătura chinezească” de glucoză sau ser fiziologic să nu-și întrerupă rutina, au trecut rând pe rând, pe sub nasul meu, foate multe cazuri pe care medicii le tratau cu egală seriozitate, fie că era vorba de hamsteri sau câini de rasă.
Într-una dintre seri, când venise deja medicul pentru schimbul de noapte, la intrarea în cabinet era coadă. Deși, judecând după amplasare, s-ar putea spune că e o clinică “de fițe”, interiorul nu te trimitea cu nimic la imaginea saloanelor pentru animale sufocate de răsfăț obsesiv-compulsiv. Pe culoarul unde mirosea a medicamente, iar un ventilator old school se învârtea încet din tavan, stăteau la rând cupluri cu mâțe suferinde, bătrâne cu câini bandajați și un grup de femei cu un Sharpei care sângera. Ocazia perfectă pentru o radiografie a relațiilor care se stabilesc între oameni și pet-urile lor – de la vocabularele afectivității, până la statutul social tradus prin detalierea meniurilor de care aveau parte patrupedele.
Prima la coadă e Sissi, o pisică proaspăt castrată, pe care stăpâna, cu o elocvență greu de reprodus, precizează că a găsit-o într-o curte, nu pe stradă. Sissi (“cu i, nu cu y, doar e nume de împărăteasă”, după cum o apostrofează pe asistenta care-i scria fișa) nu mai mănâncă bine după castrare și vomită des, deși gastronomia ei pisicească suna extrem de fandosit. Primește o injecție și invitația de a reveni la control, a doua zi. Între timp, perfuzia picură și cățelul închide ochii, sedat, până când apare Pinky, o femelă agitată de Sharpei, escortată de câteva femei rome, toate impacientate de rana animalului, o mușcătură care-i sfâșiase pielea. “Maică, dacă tu mori, mori și eu odată cu tine”, începe să se lamenteze cea mai bătrână dintre ele, atunci când trebuie să semneze declarația pe propria răspundere pentru acordul de anestezie. Lumea se adună în jurul câinelui, care lasă bale peste tot, i se fac analize și i se calculează nota de plată. “Ce ne facem, că nu ne-ajung banii”, se îngrijorează una dintre ele, iar doctorul nu insistă și nu dă nici măcar un semn că de rotunjimea sumei ar depinde operația. “Îmi dați cât aveți, apoi mi-i aduceți dumneavoastră când faceți rost” și momentul de panică dispare. Spre miezul nopții, sala de așteptate e tot plină, iar profesorul își împarte cu toți atenția, în cel mai mare calm: “Ia uite, avem doi pacienți pe masă și trei la intrare”.
Pe zi ce trecea, Frate mergea la control și nu dădea semne vizibile că ar duce-o mai bine. Cu stomacul “franjuri”, fără să fi mâncat sau băut apă de câteva zile, devenise obiectul speculațiilor noastre optimiste: uite că s-a ridicat, uite-l că dă din coadă, parcă e mai vesel azi. Un efect placebo al consolării, susținut de hotărârea medicilor demnă de o misiune de salvare a la Delta Force, în versiune animală. Medicul mai tânăr alterna injecțiile cu încurajări și sfaturi care treceau, din fericire, de neutralitatea profesionalismului. “Pune-i muzică tare, vioaie, să-nțeleagă că trebuie să reziste. Poate un Rammstein. Ai văzut, până și androizilor din filme, când sunt avariați, trebuie să le spui Rezistă!”. Treptat, am început să vin la clinică animată de cea mai mare încredere, însă și dintr-o curiozitate față de toate cazurile care, sub învelișul unor animale blănoase suferinde, scotea la iveală istorii întregi, fiecare cu moralele lor.
Într-o altă noapte, când l-am luat pe Frate în cămăruța albă, unde stau animalele la perfuzii, pe masa alăturată era întinsă o pisică bandajată de sus și până jos, epilată pe jumătate. Lângă ea, stăpânii: un cuplu la vreo 30 și ceva de ani, care-o alimenta cu încurajări și mângâieri. “A luat-o un vecin de coadă și a lovit-o de câteva ori de copac”, spune însoțitoarea lui, căreia aproape că nu-i venea să creadă că, într-adevăr, aceasta fusese cauza care-o adusese pe mâța Clara, blândă și tandră, într-o asemenea stare. “De ce vă mirați, domnișoară? Oamenii nu mai au milă de oameni, dar de animale”, zice femeia, în timp ce-și scarpină pisica. Îl întreb pe medic dacă sunt frecvente cazurile de maltratare a animalelor și, cu multă râvnă, îmi spune că sunt incredibil de multe. “Specia umană e cea mai scârboasă dintre toate”, își varsă el dezamăgirea, “judecând după violențele față de alte specii. Am avut odată un motan căruia cineva i-a pus gând rău și i-a scos un ochi. L-am păstrat, dar n-a durat multă vreme până când l-a omorât de tot”. Mă întreb, naiv, cum funcționează mintea unor asemenea specimene.
Garda într-o clinică veterinară n-aduce însă numai asemenea cazuri extreme și, pentru cineva ca mine, obișnuit să asocieze animalele de companie cu pisicile și câinii, apariția unui cuplu cu o cușcă în care se afla un hamster operat a fost o surpriză. Ce, și hamsterii se îmbolnăvesc? Șoricelul fusese operat pentru o minusculă leziune din zona anală, iar acum venise la control: doctorul îl ia în mână ca pe o jucărie de pluș și-i verifică starea, în timp ce hamsterul, cel mai probabil de frică, se scapă pe el. “Cel mai amuzant e să castrezi șoricioaice”, îmi povestește medicul. “E o chestie de mare finețe, pe care am făcut-o când lucram în farmacologie și, ca să nu se mai reproducă, le operam. Mulți șoareci mureau de bătrânețe în laborator, iar cine spune că animalele nu au emoții se înșeală. Odată, am avut un cuplu de hamsteri care, bătrâni fiind, au murit îmbrățișați”. Iar dacă tot am ajuns, printre pisici cu privirea pierdută sau câini cu insuficiență renală, la zona explicită a drăgălășeniei, cazul care mi-a destins una din zile a fost al unei veverițe. În cușca din cabinet, înconjurată de o mamă cu fiul ei, zace o veveriță minusculă care, din când în când, mai zvâcnește din lăbuțe. Doarme cu gura deschisă și mă face să înțeleg de ce pozele cu asemenea creaturi strâng atâtea Like-uri pe Facebook. “Ce-a pățit?”, o întreb pe stăpână. “E sedată. A mâncat Calmepamurile bunicii și nu se mai trezește”. Doctorul le recomandă s-o mai lase să doarmă și să revină seara, când veverița își va fi terminat, cel mai probabil, experiența “psihedelică”.
Când îl asistam pe Frate, întins pe masă, cu o privire atât de expresivă, că toți ceilalți clienți se opreau să-l întrebe de sănătate și să-i ureze vindecare rapidă, mai venea din când în când să se asigure că totul e-n regulă Ion, băiatul de serviciu. Un tânăr rom, care trebăluia de colo-colo, ajutând la curățenie și la ștergerea probelor pe care animalele bolnave le lăsau generos peste tot. Ion lucrase înainte la un adăpost de cai, unde “nu-i așa de ușor cât ați crede. Mai ales când intră-n călduri și i-apucă nebuneala, atunci te lovește, trebuie să te ferești”. De când a avut însă un accident, lucrează la cabinet și, printre două mături date, mai pupă animalele sau le mai face mici declarații tandre. E un om dintr-o bucată și nu se teme să cadă în mici pusee filosofice. Într-o zi, când ajuta la imobilizarea unei pisici pentru ecografie, îi ia medicului stetoscopul și începe să asculte atent. “Îi bate cam tare inima, dom’ profesor, dar bine că-i bate. Inima e esența vieții, nu-i așa?”. Din când în când, mai apărea Olga, o vecină bătrână care vine să se mai uite la televizorul din hol – “Știrile, pe mine astea mă interesează, că-mi place să fiu informată” – sau să mai arunce un ochi în încăperea întunecată, unde se află un câine muribund, pe care l-a adus pentru eutanasie.
După câteva zile de tratament intensiv, în care doctorul, după multe nopți la rând nedormite, mai venea cu câte o soluție pentru Frate, am decis să-l las la clinică peste noapte. Era o zi decisivă, pe care, dacă ar fi depășit-o, șansele de supraviețuire ar fi crescut cu 20%. I-a adus o cușcă specială și l-a luat la el în cabinet, să-l țină sub observație. Mi-a sugerat chiar să-i cumpăr în ziua următoare lesă și zgardă. A doua zi dimineață însă, îmi sună telefonul: “Din păcate, a murit ăla mic”. Un moment greu, alimentat de pierderea recentă a motanului, călcat de un șofer grăbit în fața casei. După aproape o săptămână în care ajunsesem să mă simt ca într-un comando de salvare, pus în mișcare de energia unor medici care au făcut ca prejudecățile mele să cedeze ca niște balamale ruginite, a venit nota de plată pentru ultima operațiune. Incinerarea, 15 lei / kilogram.
Puteți accesa și:
Un comentariu
Frumos articol ! Si emotionant si amuzant… si trist. Am trecut si eu printr-o experienta asemanatoare cu o catelusa lovita aproape mortal de o masina si lasata sa zaca intr-o baltoaca pe o ploaie nesfirsita. Avea trei labute rupte si bazinul lovit. M-am plimbat cu ea in brate pe la mai multe cabinete veterinare. Unii m-au sfatuit sa o eutanasiez pentru ca altfel nu-mi dau seama la ce ma inham. Dar am gasit si medici care nu fac din asta doar o meserie, care mi-au spus ca imi va fi greu dar poate fi salvata. Si m-am inhamat. A fost operata si incet, incet a fost pusa pe picioare. Am impartit 10 ani din viata cu Fetita (asa ii spuneam) si am vazut la ea lucruri pe care tot mai rar le gasesc la semenii mei: loialitate, incredere, bun simt, mare discretie in suferinta, iubire. Si acum ii simt lipsa.