Acum trei ani, am început să îmi rescriu viaţa. Poate sună pretenţios, dar asta s-a întâmplat. Am decis că nu mai vreau să locuiesc într-o aglomerare urbană în care mi se părea că tot ce fac este încrâncenat şi fără sens. Am simţit că locul meu este în altă parte şi că am adunat destulă experienţă, destul stres, destulă alegătură într-o cursă mereu contra cronometru, încât să mă pot opri fără regrete. Am avut norocul să devin parte din proiectul Think Outside the Box, care mi-a permis să scriu de oriunde m-aş afla şi să am colegi înţelegători, care mi-au acceptat alegerea.
de Camelia Jula
La început, nu am ştiut nici eu că va fi o alegere definitivă. A pornit ca un experiment de iarnă, iar primăvara n-am mai vrut să plec. A trecut un an, a trecut al doilea şi, acum, aniversez trei ani de când am făcut downshifting. Sau, respectând dorinţa unui cititor care m-a provocat să folosesc un termen în limba română care să prindă sensul expresiei în engleză, m-am înturnat. Am venit acasă, unde am copilărit, în locul cu care am primele amintiri şi, de aici, am încercat să construiesc altfel. Mai simplu, mai tihnit, mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat.
Am mai scris, din vreme în vreme, despre experienţa traiului la ţară, după mulţi ani de urban. Despre avantaje şi dezavantaje, despre diferenţe, mentalităţi, despre experimente noi, despre redescoperirea limitelor personale. Tot ce am învăţat în aceşti trei ani despre mine şi despre a trăi în afara oraşului este, poate, mai greu de sintetizat în câteva articole. Poate nu a fost câte o provocare nouă în fiecare zi, dar săptămânal, cel puţin, da. Am făcut lucruri pe care nu credeam că voi ajunge să le fac (în sens pozitiv vorbind) şi mi-am redescoperit pasiuni mai vechi, îngropate prin colţurile vieţii în care nu mai aveam timp de nimic altceva decât de a lucra pentru a supravieţui. Am pus mâna (la propriu) la reconstrucţia unei bucăţi de casă (bucătăria de vară), am tăiat lemne (deşi am solicitat titlul oficial de “ajutor de drujbist”, prietenul meu şi fratele meu, cei doi drujbişti ai familiei, mi-au spus că nu există aşa ceva, dar pot să mă mulţumesc cu titulatura de “holoangăr” – muncitor necalificat). Mi-am forţat limitele fizice, dar am şi învăţat lucruri noi.
Anul ploios (deloc prielnic agriculturii) a fost şi el o provocare – nu mai departe de săptămâna trecută săpam cu mama mici canale prin curte şi puneam burlane, ca să dirijăm apa prea multă înspre şanţul de dincolo de gard. Iar de 1 decembrie am “petrecut” instalând o pompă submersibilă în pivniţa inundată sistematic, la aproape fiecare ploaie (Mihai, prietenul meu, fiind instalatorul de serviciu). Strugurii s-au copt greu şi, din păcate, poate jumătate din ei au putrezit în vie. Cauzele: ploaie multă, absenţa soarelui. Însă tot au fost destui pentru sirop şi dulceaţă. Nici nuci n-am avut la fel de multe ca anul trecut, dar tot am adunat o recolă bunicică. Morcovii n-au vrut să crească, cartofii au fost “pişpirici”. Dar s-au făcut alte cele prin grădină, de la dovlecei la castraveţi, mai puţine roşii, la ţelină sau gulii (uriaşe, de-a dreptul), ceapă şi usturoi. Ne adaptăm, de la an la an, cu grădina, în funcţie de cum ne obligă vremea. La fel face orice proprietar al unei gospodării rurale – şi nimeni nu se plânge de asta. Aşa stau lucrurile. Dacă te plângi, nu vei rezolva nimic. Important este să înveţi, să bagi la cap ce îţi transmite natura şi să te pregăteşti mai bine pentru anul următor.
Tentative matinale de iarnă… rare, din păcate
Un lucru care mă bucură foarte mult este că am reuşit să controlez în proporţie destul de mare alimentaţia. Sursa alimentelor consumate. Nu pot să mă laud că mâncăm în totalitate numai produse de casă, dar facem asta în proporţie de 70 – 80%. Fie cu ce ne-au dat grădinile noastre (vorbesc la plural, pentru că şi Mihai locuieşte tot într-o zonă rurală, la casă, cu grădină şi, spre deosebire de mine, are şi “diplomă de ţăran” 🙂 Nu glumesc. O fi el inginer, dar, în urma unui curs pentru agricultori, a căpătat o diplomă căreia chiar el îi spune “diplomă de ţăran”), fie cu ce cumpărăm de la producători locali sau de la rude / cunoştinţe care au vaci, găini, oi (adică lapte, ouă, brânză, caş, smântână). Există şi lucruri pentru care ne oprim la supermarket (nu am găsit niciun producător local de hârtie igienică, spre exemplu şi nici nu am învăţat, încă, cum să îmi fac singură stafide). Dar raportul este categoric inversat faţă de perioada când locuiam în mediul urban. Atunci, 80% din ceea ce cumpăram provenea din magazine. Alimentaţia naturistă (hrana vie, gătită fără foc) a fost, pentru mine, o opţiune veche, de pe la 17 ani, dar recunosc că am avut şi perioade în care numai de stil corect de hrănire nu m-am putut ţine. După ani de învăţare a propriului organism, a reacţiilor, a combinaţiilor benefice sau dăunătoare, am reuşit să găsesc un echilibru, să identific reţeta potrivită – cel puţin pentru mine. Şi mi-am găsit timpul şi dispoziţia necesare ca să văd dacă pot face faţă şi bucătăriei în sens mai larg al cuvântului. Aşa că ne-am apucat să facem pâine de casă, pizza de casă şi tot felul de prăjituri scoase de prin caietele vechi cu reţete ale bunicilor şi străbunicilor sau, dimpotrivă, de pe internet.
Două pizza, pregătite să intre la cuptor 🙂
Felul acesta de a trăi m-a făcut să devin, într-un fel, selectivă în raport cu urbanul. Mofturoasă, ar spune unii. Nu prea mai pot mânca la un restaurant, spre exemplu. Mai corect zis, pot, dar nu îmi pică bine. Nu-mi place sau chiar mă doare stomacul. Nu mai pot bea vin decât dacă este de casă sau dintr-o sursă care, deşi îl produce la scară mare, nu îl falsifică. (Noroc că la Mihai s-au făcut strugurii şi avem iarăşi vreo 50 de litri de vin, anul acesta). Nici măcar pizza în oraş nu mai e ce-a fost… Mai bine inventez combinaţii acasă şi păzim cuptorul, savurând mirosul revărsat în bucătărie. La cuptorul bunicii (cuptor din acela tradiţional, pe lemne) am făcut pâine, deja de câteva ori. Experimentele au fost: de la a nu coace pâinea tocmai bine până la a o arde în cinci minute, până la, în final, reuşita unei pâini care arăta bine, avea gust bun şi era în totalitate făcută de mânuţele noastre (ale mele, la frământat şi pregătit, ale lui, la ars cuptorul). Încurajaţi de evoluţia noastră auto-didactă în arta pâinii de casă, ne-am propus să facem mai des şi să diversificăm reţetele, felurile de pâine, dar şi felurile de mâncare gătite în cuptorul atât de vechi şi încă perfect funcţional. Bunica mea era o gospodină fără cusur: îmi place să cred că s-ar bucura să ştie că bătrânul ei cuptor prinde bine cel puţin încă unei generaţii. Şi că în casă mai miroase, din când în când, a aluat dospit, fraged, gata să se transforme într-o pâine gustoasă, făcută tradiţional, frământată până dor mâinile şi împletită în tăvile de cozonac sau pusă la copt direct pe vatră.
Pâinea simplă şi gustoasă: făină, sare, zahăr, drojdie, apă, ulei
Spuneam, mai sus, că mi-am redescoperit pasiuni uitate, dar care, cândva, îmi aduceau multă bucurie. Le-am reînviat, cu sprijinul entuziast al oamenilor foarte apropiaţi: zdrăngăn din nou la chitară (cu răni la degete, la început şi numai muzică folk, de mers pe munte, de cântat în jurul focului, afară) şi m-am reapucat de pictură (abstractă, că la alta nu m-am priceput nici mai demult). Nu au fost niciodată mai mult decât hobby-uri, dar mă încântă faptul că pot să le fac din nou. Că am început să îmi umplu pereţii cu mici tablouri. Că am început să pictez pe lemn. Că ne-am propus ca, anul acesta brăduţul de Crăciun, să fie 1) în ghiveci şi 2) împodobit numai cu lucruri handmade: nuci pictate, globuri făcute din cofraje de ouă, covrigi de casă, biscuiţi de casă şi alte “decoraţiuni” pe care să le fabricăm cu mâinile noastre. “Preocupări de oameni care au timp”, a glumit fratele meu (care locuieşte în Timişoara). Are dreptate: mi-am recuperat timpul pe care îl credeam pierdut pe vremea când locuiam la oraş, timpul pentru lucruri făcute pentru suflet, pentru tihna minţii, pentru cei dragi din jur sau pur şi simplu pentru că vine o idee creaţă care pare suficient de interesantă sau trăznită încât să merite încercată. Cum anume va arăta brăduţul “de casă”, promit să vă arăt când va fi gata – adică în ajunul Crăciunului.
Un cezărel făcut din aluat de pâine şi prezentat, cum se cuvine, pe un fund din lemn pictat de mână 🙂
Mai mulţi prieteni m-au întrebat, în repetate rânduri, dacă nu mă plictisesc aici, la ţară, izolată de lume, fără teatru, operă, cinema, fără localuri unde să ies, fără evenimente la care să merg, fără febra aceea specifică oraşelor mari, mai cu seamă, unde este mereu ceva de văzut, ceva de făcut. Sau “cum îmi petrec timpul liber”. Nu am reuşit să mă plictisesc, în trei ani şi nici nu cred că am şanse, vreodată, să mă plictisesc la ţară. Da, nu am teatru şi nici cinema. Văd filme pe internet sau la televizor (singurul motiv pentru care mai am televizor, că la ştiri am încetat demult să mă uit). Ascult arii de operă de pe YouTube. Nu am librării aproape, să văd cele mai noi titluri apărute pe piaţă, dar ma opresc în ele la fiecare vizită prin vreun oraş sau, din nou, dau o raită în lumea virtuală a cărţilor. Nu prea mai ştiu ce e “la modă”, vestimentar vorbind, pentru că la ţară oamenii au două tipuri de haine: cele de lucru şi cele de sărbătoare (sau de mers la oraş). Nu ai nevoie de blugi noi în fiecare sezon, nici de palton nou, nici de bluze sau rochii. Investiţiile vestimentare pe care le fac, aici, au alt raţionament.
Iar problema cu timpul liber stă altfel, acum: practic, tot timpul meu este liber. Eu decid cum anume îl petrec, cât din el aloc muncii intelectuale, cât aloc muncii fizice, în funcţie de necesităţi, cât aloc hobby-urilor, scrisului, pisicilor, călătoriilor, vacanţelor la munte, vizitelor la prieteni sau rude ori statului in hamac, sub nuc. Controlul timpului este un alt mare câştig al locuirii departe de urban şi al renunţării la slujbe (mai bine plătite şi, poate, mai sigure) de tip corporatist sau, oricum, legată de un anumit mediu, de un birou. Cât priveşte “ieşitul” din casă, asta poate cuprinde tot judeţul – fie că vrem să mergem la Brad, Deva, Haţeg, Petroşani sau Hunedoara, fie că vrem la munte, la iarbă verde, la un local sau la un concert. Şi perspectiva asupra “ieşitului” s-a modificat: pentru că stau la ţară, am câmpul şi dealul în faţă, o pădure, un munte imediat peste deal, o libertate de mişcare mult mai mare şi lipsesc din peisajul meu zilnic pereţii unui apartament tipic, zidurile şi geamurile altor blocuri şi ale altor apartamente, nu mai simt nevoia să ies… sunt mereu în natură, aşa că problema mea nu se pune să îmi doresc să ies, ci să îmi doresc să intru undeva, într-un spaţiu restrictiv, cu un anumit scop (fie el cultural, artistic, social). Şi asta, din nou, mă face să fiu selectivă, pentru că este vorba de libertatea mea de a fi “în afară” la care renunţ, temporar, pentru a intra într-un cadru (eveniment, loc) ce trebuie să merite decizia.
De când eram mică am visat să pictez pereţii casei de la ţară. De fapt, i-am şi mâzgălit, de câteva ori, de au fost nevoiţi bunicii să zugrăvească după mine… Acum, am găsit o metodă mai simplă să îi colorez după capul meu 🙂
Aşa că nu, nu m-am plictisit niciodată în trei ani de viaţă la ţară. Dimpotrivă, mi-am îmbogăţit viaţa cu experienţe inedite, cu învăţări de lucruri noi, cu descoperirea sau redescoperirea unor oameni interesanţi. Cred că am mai spus-o şi altădată: traiul rural nu este pentru oricine. Trebuie să ţi-l doreşti, să ţi-l asumi şi să se potrivească cu tine (să te potriveşti tu cu el), dacă vrei să funcţioneze. Nu va fi mereu comod. Să faci focul, pe toată durata sezonului rece, în fiecare dimineaţă, să cureţi cenuşa, să îţi duci lemne în cameră, să fii mereu atent la ce se întâmplă cu casa, pentru a preîntâmpina probleme (ţigle sparte, infiltrări de apă, căderi de tencuială etc.), cu curtea, grădina, să gândeşti soluţii pentru drenarea solului (sau, dacă e cazul, pentru irigare) care să nu fie nici foarte costisitoare, să înveţi ce nu ştii să faci (fie de la alţii mai bătrâni, fie singur, căutând şi studiind sau încercând) – toate acestea şi multe altele sunt aspecte care fie te ajută să evoluezi, să devii mai conştient de ce poţi face, fie te descurajează şi te înfrâng, la un moment dat. După trei ani de aşa ceva, pot spune că (din fericire pentru mine, aş zice) mă regăsesc în prima categorie.
Pentru mine, viaţa urbană a fost generatoare de mult mai multe frustrări decât a fost, până acum, viaţa la ţară. Aşa că nu mi-aş putea imagina cum ar fi să mă întorc. Probabil pentru că aici am reuşit să mă simt cu adevărat liberă şi asta e o năzuinţă profund umană, o avem cu toţii şi încercăm să o atingem. Într-o conversaţie despre downshifting cu un medic veterinar, anul trecut, îmi spunea că el nu considera că actul meu de a renunţa la oraş ar fi fost downshifting, ci… upshifting. “Ai venit la o viaţă mai bună, mai împlinită, la aer curat, la natură, la mâncare sănătoasă. Ăsta nu poate fi un pas înapoi, ci numai unul înspre mai bine”, mi-a zis (citarea este aproximativă). Tot ce am trăit în aceşti trei ani mi-a demonstrat exact asta: că am ales o înturnare care m-a dus înspre mai bine, din toate punctele de vedere ale vieţii – profesionale, personale, familiale. Dintr-un consumator (moderat, dar consumator) de hrană, acte artistice, emoţie generată de alţii, am devenit un producător (cred că se poate spune aşa) de hrană, acte artistice şi emoţie pentru alţii. Am echilibrat balanţa între ceea ce ofer şi ceea ce consum. Am adoptat un stil mai degrabă orientat spre minimalism, dar care aduce mai multe satisfacţii. Nu am căzut în extreme, doar am eliminat din viaţa mea acele lucruri care, în fond, erau inutile, superficiale, irelevante şi nu meritau atenţie. Am regăsit bucuriile simple, reale, care fac un om bogat în adevăratul sens al cuvântului. Şi mi-am găsit sensul.
Familia de pisici a gospodăriei s-a îmbogăţit, anul acesta, cu: una bucată pisică – mamă (foto sus), una bucată motan negru vagabond (nu stă la pozat), şase bucăţi pui care acum au şase luni, după cum urmează: patru fete (foto sus, păzite de unul dintre motănei) şi doi băieţi (foto jos). Pe lângă cele două pisici de oraş pe care le-am făcut downshifteriţe 🙂
Puteţi citi şi:
Întoarcerea la obârşie. Anul trei
Downshifting. După 365 de zile
Vremea recoltelor. Când roşiile au gust de roşii
Mamă, mai e mult până în vârful dealului?
Sfârşit de iarnă pe uliţă: primăvara, deodată
Iarna pe uliţă: doi pe faţă, doi pe dos
Iarna pe uliţă: grătar în zăpadă
Iarna pe uliţă. Când te trezeşti la 11 grade, faci bilanţuri ca să nu răcească mintea
Iarna pe Jieţ. Poveşti albe de pe stânci
Iarna pe uliţă: “Da’ aveţi farfurie sau vreţi de la noi?”
Iarna pe uliţă: Matematica întreţinerii – încălzirea
Iarna pe uliţă: sărbătorile se pun în cui. Urmează răsadniţele
2 comentarii
Povestea asta, chiar inainte de Craciun, e de-a dreptul sadica… pentru noi, cei care traim inca incrancenati la oras (excelent termenul, descrie perfect viata la oras, mai ales pe-o vreme mohorata ca asta), dar stim si cum e sa traiesti altfel si in alta parte.
Punand si plusurile si minusurile in balanta, calitatea vietii, asa cum o traieste autoarea, e incomparabil mai ridicata, si nu-s decat doua motive din cauza carora multi dintre noi nu procedam ca mai sus.
Unul e subiectiv si banal, dar foarte puternic – teama de necunoscut, inertia, puterea obisnuintei… Ne-am obisnuit asa si, chiar daca de fapt nu ne e bine, ne e prea teama, sau lene, sau amandoua, ca sa facem o schimbare radicala.
Celalalt e mai degraba obiectiv – depinde si unde e “la tara”-ul fiecaruia, dar in general infrastructura sanitara si mai ales educationala sunt la niveluri mult mai scazute in mediul rural decat in cel urban. Daca esti in varsta te gandesti unde-i cel mai apropiat doctor/farmacie/spital, cat iti ia s-ajungi acolo si cum etc. Daca esti tanar si ai, sau planuiesti sa ai copii, te gandesti la scoala, liceu… unde sunt, cum ajunge copilul acolo, ce calitate ofera…
Asa ca, dupa o astfel de lectura cei mai multi din noi ramanem cu melancolia.
Sunt total de acord cu ce spune CD mai sus, am reusit sa facem un “downshifting” doar dupa ce ni s-a schimbat contextul si am profitat de el:
Acum o luna ne-am mutat din Bucuresti in provincie si nu am avut ocazia nici macar o secunda sa imi para rau dupa capitala. “Problemele” care au aparut sunt superficiale si inferioare celor din orasele mari. De exemplu faptul ca e comunitatea mai mica si nu sunt obisnuita sa ma intalnesc asa des cu cunoscuti care ma intreaba de sanatate, iar de multe ori oameni pe care nu ii stiu stiu totul despre mine :).
Povestea noastra este ca de mult am fi vrut sa fugim din orasul mare si urat, iar acum 8 luni cand am ramas insarcinata am gasit o solutie si am decis sa plecam din Bucuresti catre Piatra Neamt, de unde suntem si eu si sotul meu. Proiectul este tot temporar – un an, cu mine in concediu de crestere a copilului si cu el muncind de-acasa, dar speram sa fie unul pe termen lung.
Nu e la tara (mutatul direct la tara cu primul nascut nu ar fi fost o optiune, mai ales ca sotul meu e mai orasean), dar se simte calitatea aerului, tara mea, unde am crescut la bunica este la 25 de minute cu masina, muntele e aproape, padurea e foarte aproape, apa de la chiuveta este rece si potabila – parca in viata mea n-am mai baut apa asa buna, distantele sunt mici, mai este si familia aproape in cazul nostru.
Ajungand aici ma tot intreb cum de n-am facut pasul asta mai devreme si stiu raspunsul, nu vroiam sa renunt la castigurile mele financiare si la “independenta” din Bucuresti. Sper ca perioada petrecuta aici sa demonstreze ca argumentele care ma tineau acolo sunt minore in comparatie cu beneficiile de aici.