Mircea Eliade: 25 de ani de la moartea savantului”outside the box”

0

Pe 22 aprilie 1986, Mircea Eliade a murit la Chicago; la 77 de ani îşi încheia odiseea de cărturar-explorator. După 25 de ani, Think Outside the Box merge pe urmele lui Eliade prin Bucureşti, pornind de la subteranele Străzii Mântuleasa, şi ajunge până în îndepărtatele Indii, unde acesta  încerca să descifreze mistere ale credinţelor religioase. Chimie şi ştiinţele naturii, ezoterism şi plante psihotrope, călătorii de iniţiere şi ani petrecuţi în zonele fierbinţi ale cercetărilor, biblioteci citite şi o veritabilă bibliotecă scrisă, autodisciplină transformată în profesie: doar câteva dintre punctele de pe harta unei biografii mai palpitante decât cea a majorităţii eroilor de film.

De la “piatra filozofală”, la “pofta de mătrăgună”

de Ionuţ Dulămiţă

Mircea Eliade s-a născut la București, la 13 martie 1907. Înainte de a se pune serios pe scris și pe citit, a fost fascinat de științele naturii și în special de zoologie, „învârtind încet şurubul microscopului” și învățând de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea scoarței de copac, de ce are ariciul țepi și de ce „bărbătușii” multor specii de păsări sunt mai „exuberant” împodobiți decât femelele. În vara lui 1918, micul Eliade se întreba: „Voi ajunge un mare zoolog, un pianist, un mare doctor – sau inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă?”. Îl atrăgeau materiile care nu erau în programă și autori care nu se învățau la liceu, apoi literatura străină, biografiile și cărțile de vulgarizare științifică. Era atât de pasionat de chimie, încât și-a încropit propriul laborator în 1919, an în care a și descoperit gustul cititului și scrisului, care l-au transformat într-un adolescent miop ce dormea câteva ore pe noapte. Când se plictisea și nu citea, aduna plante, melci și insecte.

În 1921 i-a apărut primul articol tipărit, Dușmanul viermelui de mătase, în „Ziarul Științelor Populare”, unde a mai publicat schița Cum am găsit piatra filozofală – o bucătă de pirită deghizată în bulgăre de aur – la sfârșitul aceluiași an sau un studiu despre fauna și flora Techirghiolului în 1922. A învățat italiană și engleză în afara școlii, s-a apucat de persană și ebraică, a studiat antropologie socială și filozofie. Printre altele. În 1927, din Geneva, unde plecase cu o bursă, a trasat programul „tinerei generații” din România, în „șeful” căreia s-a erijat, într-un ciclu de foiletoane (Itinierariu Spiritual) în care le recomanda tinerilor intelectuali întoarcerea la Biserică și ortodoxism și acumularea de „experienţe”, care să nu fie strict intelectuale, ci şi psihologice, morale, estetice, religioase, teozofice, mistice în scopul formării unei „personalităţi elastice”, dornică „să trăiască periculos” şi să-şi întârzie cât de mult posibil intrarea în „maturitate” sau sub influenţa unei „idei politice”.

Spiritualitatea este cheia de descifrare a lui Eliade, întărită odată cu meditația și universul tantric descoperite în India britanică, unde a studiat filozofie la Universitatea din Calcutta ca proaspăt absolvent de filozofie la București. S-a specializat în practici yoga – subiectul tezei sale de doctorat – și șamanism, în cosmologie și alchimie, în istoria și filozofia religiilor. Câteva motive pentru a-l considera un savant outside the box, în ciuda afiliațiilor sale cu extrema dreaptă românească. La care se poate adăuga și pasiunea călătorului spiritual pentru opium și canabis, pentru rolul jucat de substanțele psihoactive în diverse manifestări mito-religioase și mito-rituale, pentru farmacopee și medicina poporului. Un exemplu: „Lucrez nebunește la Imperial Library – scria el la Calcutta, în 1930 –; mătrăguna în botanica și fantastica asiatică, iată un lucru care îmi va dezvălui multe […] Acum am o întreagă farmacopee în cap și poftă nebună să descifrez mătrăguna” (Oișteanu, 2010, p. 17).

Experiențele sale spirituale sunt redate în Memoriile pe care le-a scris, unde ies în evidență mai ales trăirile, practicile, substanțele și plantele încercate în timpul șederii într-un ashram indian, a căror descriere e pusă la îndoială de unii specialiști, care spun că Eliade lasă impresia că a vrut să mistifice anumite aspecte ale vieții și personalității sale (Oișteanu, 2010, p. 336).

Cărturarul aventurier

de Andreea Răsuceanu

Un model de cărturar și, în același timp, om de acțiune este pentru Eliade colonelul T. E. Lawrence. Mai multe articole din anii ʼ30 vorbesc despre acest intelectual dublat de un aventurier tenace și erou civilizator, imaginea lui fiind, de altfel, evocată de profesorul ratat Gavrilescu, în nuvela La țigănci. Cu o sintagmă sintetizatoare, Eliade îl numește „aventurier de geniu”, referindu-se la personalitatea efervescentă și surprinzătoare a acestuia ca la „cel mai fantastic și mai nepătruns mit pe care l-a creat ultimul război” (în conferința „Un aventurier al deșertului: colonelul Lawrence”, din 4 iulie 1934, în Mircea Eliade, 50 de conferințe radiofonice, 1932-1938).  Convertirea aventurii spirituale într-una concretă, propriu-zisă, reprezintă o altă dimensiune a eternei oscilații între nevoia experienței autentice și acele asalturi ale absolutului de pe meterezele erudiției, ale lecturilor însușite prin intermediul unei autodiscipline riguroase, sintetizate în imaginea acelui model al intelectualului implicat, deopotrivă cărturar și om de acțiune, ce apare obsesiv la Eliade.

Cu o primă ipostază a cărturarului aventurier ne întâlnim cu ocazia plecării în India, în anul 1928, cu intenția de a studia, vreme de cinci ani, filozofia indiană cu Surendranath Dasgupta; pornind spre India, entuziasmul lui Eliade e în primul rând cel al călătorului, căci, fascinat de noua lume descoperită și proiectând viitoare aventuri în acest sens, “perspectiva reluării studiilor universitare nu-l atrăgea deloc” (Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei). Aventura indiană avea să se sfârșească mai devreme decât preconizase, în 1931, întoarcerea în țară fiind însoțită de promisiunea fermă a revenirii în acest spațiu decisiv în formarea sa spirituală, iar schimbarea radicală produsă în cei trei ani de „viață indiană” fiind conștientizată imediat ce ajunge în București (Mircea Eliade, Memorii).

Aventura spirituală va continua însă, o altă călătorie semnificativă din existența filozofului religiilor fiind cea de la Lisabona, unde ajunge în 1941 (și rămâne până în 1945, când merge la Paris), în această perioadă redactând și unicul jurnal publicat integral până acum, nemodificat nici de autor, nici de editori (cf. Sorin Alexandrescu). Fără ca Portugalia să fi devenit vreodată Ithaca lui, fără ca oamenii sau locurile de aici să devină personaje sau scene în scrierile sale ficționale (cum se întâmplă cu cele din India sau România), cum tot Sorin Alexandrescu observă, perioada portugheză presupune o serie de întâmplări dramatice pe plan personal, acutizate de ecourile evenimentelor din țară, care își vor pune, de asemenea, amprenta decisiv asupra lui Eliade. Ajungând, pe 16 octombrie 1945, la Paris, Eliade își va consemna în primul rând sentimentele de anxietate, provocate de o cunoaștere pe care o consideră nesatisfăcătoare a limbii franceze, în care urma să scrie, dar și de numărul potențialilor cititori pe care urmează să-i aibă aici; în luna octombrie a aceluiași an scrie, într-o notă din Jurnal, despre plăcerea cu care citește, în Jardin de Luxembourg, Extraits d’un Journal a lui Charles du Bos, „simțind laolaltă și toamna, și Parisul, și miracolul existenței” (Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969). Se concentrează aici asupra studiilor de orientalistică, redactând Tehnici yoga și integrându-se în mediul academic francez – ține, datorită lui Georges Dumézil, un curs intitulat Recherches sur la morphologie du sacré, la École pratique des hautes études; predă, de asemenea, între 1945 și 1956, istoria religiilor la Sorbona; tot în această perioadă sunt publicate Tratatul de istorie a religiilor și Mitul eternei reîntoarceri (1949).

O altă destinație majoră a scriitorului este Chicago, unde acesta ajunge, împreună cu cea de a doua soție, Christinel, în toamna lui 1956 (aici va preda istoria religiilor, la Divinity School, conducând acest departament din 1957 până în 1968, perioadă în care va călători, în scop științific, în Italia, Germania, Japonia etc.). În 1985 se înființează la Divinity School o catedră de istoria religiilor căreia i se dă numele lui Mircea Eliade.

Andreea Răsuceanu este absolventă a programului de masterat “Teoria și practica imaginii” și a  Școlii doctorale „Spațiu, Imagine, Text, Teritoriu”, ambele în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. În prezent beneficiază de o bursă de cercetare postdoctorală, în cadrul Universității București. A publicat cartea Cele două Mântulese, ed. Vremea, 2009.

Foto: Flickr, Wikipedia

Mai puteţi citi şi:

Viaţa ca aventură: Mircea Eliade în fragmente de jurnal

Bucureştiul după Eliade: Catacombe, străzi şi labirinturi

Tags:



Leave A Reply