Melodiile se transformă în cifre și vibrații. Ritmul e dat de semnele pe care instructorul de dans le transmite elevilor săi. Dar nu asta contează cel mai mult. Cât faptul că au spart o barieră care părea inexpugnabilă. Și rezultatul e zâmbetul de pe fețele lor. Asta se întâmplă, de 26 de ani, la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă din Vaslui, unde Carmen Vezeteu conduce un curs de dans pentru copiii cu deficiență de auz. Termen cuprinzându-i atât pe hipoacuzici, cu diminuare auditivă în diverse stadii, cât și pe cei care suferă de cofoză, surditatea lor fiind totală.
de Dan Gheorghe (România liberă)
Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l faceți voi, cei care citiți aceste rânduri, e să vă astupați urechile. Ca să nu mai auziți nimic. E o schimbare radicală a felului în care percepeți lumea. Dansezi, în mod normal, atunci când auzi muzică. Menții ritmul. Dar cum e când nu auzi? Asta am încercat să înțeleg, stând alături de Carmen Vezeteu și de elevii ei, aproape o zi întreagă. Am intrat în sala de curs. Pe o măsuță e o combină muzicală. Cu boxele aferente. Sunt în fața mea vreo 15 copii, de diverse vârste. Apăsare de buton și răsună prima melodie. Din folclorul specific Vasluiului, o “Țopăită”, cum i se spune pe aici. Am văzut cum instructorul le-a făcut copiilor un semn. Ca să le arate că e vorba de acea melodie. Ei se așează grupați, doi câte doi, un băiat și o fată. Melodia curge câteva secunde. Dar ei sunt încă nemișcați. Le observ buzele. Numără în gând. Parcă ar scoate dintr-un sertăraș al memoriei lor numerele care le însoțesc pașii. Abia apoi încep să joace. Unu – pasul în față. Doi – pasul în spate. Trei – pasul în lateral. Patru – revii la poziția inițială. Asta e o parte a dansului. Tot timpul în fața lor este instructorul. Ochii elevilor nu se desprind de ochii “dirijorului”. Alt semn.
Elevii înțeleg că urmează o nouă parte a dansului. Trebuie să facă alți pași. Acum se învârtesc. După aceeași formulă. Unu, doi, trei, patru. Fiecare număr înseamnă o anumită mișcare a picioarelor sau a corpului. Cântecul răsună. Eu îi aud ritmul. Dar și copiii țin ritmul. Pentru ei, un dans al numerelor. Au învățat nu numai mișcarea în sine. Ci și distanța, în secunde, între pași. Mai repede, mai încet. Este ritumul lor. Suprapus peste cel al melodiei. Fetele sunt jucate de băieți. Ele fac o piruetă pe sub brațul lor. Se termină partea asta a dansului. Alt semn de la instructor. Altă parte a melodiei. Alți pași. Așa este învățat dansul. Pe bucăți. Fiecare bucată cu pașii ei. Când au învățat bucată cu bucată, le unesc, pentru a prezenta, iată, un întreg.
De la vals la disco
Muzica se oprește pentru o clipă. Este schimbat CD-ul. Urmează un vals. Se formează din nou perechile. Semnul instructorului. Melodia umple mica încăpere. Același scenariu. Perechile stau puțin nemișcate, la început. Urmează rotirea celor doi parteneri. Este un alt capitol. La rândul său, numărat. Altă melodie, de data asta una disco. Aici se întâmplă ceva nou. Nu numai că fiecare dansează pe cont propriu. Muzica e dată foarte tare. Dar nu asta este important, ci bașii. Ei transmit vibrații. Știți cu toții cum e când muzica disco e dată tare, în special cu bași puternici. Parcă tremură pereții casei. Simți până și în piept acele vibrații. La fel sunt simțite și de acești elevi. Ei mai fac și altceva. Ating cu mâna boxa prin care se scurg vibrațiile, de parcă le-ar încărca în corpul lor. Vibrațiile îți arată ritmul melodiei. Cât de repede vin “bubuiturile”, una după alta. Elevii se mișcă în acest ritm. Am vrut să știu de la instructor ce se întâmplă când copiii aceștia se duc într-o discotecă. Mi-a spus cum a fost în tabăra școlară de la Durău, când și-a văzut elevii dansând. Ei imitau și pe ceilalți tineri din sală. Cei care auzeau melodiile. Dar urmăreau, cu pașii, și ritmul vibrațiilor.
Legea compensării
Memoria vibrațiilor, un subiect despre care aflu amănunte de la Tatiana Drăghici, profesor psihopedagog. Aceasta este o altă explicație pentru care un om cu deficiență de auz, oricât de gravă ar fi, poate ține ritmul unei melodii. Se vorbește, la nivel mondial, despre faptul că auzul nu se pierde total. “Există o lege a compensării. Când un simț este slab dezvoltat sau lipsește, altele se dezvoltă”, mi se explică. Dacă e să mă exprim mai puțin științific, corpul se comportă, în lipsa auzului normal, ca o altfel de ureche. Apare conceptul de memorie a vibrațiilor. Dar nu e vorba doar în cazul dansului. Aflu despre copiii care vin la acest centru, unii de la vârste fragede. Ei nu vorbesc, pentru că nu aud sunetele. Un asemenea copil învață să vorbească abia pe la vârsta de șase-șapte ani, dacă e adus, de mic, într-o școală specială. Să înveți să vorbești, în cazul lor, înseamnă a te baza, în mare măsură, pe vibrații. Scoți un sunet specific unei anumite litere. Și ții mâna pe piept. Dar și la gât. Pentru că fiecare literă înseamnă un anumit tip de vibrație. Sigur, mai sunt și alte metode. Poziționarea limbii în gură, în funcție de litera sau cuvântul pronunțate. Stai și în fața oglinzii, observând conturul buzelor, pentru fiecare literă și cuvânt. Memorie bună înseamnă și un intelect dezvoltat. Lucru de care, sunt asigurat, copiii din acest centru nu duc lipsă. Unii au un grad de inteligență peste medie.
Puteţi citi integral povestea în România liberă.