Mihai Moldoveanu, condamnat la 25 de ani de închisoare, încearcă de 17 ani să-și demonstreze nevinovăția

Pe 19 iunie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a hotărât în cauza Mihai Moldoveanu împotriva României că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce privește condamnarea lui de către Curtea Supremă de Justiție din România, fără a fi audiat şi fără a fi administrate în mod direct probe. De asemenea, CEDO hotărăște că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 3 lit. c din Convenţie în ceea ce priveşte lipsa de apărare a lui în cadrul procedurii de recurs.

de Ileana Bîrsan

 

În luna martie 2013, va începe procesul de revizuire în cazul Mihai Moldoveanu, reprezentat de avocata Alina Cojocaru. Mai jos puteți citi un interviu cu Mihai Moldoveanu, despre hotărârea CEDO și parcursul celor trei etape ale dosarului, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea și Curtea Supremă de Justiție. Materialul conține și fragmente din dosarul acestui caz.

Povestea evenimentelor din 31 octombrie 1995

În noaptea de 31 octombrie 1995, în oraşul Oradea, şoferul de taxi Nagy Adalbert a fost găsit mort la câţiva metri de maşina sa abandonată. Conform declaraţiilor martorilor care l-au descoperit, acesta era plin de sânge şi prezenta multiple leziuni. Conform unui raport întocmit în cadrul investigaţiilor de la faţa locului, maşina abandonată era acoperită de sânge, pe interior, pe caroserie şi pe plafon. Patru amprente au fost prelevate de pe maşină, dar şi urme de paşi din jurul autoturismului. Au fost prelevate din interiorul maşinii, în vederea expertizării criminalistice, un muc de ţigară şi câteva fire de păr. În aceeaşi seară, un alt şofer de taxi, Vajna Tibor a fost agresat de două persoane, un bărbat şi o femeie, în apropierea locului în care Nagy Adalbert fusese găsit. Vajna Tibor a reuşit să scape şi cei doi agresori au luat-o la fugă. În urma investigaţiilor, Ecaterina Gabriela Rotariu şi Georgică Honciuc au fost identificaţi ca fiind agresorii lui Vajna Tibor. Organele de urmărire penală au hotărât să extindă cercetările în privinţa lui Mihai Moldoveanu în ceea ce priveşte uciderea lui Nagy Adalbert. Mihai Moldoveanu fusese în acea seară în mașina personală, împreună cu cei doi agresori, fără însă ca acesta să participe la tentativa de tâlhărie a celor doi.

 

Hotărârea CEDO îți este favorabilă. Cum a reacționat statul român la această hotărâre?

Înainte să se ajungă la decizia CEDO, a fost perioadă în care s-au schimbat puncte de vedere. CEDO a cerut punctul de vedere al statului român vis-a-vis de plângerea mea. Cu toate că exista deja o decizie CEDO în cazul Gabrielei Rotariu, care e cu mine în dosar, în care se spunea clar că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, statul român recunoștea că sunt în aceeasi situație. Însă, în scrisoarea către CEDO au spus să mi se respingă cererea deoarece în cazul meu a fost corect. Pe de altă parte, CEDO a cerut o înțelegere între mine și statul român, dar n-am fost de acord să duc tratative cu statul român, pentru că am considerat că nu este un partener de cuvânt. Statul român a tot invocat că am depășit termenul de 6 luni de la hotărârea definitivă, că în 2000 în Codul de Procedură Penală nu era trecută obligativitatea audierii inculpatului în recurs de către instanța de judecată și tot CEDO a venit și a lămurit Guvernul României că statul român a semnat convenția europeană încă din 1994. Oricum legile europene și deciziile CEDO au putere de lege în România și se aplică automat. În final, CEDO a judecat și a hotărât că mi s-a încălcat dreptul la un proces echitabil pe art. 6, paragrafele 1 și 3, respectiv că n-am fost audiat, nu s-a administrat nicio probă și pe paragraful 3, lipsa apărării, de fapt, eu nu am avut nici măcar avocat din oficiu la judecarea recursului.

Pe parcursul celor trei etape ale acestui dosar, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiție (actuala Înalta Curte de Casație și Justiție), care a fost relația ta cu avocații?

Inițial am avut un avocat din oficiu, Dumitru Mureșan. A venit, n-a asistat la anchetă, noi am fost anchetați mult de poliție fără avocat, adică bătuți și torturați în ultimul hal posibil. E greu să-ți imaginez așa ceva, dar totuși se întâmplă, s-a întâmplat și încă se mai întâmplă la ora actuală, în multe secții de poliție din țară. Avocatul era prezent doar când mergeam în fața procurorului. La un moment dat, după vreo săptămână de la arestare, după prima sau a doua bătaie, chiar i-am spus că sunt bătut, iar avocatul mi-a șoptit că n-are ce să facă. Din momentul acela, mi-am pierdut încrederea în orice. Atunci a încolțit în minte ideea că așa se procedează, pentru că nu știam sistemul, nu mai trecusem prin așa ceva.

Și am încercat să găsesc o modalitate să rezist. Anchetatorii erau pur și simplu niște animale. Dacă tu mureai în timpul unei bătăi, nu se întâmpla absolut nimic, dar absolut nimic. Într-un fel, cu medicul legist găseau o modalitate să treacă în fișă că a căzut, s-a lovit, a fost stop cardiac. Încă și acum se practică așa ceva. Doar dacă ne uităm la cazurile deja apărute în presă, sunt oameni bătuți în secțiile de poliție și, abia după câțiva ani, cu scandal, se pornește urmărirea penală. De obicei, polițiștii spun că a venit deja bătut, lovit, căzut și mușamalizarea se petrece la nivel de Parchet, iar dacă Parchetul nu dispune urmărirea penală, poți să faci douăzeci de mii de plângeri, tot nu se întâmplă nimic..

Cât timp ai fost bătut?

Cam o lună și jumătate. Pe 16 februarie 1996, s-a prezentat un avocat, Sălăjan Nicolae, și mi-a spus că este avocatul angajat de soție. Cu o săptămână înainte, mai venise un civil, despre care am aflat ulterior că era polițist, să facă pe avocatul meu. Mi-a spus să spun ce spune poliția, că e mai bine așa, că pe acolo se poate întâmpla orice. I-am spus atunci că mă calcă anchetatorii în picioare și nu mi-era frică de faptul că eram bătut, mi-era frică că la un moment dat, probabil n-o să mai rezist și-o să reacționez. Și asta însemna ca din acuzația de omor să trec la o altă acuzație de omor. E urât. Mă gândeam la un moment dat, când eram legat de mâini și de picioare, să-l prind pe unul de beregată și să i-o smulg, pur și simplu. Sau când îmi dă drumul să scriu, să iau pixul și să i-l înfig direct în ochi. Eu am fost la trupele de geniu din cadrul armatei, m-am antrenat mulți ani pentru un anumit stil de luptă, iar idioții își băteau joc de mine și mă înjoseau în ultimul hal posibil, te băteau până făceai pe tine. Cine spune că rezistă, nu știe ce spune. Reziști o zi, două. Nu de bătaie mi-era frică, dar putea să mi se întâmple ceva, muream și mi se punea ștampila de criminal. N-aș mai fi reușit niciodată să îmi demonstrez nevinovăția.

A venit avocatul Sălăjan și nu am crezut mult timp că este avocatul meu. I-a cerut procurorului să stea de vorbă cu mine strict confidențial. Nu s-a putut. A venit la mine la arest să vorbească cu mine, eram într-o cămăruță în care mai erau cinci anchetatori în jurul nostru. La capitolul procedură s-a încălcat tot ce se putea încălca; relațiile strict confidențiale cu apărătorul sunt obligatorii. Abia când am fost mutat din arest în penitenciar, adică în 5 septembrie 1996, a putut să vină avocatul să stea cu mine de vorbă strict confidențial, la tribunal.

De ce nu puteai vorbi confidențial cu avocatul? 

Pe timpul anchetei nu ne-au lăsat să luăm legătura cu presa, pentru că nu aveau niciun interes procurorii și polițiștii, iar pe timpul procesului la tribunal, tot așa, cumva neoficial, cu ajutorul comandantului penitenciarului, n-au lăsat niciun ziarist să se apropie de mine. De câteva ori m-am luat de ziariștii din sala de judecată. Și chiar i-am spus președintelui odată că e o rușine ceea se întâmplă. Oamenii scriau despre noi tot felul de prostii, scriau că sunt criminal și tot felul de grozăvenii. La un moment dat, acei ziariști au încercat să vină la penitenciar. Dându-și seama procurorul, probabil, că nu e indicat ca eu să îmi spun punctul de vedere, a luat legătura cu judecătorul și într-o ședință secretă, a luat hotărârea că noi nu avem voie să luăm legătura cu presa, cu poliția și nici între noi. Dar noi trei eram ținuți în boxă ore întregi, la instanță, deci puteam vorbi între noi tot ce vroiam, dar pentru ei era important ca eu, în primul rând, să nu iau legătura cu presa. În orice caz, hotărârea a fost anticonstituțională. Și pentru că exista hotărârea asta oficială dată de tribunal, toate scrisorile pe care le primeam și pe care le trimiteam erau deschise. Nici nu mă mai chinuiam să le lipesc pentru că îm spuneau clar că ei trebuie să le citească. Toate plângerile mele, absolut totul era cenzurat. Am avut o perioadă în care nu aveam voie în cameră cu plicuri, cu hârtie sau cu ustensile de scris.

Până când?

Până în ’99, când am ajuns la primul termen la Curtea de Apel. Mi se aduceau hârtii câte ceream, trebuia să dau înapoi tot atâtea coli. După ce tribunalul Bihor m-a condamnat la 25 de ani de închisoare, cineva mi-a scos jurnalul și l-a dus unei jurnaliste, Olivia Steer, de la Evenimentul zilei și la Jurnalul bihorean, care a scris un articol “Jurnalul unui condamnat” (24 august 1999, Jurnalul bihorean). Din momentul acela, niciun specialist în criminalistică, niciun procuror n-au mai dat declarații în presă. Deci sursele oficiale au dispărut ca prin ceață.
Când am ajuns la Curtea de Apel Oradea mi s-a ridicat interdicția de a lua legătură cu presa, judecătorul a considerat că este anticonstituțională și așa am reușit să îmi spun punctul de vedere. Și de atunci presa mi-a fost favorabilă tot timpul. La început, mulți s-au gândit că mint, că e imposibil să condamni un om la 25 de ani de închisoare fără să existe măcar o probă împotriva lui. Și încet, încet și-au dat seama că spun adevărul.

Te-a ajutat avocatul?

El a fost bun ca avocat, dar eu i-am cerut tot timpul să fie mai incisiv. Eu nu cunoșteam procedura, am mers de două, trei ori și am studiat dosarul la tribunal, dus din penitenciar. În final, tot procesul la tribunal a fost un mare bâlci, o bătaie de joc din toate punctele de vedere. Judecătorul Popa Adrian, care a făcut parte și din completul care mi-a prelungit mandatul de arestare, și, în mod normal, era incompatibil, a condus probabil cel mai prost proces pe care l-a avut în viața lui. S-a văzut clar din atitudinea judecătorului că omul a primit o comandă și face tot posibilul s-o execute. Judecătorul Popa Adrian n-a dat sentința de 25 de ani de închisoare pentru că așa a simțit el, ci pentru că i s-au dat indicații. Pe omul ăsta îl aveau cu ceva la mână și i s-a spus clar că nu se pot face de rușine că m-au arestat aiurea, trebuia să mă condamne.

” Apărătorul inculpatului Honciuc Georgică … arată că personal a fost pus în situația de a renunța la calitatea sa de apărător al inculpatului apelant și a se prezenta ca martor, deoarece la un moment dat i s-a sugerat de către organele de poliție, care au recunoscut că sunt într-o situație jenantă, neavând probe, să-l convingă pe inculpatul apelant să declare că el ar fi săvârșit aceste infracțiuni.” (Încheierea  de ședință din 2 aprilie 1999, dosar 2211/1998, Curtea de Apel Oradea)

La Curtea de Apel, în 2000, a fost foarte interesant datorită președintelui de instanță, Groza Gheorghe. Sunt de 17 ani în sistemul ăsta, dar eu n-am văzut în viața mea, un judecător mai corect și dur, în același timp, și cu atâta coloană vertebrală. La primul termen și avocații noștri și fata și băiatul care sunt cu mine în dosar au venit cu ideea de strămutare a procesului la altă curte de apel, pentru că era clar că nu avem nicio șansă. Eu n-am fost de acord. Le-am spus că dacă fac cerere de strămutare, eu voi face o cerere că sunt împotriva lor, iar dacă se strămută procesul, eu eram hotărât să nu mai vorbesc. La tribunal însă, în 1998, la un moment dat, eu chiar am plecat din sală, când s-a judecat fondul. I-am spus atunci președintelui că nu pot asista la un asemenea circ, Lele Alexandru era procuror de ședință și, până la urmă, după vreun sfert de oră de discuții, judecătorul a fost de acord să-mi dea drumul să plec la penitenciar și, astfel, au judecat cauza în lipsa mea. Iar în încheierea de ședință au scris că mi s-a dat voie să plec din sală deoarece nu eram pregătit să mă apăr și ca să nu provoc scandal.

Cum nu erai pregătit, doar aveai avocat?

Pe mine avocații mă asistă, nu mă reprezintă. Dacă eu plec din sală, avocatul iese odată cu mine. Sălăjan m-a întrebat ce să facă în această situație. El a rămas în sală și a pus și concluzii. A fost o greșeală. Odată ce eu am părăsit sala, sentința era oricum lovită de nulitate absolută. Faptul că cei doi colegi de dosar au avut atitudinea aia cu ”capul plecat, sabia nu-l taie”, la Curtea de Apel le-am cerut să facem cum spun eu, altfel urma să tac și să se descurce. M-am ridicat în picioare, atunci când au luat cazul nostru și i-am spus președintelui de instanță: “Domnule președinte, dacă credeți că nu se poate face un proces corect aici, în Oradea, recunoașteți, nu e nicio rușine, noi toți facem cerere de strămutare a dosarului la altă curte de apel din țară și fiecare ne vedem de treburile noastre.” Groza Ghorghe mi-a spus în felul următor: “Domnule Moldoveanu, nu e nevoie să faceți o asemenea cerere deoarece o să vă demonstrez că se poate face justiție și la Oradea. Și într-adevăr, așa cum ați spus în memoriile dumneavoastră, judecătorul trebuie să fie în același timp și apărătorul și acuzatorul dumneavoastră, deci să fie echidistant. Vă garantez că o să aveți parte de cel mai corect proces.” A dispus continuarea procedurii judecătorești. Și n-am să uit trei chestii pe care le-a spus în sala de judecată. A spus ” Am trei probleme.” S-a uitat spre procuroare, care se tot strâmba când vorbea el. Ltoate scrisorile pe care le primeam și pe care le trimiteam erau deschisea vremea aceea, procurorii stăteau la capătul mesei lângă judecători, erau la același nivel. S-a întors către procuroare și i-a spus: “Doamna procuroare, să nu uitați un lucru. Aici în sală eu sunt șef. Mie nu-mi vorbiți și nu vă strâmbați decât când vă dau eu voie.” Toată sala a rămas șocată, pentru că niciun judecător n-a spus așa ceva unui procuror.” Doi. Să nu credeți că dacă stați la masă cu mine aici, aveți mai multe drepturi decât domnul Moldoveanu, care e în boxă. Trei. Ați făcut dosarul, judecăm cauza după dosarul făcut de dumneavoastră, de Parchet.” Din momentul în care a început ședința am văzut proces ca la americani, doar că n-au fost jurați în sală. N-am văzut un judecător mai activ, să afle tot, să se intereseze, ne-a sucit pe toate părțile pe toți trei, a luat martor cu martor, probă cu probă.

 La primul proces, cel de la tribunalul Bihor, au fost martori?

Da, au fost doi martori extrem de importanți, care știau de tentativa de tâlhărie făcută de cei doi. Georgică le povestise de tentativa de tâlhărie și tot lor le spusese că eu n-am avut curajul să merg cu ei. Era exclus să spui de tentativa de tâlhărie, dacă ai fi făcut un omor înainte. Și cum să-mi reproșezi că n-am avut curajul să merg la o tentativă de tâlhărie, când înainte, se presupune, că i-am dat taximetristului celălalt 20 de satâre în cap, ca să le demonstrez cum se ucide un om. Acesta era scenariul Parchetului. Un alt martor, vărul victimei, are o declarație interesantă la Curtea de Apel și îi scoate vinovați pe anchetatorii care n-au fost interesați de o mapă cu acte care a dispărut din mașina victimei. Apoi a mai fost un martor, prieten cu victima care le-a spus că, cu o săptămână înainte, victima s-a plâns că au intrat peste el niște cămătari, că i-au luat scule de pescuit, televizor.  Tot la Curtea de Apel, a mai fost audiat și un martor care avea o declarație în dosar cum că eu i-aș fi povestit pe arest cum am făcut omorul. Acel martor a spus că nu m-a văzut în viața lui și nu mă cunoaște și nu știe cum a ajuns să semneze o hârtie bătută la mașină.

 La Curtea Supremă de Justiție ce avocați ai avut?

La primul termen, niciunul dintre noi nu ne-am angajat avocați.

De ce?

În primul rând, era vorba despre niște bani pe care nu prea îi aveam. Pe de altă parte, m-am gândit că totuși e vorba despre Curtea Supremă de Justiție, dacă la Curtea de Apel s-a dovedit că sunt nevinovat și am fost achitat, la instanța supremă este Raiul pe pământ. Nu mi-am făcut griji nicio secundă până să ajung la primul termen.

De ce a fost nevoie de un recurs la hotărârea Curții de apel?

De obicei, dacă Parchetul consideră că o hotărâre nu e legală are dreptul să facă recurs, așa cum și inculpatul are dreptul să facă recurs. Parchetul a făcut recurs pe motiv că cei de la Curtea de apel ar fi interpretat greșit toată starea de fapt, toate probele și era bună hotărârea dată de tribunal, chiar dacă era lovită de cinci nulități absolute.

Cum îți explici acest recurs?

Dacă eu rămâneam cu hotărârea de achitare, procurorii, judecătorul de la tribunal trebuia să plătească. În mod normal după ce am fost achitat oamenii implicați în procesul de la tribunalul Bihor ar fi trebuit trași la răspundere. Dar nu, în momentul în care unul greșește, toți ceilalți sar să-l acopere.

Să revenim, te rog, la avocații de la Curtea Supremă de Justiție?

La primul termen s-a prezentat o avocată din oficiu, Goliac Aspasia. Instanța a hotărât  să rămână avocat doar pentru Georgică Honciuc, urmând ca mie și fetei să ni se desemneze câte un avocat din oficiu. La următorul termen, instanța n-a revenit asupra hotărârii anterioare și au judecat cauza. Președintele, domnul profesor universitar, doctor în drept, Ioan Griga, a dat cuvântul procurorului, a dat cuvântul avocaților și s-a ridicat Goliac Aspasia fără să aibă acest drept și apoi ni s-a dat cuvântul nouă, dar ni s-a cerut să răspundem cu “da” sau “nu” dacă suntem vinovați. În momentul în care am vrut să spun câteva cuvinte, am fost avertizat.

Și avocata ce a spus?

Nimic. Noi, românii, ne împărțim în două categorii mari și late: fraieri, adică noi, oamenii de rând, și șmecherii, care sunt acolo sus, împart legea, fac dreptate după bunul plac.
Eu, ca să demonstrez că avocata nu avea dreptul să vorbească în numele meu, prin 2001 am dat-o în judecată civilă, la Tribunalul București. Am cerut daune materiale, 2000 de dolari, asta doar pentru că trebuia să pun o sumă, fiind proces civil. Ea s-a speriat mai mult de bani, pentru că fiind avocat din oficiu, e greu să dai atâția bani. Și a depus o întâmpinare în care a recunoscut că la primul termen, instanța a hotărât să rămână avocat din oficiu doar pentru Honciuc. Dar la următorul termen a justificat că avea delegații pentru toți trei. Dacă instanța a hotărât ca fiecăruia dintre noi să i se desemneze câte un avocat, de unde avea ea trei delegații?

Deci Baroul nu i-a dat delegațiile?

Nu. Totul a fost o mare bătaie de joc. Ea a susținut că instanța a hotărât să intre din nou pentru toți trei, lucru neadevărat. CEDO a atenționat că, în ciuda faptului că instanța ar fi hotărât pentru toți trei, cum a pregătit apărarea avocatul numit pe loc?

Cum s-a desfășurat procesul? 

În cinci minute procesul s-a încheiat. S-a ridicat procurorul să ceară admiterea recursului Parchetului, deoarece există probe care demonstrează că noi suntem vinovați.

 Ancheta la fața locului

În primul rând ancheta la fața locului, condusă de procurorul Lele Alexandru, dă dovadă de multă incompetență și minimă logică. Ca să stabilești legătura între cele două fapte, între omor și tentativa de tâlhărie, ar fi trebuit să fie luate probe și amprente din ambele taxiuri. Nu s-a făcut nicio expertiză criminalistică în mașina celui pe care cei doi au încercat să-l tâlhărească, nu s-au luat amprente nici din interior, nici din exterior. Ba mai mult, nu au chemat un medic legist care să stabilească ora la care victima a decedat. Din momentul în care a fost văzut ultima dată și până în momentul în care a fost găsit mort au trecut în jur de două ore, iar cu plus/minus 10 minute ar fi putut stabili ora morții și asta ne-ar fi ajutat pe noi.

Amprentele de pe mașina victimei

Când am fost arestați ni s-au luat amprentele, le-au verificat cu cele patru amprente de pe mașina victimei, dar nu au trecut în dosarul de urmărire penală sau altundeva că nu sunt ale noastre. Mai târziu, Curtea de Apel cere parchetului să explice situația amprentelor. Înștiințarea Parchetului menționa că urmele papilare găsite pe mașina victimei n-au putut fi valorificate. Dar în dosar este menționat că cele patru amprente de pe mașină au fost confruntate cu cele ale victimei și nu sunt ale ei. Deci au putut fi valorificate în cazul victimei, dar în cazul nostru, nu.

 Pata de sânge de pe geaca mea

Curtea de Apel a respins proba, pentru că au spus că așa-zisa probă i-ar face de rușine.
În expertiză, petei de pe buzunarul interior al gecii mele nu i s-a putut stabili apartenența la grupă și specie, deci nici măcar nu e clar că e sânge omenesc. La Tribunal, am cerut să se facă o contraexpertiză, să se stabilească clar dacă haina a fost spălată sau tratată cu substanțe chimice. Judecătorul Popa Adrian m-a asigurat că nu e nevoie de contraexpertiză pentru că pata de sânge nu constituie o probă împotriva mea, pentru ca în sentință să apară această pată drept incriminatorie.

” … și pe geaca interioară a inculpatului Moldoveanu Mihai, tot urme de sânge dar imposibil de a fi evaluate datorită spălării …” Aceeași pată nesemnificativă nici pentru expertiza criminalistică a ajuns să fie incriminatorie și la Curtea Supremă de Justiție.

” Chiar dacă nu s-a stabilit că acele urme de sânge aparțineau victimei, deoarece în România la acea dată testul ADN nu era o procedură uzuală, împrejurarea este de natură să indice prezența activă a inculpatei la evenimentele sângeroase  care au dus la uciderea victimei…” (Decizia nr. 3658 din 9 noiembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție. Nineta Anghelina- Președinte, Zenovia Popescu – Judecător, Ioan Griga – Judecător, Doinița Mihalcea – Magistrat asistent, Stârcu Pompilia – Procuror)

 Petele de sânge de pe încălțămintea lui Honciuc Georgică

S-a găsit o pată infimă pe adidașii lui Georgică și ei au presupus că este sângele victimei. Nu au avut cum demonstra, ba mai mult le-am și spus atunci, dacă sângele victimei este pe încâlțămintea lui Georgică așa cum susțineau, de ce la fața locului nu s-au găsit urme de încălțăminte? Cum s-a deplasat Georgică în acel spațiu?

 

 

” … Astfel, se poate aprecia că dacă sângele găsit pe pantofii sport ai lui Honciuc Georgică și pe bucățile de asfalt aparțin unui individ cu grupa sanguină A sau 0 ca și a victimei, nu este exclus ca inculpatul Honciuc Georgică să fi participat la uciderea victimei…” (Decizia nr. 3658 din 9 noiembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, Nineta Anghelina- Președinte, Zenovia Popescu – Judecător, Ioan Griga – Judecător, Doinița Mihalcea – Magistrat asistent, Stârcu Pompilia – Procuror)

” Cu ocazia perchezițiilor efectuate la domiciliul inculpaților după o lungă perioadă de timp de la săvârșirea faptelor, s-a trimis la org. competente analiza privind petele de sânge găsite în buzunarul interior al gecii de piele, aparținând inculpatului Moldoveanu Mihai, dar nu s-a putut stabili de la ce grupă de sânge provine, iar în pantofii inculpatului Honciuc Georgică s-au depistat urme de sânge care coincideau cu grupa sanguină aparținând victimei Nagy Adalbert. Ambele explicații oferite de către inculpați cu privire la proveniența petelor de sânge găsite pe îmbrăcăminte și încălțăminte nu sunt plauzibile deoarece nu au indicat în mod exact persoana cu care afirmă că s-ar fi bătut, iar prezența unor pete de sânge în pantofi și pe haina interioară, nu se justifică decât în condițiile existenței unei mari cantități de sânge, care provenea din imediata apropiere și nicidecum unei simple altercații constând în lovirea între mai multe persoane.” (Sentința penală nr. 134/1998, Ședința publică din 8 iunie 1998, Adrian Popa – Judecător, Felicia Berlo – Grefier, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor este reprezentat de domnul procuror Lele Alexandru)

După sentința definitivă ai scris memorii și scrisori în care îți cereai dreptate. Ai primit vreun răspuns?

Mi-a răspuns Comisia de Abuzuri din Camera Deputaților și, în martie 2002, chiar am fost audiat de comisie. Am trimis scrisoare fiecărui membru al comisiei, apoi s-au întrunit foarte rapid. În cele din urmă comisia a cerut procurorului general al României, Tănase Joița, inițierea unui recurs în anulare, pentru că era clar că s-a încheiat procedura și decizia era lovită de nulitate absolută. Procurorul general a răspuns că nu sunt motive pentru inițierea unui recurs în anulare. În 2004, s-a abrogat recursul în anulare și, acum în 2012, exact ce a cerut și comisia de abuzuri și ce am cerut eu de ani de zile, CEDO a venit și a confirmat. Din cauza lui Tănase Joița am mai stat încă 10 ani închis.

 Cazul tău este un lung șir de abuzuri, nicidecum o eroare. Cum îți explici acest lucru?

De pildă, în cazul Țundrea se putea interpreta și ca eroare judiciară. Da, poate judecătorul putea face mai multe, dar nu i se poate reproșa tot. În toate cele trei faze ale procesului, el a luat 25 de ani de închisoare. Dar, în cazul meu, Tribunalul- 25 de ani, Curtea de Apel – 0 (achitare), Curtea Supremă de Justiție – 25 de ani. CSJ trebuia să fie foarte atentă când judeca dosarul. Și dacă acum, după hotărârea CEDO, în noiembrie 2012, ei și-au permis să țină o ședință plină de abuzuri și ilegalități, mă întreb cum a fost în 2000, la Curtea Supremă, sau în 1998, la Tribunal?

Pot demonstra că judecătorii care mi-au dat pedepsele astea au fost ferm convinși, la momentul la care au scris “condamnat”, că sunt nevinovat. Și dacă tu, judecător, îi dai unuia 25 de ani de închisoare, conștient că e nevinovat, nu cumva ești mai criminal decât orice criminal. O mare problemă a acestor judecători, cum sunt cazurile lui Mircea Aron, Livia Stanciu, Ioan Griga, este că ei au fost inițial procurori și e greu să scapi de mentalitatea și atitudinea de acuzator.

La Curtea de Apel, la ultimul cuvânt le-am spus că în perioada cât stau aiurea la pușcărie, mă rog la Dumnezeu să nu se întâmple ceva cu cineva din familia mea. Pentru că dacă se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, eu voi ieși și atunci voi aplica legea talionului. Și dacă o să ajung criminal, ajung din cauza lor.

 A fost o perioadă când ai refuzat hrană. Cum a fost?

Au fost mai multe. Unele de câte două, trei săptămâni. La ultimul refuz de hrană, în 2010, am făcut vreo lună și de la 77 de kilograme am ajuns la vreo 56. E nebunie curată să stai nemâncat, de bunăvoie și silit de împrejurări.

Și cei din penitenciar cum reacționau?

Se făceau adrese, către Administrația Națională a Penitenciarelor, către Ministerul Justiției, s-a trimis o adresă și pe la Parchet, dar nu s-a deplasat nimeni. La scurt timp, după ce am ieșit din refuzul de hrană, a venit adjunctul Avocatului Poporului și mi-a spus:” Domnule Moldoveanu, sincer să fiu, eu după ce am ieșit de aici, am și uitat cum vă cheamă și pentru ce am venit.” După care mi-a spus că pleacă să mănânce o friptură.

Cum a fost pentru părinții tăi?

În primii ani de școală am fost premiant; am învățat în Focșani, n-am învățat la țară. Cred că sunt primul care am mers la Școala Miltară, primul care am fost la Școala Militară de Ofițeri activi și chiar eram un motiv de mândrie pentru ai mei. Acum dintr-o dată, a început să le fie rușine. Oamenii ăia au trecut prin niște momente groaznice. Îmi pare rău pentru familie, părinți, surori și frate, îmi pare rău pentru fiică-mea. Puștoaica avea 2 ani și două luni când m-au arestat. Pe 11 ianuarie anul acesta, s-au împlinit 17 ani de când n-am mai văzut-o. Nu știu cum arată, dacă mă întâlnesc cu ea pe stradă nu o recunosc. În momentul în care mă condamni la 25 de ani de închisoare și, mai mult sunt și nevinovat, automat mi-ai condamnat și familia la 25 de ani de suferință. Odată cu libertatea, ei mi-au luat dreptul de a fi tată, de a fi fiu, frate. Dar faptul că mi-au luat dreptul să fiu părinte e foarte urât. E îngrozitor să stai în cușca aia, să te uiți pe fereastră, printre gratii, să vezi că viața afară merge înainte și tu stai pe loc, că ai tăi au diferite probleme și tu nu poți să întinzi mâna să-i dai mamei sau tatălui un pahar cu apă. Și mă gândesc doar la săraca mama, care a trecut prin toată suferința asta, și ea moare mâine, poimâine și nu apucă să mă vadă scăpat de problemele astea.

Iar în perioada asta au fost puțini oameni care m-au ajutat cu adevărat. Am mentalitatea de soldat, care probabil că nu se va șterge niciodată, soldatul care nu-și lasă partenerul de luptă la nevoie. Sunt câteva persoane pentru care sunt în stare să-mi dau viața în orice secundă, pentru că viața lor e mai importantă decât a mea.

Cum nu te-ai resemnat în atâția ani?

Sistemul pe asta se bazează. Mai devreme sau mai târziu, renunță. Dacă nu știi să lupți, să reziști, vezi că nimeni nu-ți răspunde și nimănui nu-i pasă, scrii scrisoare diupă scrisoare, până la urmă renunți. Eu i-am scris, de pildă, procurorului Marius Iacob, în 2010, vreo 14 scrisori. N-am primit niciun răspuns.

Ani de zile, la Oradea, în condițiile extrem de dure din penitenciar, trebuia să rezist și mă antrenam în dușmănie, făceam gimnastică. În plus, i-am avertizat că cine se atinge de mine e un om mort, pentru că era o practică curentă ca inculpații să fie bătuți și apoi aruncați în camere ca niște saci de cartofi. Era și multă ură, pentru că boxam în ziduri cu pumnii goi, de cădea tencuiala. După ce în 2000, pe 7 noiembrie, chiar de ziua mea, am primit din nou 25 de ani, cred că vreo patru, cinci ani am rezistat cu ură. Gândul că am să ies și îmi fac dreptate. Cât pot să mierlesc, atâția mierlesc dintre cei care mi-au distrus viața. Dar încet, încet au mai apărut oameni care m-au ajutat și am ajuns la concluzia că nu trebuie să fac nimic care să le murdărească gestul. Mi s-ar fi părut rușinos ca cineva să mă ajute și eu să fac un rău, care să se răsfrângă și asupra lor.

Sunt multe lucruri pe care am să le spun după achitare, sunt oameni pe care vreau să-i scot în față, pentru că merită. Și merită să arăt lumii că în România mai există și oameni și că totul nu se rezumă la indiferență și la ce ni se întâmplă personal. Toți spun: ” Ei, ce, mi se întâmplă mie?” Nu se știe niciodată, și atunci să vezi cum nu te bagă nimeni în seamă, cum toți te aud, dar întorc privirea și-și văd de drum.

Ce crezi că o să se întâmple la revizuire?

În proporție de 99%, completul de 5 judecători mi-a pregătit condamnarea la completul de 3 judecători. Au pregătit terenul pentru recondamnarea mea. CEDO spune că nu am fost audiat, nu s-au administrat probe și că n-am avut avocat, și se revine la starea anterioară judecării recursului, adică la achitare. Am făcut cererea de revizuire. Completul de 5 judecători, condus de președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, este investit doar să verifice legalitatea cererii mele de revizuire, nu intră în faza de fond. Ce a făcut acest complet? La primul termen, din octombrie 2012, președinta ÎCCJ, Livia Stanciu, se ridică să explice sălii că, de fapt, instanța din 2000 n-a greșit, deoarece nu era prevăzut în Codul de Procedură penală obligativitatea audierii inculpatului. Este cel mai mare abuz pe care îl poate face un președinte de ÎCCJ. La următorul termen, s-a judecat cererea de revizuire. Doamna președinte ia în discuție aplicarea unei măsuri preventive împotriva mea, adică interdicția de a părăsi țara. Avocata mea a insistat să spună că nu e legal, pentru că procesul se revizuiește din momentul în care inculpatul a fost achitat, iar o astfel de măsură impune audierea inculpatului în cazul în care este prezent. Ori eu n-am fost audiat. Mai mult decât atât, scrie de câteva ori în cuprinsul hotărârii că există indicii clare că eu aș fi autorul acelor infracțiuni, dar nu se discutase nimic despre fond. Nu are dreptul să facă așa ceva, ea m-a considerat vinovat de la bun început.

Deci, recapitulând, doamna președinte ia apărarea completului care a greșit, apoi aplică măsura preventivă, notează de câteva ori că există indicii clare că sunt autorul faptei. Dar cea mai grosolană chestiune este că președinta a dat indicații clare completului de 3 judecători care va rejudeca cauza, începând din martie, și anume să caseze decizia din recurs.

Ce ar trebui să se întâmple în mod normal?

Instanța de judecată trebuie să mă audieze și doar dacă consideră că recursul este admisibil, atunci casează. Sau poate spune că recursul parchetului nu e admisibil și rămânem la achitare. Completul de 5 judecători a indicat, însă, casarea din start.

În mod normal, instanța supremă trebuie să verifice legalitatea recursului făcut de parchet în 2000. Dacă se admite recursul parchetului, atunci instanța e obligată să caseze decizia din recurs, adică condamnarea, și prin sentință să stabilească un nou termen, martorii care vor fi audiați și probele care se vor administra.

De fapt, le e frică de cazul ăsta pentru că am fost singurul om, cel puțin în ultimii 20 de ani, care a urlat fără întrerupere că sunt nevinovat, timp de 17 ani. Iar lucrurile vor începe să se cutremure în justiția românească, fără îndoială.

 Îl puteți susține pe Mihai Moldoveanu dând mai departe povestea lui și urmărind evoluția cazului pe pagina lui de Facebook.