Marie Ponsot e o poetă americană strălucitoare și ghinionistă. A început să publice în același timp cu Allen Ginsberg și ceilalți beatnici, care au neglijat-o pentru că era femeie și pentru că nu avea o poetică la fel de zgomotoasă. În loc de spectacol, Ponsot s-a concentrat pe simplitate, în loc de extremele beatnice, a preferat să scrie despre sentimente și vieți normale. Mai târziu, când feminismul a început să-și scoată în prim-plan poetele, Ponsot a avut iar ghinion, poezia ei nefiind una vindicativă. În loc de urletul și anarhia celui care se crede special, care crede că are o misiune, a preferat autenticitatea poveștilor mici, asemănătoare unor schițe de Cehov, cum le descrie William Logan. Textul de mai jos e o astfel de poveste tristă despre soarta unei femei foarte dotată intelectual într-o lume care nu pune preț pe intelectul femeilor – povestea surorii lui Blaise Pascal dar și a poetei însăși. Sonetul e rimat în engleză dar, fiind o simplă relatare, am preferat să-l traduc prozaic, pentru a nu-l artificializa.
Micuța Jacqueline Pascal a re-inventat geometria
jucându-se cu Blaise (tati i-a încurajat).
Mai încolo, în timp ce Blaise făcea secțiuni conice
ea scria piese de teatru & l-a scos pe tati din pușcărie
pentru că lui Richelieu i-a plăcut cum era lăudat
în lungul poem improptu compus de ea.
Nu i-am citit versurile. Nu sunt tipărite.
Blaise a inventat: ceasul de mână, un fel
de computer, mecanica fluidelor, originile
calcului digital, probabilitățile, spațiul ca vacuum,
teologia speculativă, de amatori.
A gândit (credea el) liber.
În mănăstirea ei, Jaqueline s-a supus regulilor.
Deasupra și sub orice deșert sunt ape.
traducere de Dan Sociu