"Micile ambasade". O duminică în cea mai tânără parohie românească din nordul Angliei

1

În anul în care românii din Marea Britanie devin tot mai des ținta discursurilor șovine și a etichetelor defăimătoare, parohiile ortodoxe românești din Regat își redefinesc și ele misiunea.Pot avea ceva de spus în fața în fața politicienilor populiști și a tabloidelor?

 

de Liviu Alexandrescu

 

„Pentru poporul englez, pentru Mântuitorul țării noastre și a acesteia”, se aude vocea preotului în catedrala gotică în care în jur de treizeci de oameni ascultă liturghia. Se îndepărtează ușor de altar și pășește spre ei, agitând cădelnița. Împarte fum de tămâie și zâmbete. Bărbatul tânăr vorbește despre păcate și despre iertare. Între arcadele înalte și coloanele sobre ce susțin așezământul anglican, în lumina rece care răzbate prin vitraliile impunătoare, limba română capătă rezonanțe ciudate. O simt ușor stingheră, ca pe un musafir care își dă toată silința să pară comod în casa gazdei sale, cu gândul la casa pe care el însuși a lăsat-o în urmă, la celălalt capăt al continentului.

Este o duminică liniștită în Preston, orașul cu 140.000 de locuitori din nordul Angliei în care românii din regiunea Lancashire se adună la slujbă. E încă frig, așa cum a fost mai toată primăvara asta care a sfidat calendarul. Ziarele de aici au scris chiar că păsările migratoare au uitat să mai vină înapoi și că cele care au făcut-o au suferit de foame ca niciodată, pentru că insectele cu care se hrăneau au uitat și ele să se mai facă văzute, în iarna prea lungă. O anomalie periculoasă pentru ecosistemul zonei, care include printre altele și Lake District (Districtul Lacurilor), parcul național renumit pentru fauna sa bogată. Însă în Preston, soarele se arată astăzi parcă mai puțin timid ca-n alte zile.

Nu sunt foarte multe de spus despre Preston. Oraș muncitoresc, clădiri nu foarte vesele, oameni simpli în ele. A doua cea mai mare stație de autobuze din vestul Europei – poate adăposti 80 de „supraetajate” – după cum se laudă localnicii, deși legenda nu spune și unde ar fi prima. Construită într-un stil arhitectural denumit brutalism, popular in Regat până la mijlocul anilor ’70, amestec de beton mult și geometrii colțuroase repetitive. Un loc în care nu se întâmplă prea multe – ultima știre notabilă de care îmi aduc aminte vine tocmai din toamna lui 2011, când poliția ancheta un club din oraș care a organizat o „luptă în cușcă” (cage-fight) între doi băieți de opt ani. Tim, un britanic care lucrează ca agent de securitate la un club de noapte, îmi spune că foarte mulți localnici au probleme cronice cu consumul excesiv de alcool. „Oamenii sunt destul de deprimați în orașul ăsta”, adaugă el, când îl las să înțeleagă că nu văd în ceva neapărat ieșit din comun în asta, pentru zona în care ne aflăm.

Dar nu vreau să mă pierd în clișee. Cel puțin nu în anul în care clișeele și stereotipurile sunt arma retorică preferată a populiștilor britanici și a tabloidelor, care vorbesc de invazii și hoarde de criminali români și bulgari pregătiți să năvălească în Insulă odată cu deschiderea integrală a pieței muncii, în 2014. Aș fi ipocrit să spun că nu găsesc un farmec aparte străduțelor din centrul orașului în dimineața asta leneșă sau că localnicii nu-mi răspund prompt și afabil când îi întreb cum aș putea găsi biserica Saint John The Minster, de pe Church Street (Strada Bisericii).

Spre sfârșitul lui 2011, câțiva români stabiliți în zonă au cerut Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale să înființeze o parohie locală care să mai scurteze din kilometrii bătuți până la Leeds, cel mai apropiat punct pe hartă unde se oficiau slujbe în română. Un an și ceva mai târziu, în ianuarie 2013, avea loc și slujba de inaugurare a parohiei din Preston. Ciprian Bădin, preotul care slujește acum aici, a fost hirotonit în aceeași zi, în prezența deja celebrului Ion Jinga, ambasadorul României în Marea Britanie, dar și a primarului din oraș, Carl Crompton. De atunci și până acum, în jur de o sută de familii au fost înregistrate în baza de date a parohiei, oameni care vin nu doar din Preston, dar și din orașe ca Blackpool, Bolton sau din micile așezări pitorești din districtul Cumbria. „Sunt din toate categoriile sociale, de la consultanți medicali până la oameni care lucrează la spălătorie”, îmi spune Ciprian, care își amintește că a colectat informații despre viitorii enoriași timp de un an, perioadă în care a creat grupuri de discuții pe Internet, un site propriu și în final un newsletter care să-i țină la curent cu programul slujbelor.

În catedrala Sfântului John mă întâmpină Adelina, soția lui Ciprian, cu o listă pe care mă roagă – pe mine și pe celelalte fețe noi care se fac văzute azi la slujbă – să o completez cu un număr de telefon și o adresă de email. Aflu de la ea că vin în fiecare duminică aici tocmai din Birmingham, de la peste 150 de kilometri, acolo unde trăiesc împreună cu cei trei copii ai lor. Plimbă cu ei biblii, lumânări și obiecte de cult pentru slujbă. Cel mai mic dintre copii are un an și jumătate, iar undeva între Anglia și Brașov, acolo de unde vin părinții lui, va trebui să-și găsească o identitate. „El ce e? Englez sau român?”, se întreabă Adelina, zâmbind. „Planul pe termen mediu” ar fi să se mute în Preston, unde Ciprian trebuie să ajungă și de câte trei ori pe săptămână, cu treburile parohiei, dar veniturile familiei vin în mare parte din slujba lui de asistent social, în Birmingham. Mitropolia nu îi plătește salariu, dar proaspătul preot de 34 ani spune că satisfacțiile morale atârnă mai greu în balanță decât micile neajunsuri materiale.

Oameni intră și ies, vin și pleacă. Ciprian îi miruiește și găsește câteva cuvinte pentru fiecare. Bunici și părinți, bătrâni și tineri, copii și sugari în cărucioare. Printre ei îl găsesc și pe George, care în urmă cu doi ani lucra ca inginer piscicol în Pașcani. Salariul nu era cine știe ce, așa că a încercat să își deschidă o afacere, dar controalele dese și șpăgile pretinse de cei care le făceau n-au mai lăsat loc și de profit pentru micul lui magazin. „Nu poți să faci nimic în țara aia”, își exprimă el frustrarea. La 30 de ani și cu un copil de trei ani de crescut, a ajuns în Preston, acolo unde locuia deja un văr al soției sale. A găsit o slujbă de mecanic auto, într-un service local, și la început nu i-a fost ușor deloc. „Când le-am spus că sunt român, s-au purtat așa, cu indiferență, și parcă mă marginalizau. Dar facând treaba bine, acum nu vor să mă mai lase să plec”, îmi spune. Între timp, și-a adus soția și copilul cu el. Lucrează ca „self-employed” (echivalentul „persoanei fizice autorizate”), dar cererea pentru un număr de asigurare națională (NINO) care i-ar permite să își înregistreze contribuțiile sociale și să primească beneficii pentru familie i-a fost respinsă. Îmi spune, totuși, că vor să își facă o viață aici, nu doar să plece cu banii acasă.

Liturghia se termină, urmează un botez. O mână de oameni rămân să dea o mână de ajutor. Părinții se lasă așteptați, dar așteptarea devine mai plăcută cu o cafea, un ceai și niște biscuiți. Lăcașul are propria lui bucătărie și câteva mese, ascunse cumva lângă intrare. Oamenii își povestesc ce-au mai făcut peste săptămână și glumesc. „Pentru mulți este singura ocazie să mai vorbească româna”, observase mai devreme Adelina. Cristelnița se umple, dar noul-născut și ai lui tot întârzie să apară. „Oare mai vin? Ce facem cu apa, dacă nu?”, întreabă cineva. „Spălăm mașina cu ea”, se amuză altcineva. Dar ușile masive de secol al XIX-lea se deschid. „Paracliserul”, o doamnă vârstnică de-a locului, o întreabă în șoaptă pe Adelina dacă se poate apropia. N-a mai văzut niciodată un botez ortodox.

„Este modul nostru de manifestare a culturii. Modul nostru de a interacționa cu ei și de a le arăta lor, de fapt, care este adevărata națiune, care este adevăratul comportament al românilor atât în interiorul țării, cât și în afară. Suntem de fapt niște mici ambasade create de biserică în rândul lor, prin care noi avem șansa de a ne dezvălui ca popor”, îmi explică Ciprian o parte din ceea ce vede ca fiind misiunea lui într-un colț de lume și într-un moment în care românii tind să devină din ce în ce mai mult ținta disprețului altora. Îmi mai vorbește și despre cum comunitățile din diaspora tind să se formeaze în jurul bisericii, despre criza spiritualității în Occident și despre cum ortodoxismul românesc este și el o alternativă la „această desacralizare a vieții”.

Potrivit site-ului Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord există în prezent în jur de 30 de parohii și de misiuni active. Parohia din Preston funcționează prin bunăvoința clericilor anglicani din oraș, care au pus la dispoziția românilor catedrala. Ciprian îmi mărturisește însă că ar vrea să încerce să construiască o comunitate adevărată în jurul unui lăcaș care să fie doar al parohiei. Așa cum s-a întâmplat la Leeds, unde Mitropolia a reușit să cumpere o biserică din oraș ce urma să fie închisă.

Grupul sosit astăzi pentru botez vine din Manchester. Copilul este adoptat. Mama naturală, o româncă ce l-a născut în Anglia, nu ar fi putut să-l crească singură. Un prieten pakistanez, după cum îl recomandă tânărul tată, face fotografii cu un smartphone. Printre cei cu care își împarte bucuria mai este și o unguroaică, adaugă el. Șampania și pișcoturile iau locul ceaiului și biscuiților de mai devreme. Ceremonia se termină și, înainte de a încărca lăzile greoaie cu recuzită în mașină, Ciprian apucă să schimbe câteva vorbe cu două turiste britanice dornice să admire catedrala. Le spune câte ceva despre cine sunt și ce obiceiuri au cei care se strâng aici. Nu sunt foarte multe obiective de admirat, până la urmă, în orașul și în duminica acestea în care „hoardele de români” au reușit „să invadeze” biserica.


Un comentariu

Leave A Reply