Mic tratat de ambiţie: crescătorii de păstrăvi de la poalele Ciucului

7

 

Cum poţi să porneşti o crescătorie de păstrăvi în România? Este greu, este uşor? Depinde de câteva condiţii esenţiale, dar şi de învăţătura din experienţa altora ori de la un curs specializat. Odată pornit pe acest drum, prinzi drag de el şi nu i te mai poţi sustrage. Păstrăvul te solicită, nu ştie că tu ai Paşte ori Crăciun. Exemplul unei familii care a dat Italia pe păstrăvăria sa din România pare complet atipic pentru vremurile prezente. Însă bucuria pe care o împrăştie în jur când îşi povestesc viaţa nu poartă machiaj. Ea vine din munca grea, asumată zi de zi, dar cu satisfacţii pe care urbanitatea le-a cam uitat.

de Camelia Jula

Printre gusturile în care îmi regăsesc copilăria este şi cel al păstrăvului crescut în apă de munte, nealterat de hormoni ori stimulenţi, rumenit atât cât trebuie la grătar şi servit cu mămăligă şi mujdei de usturoi. Într-unul din târgurile bucureştene dedicate micilor producători, organizat de Universitatea de Ştiinţe Agronomice, am redescoperit acest gust şi, preţ de câteva ore, am fugit din aglomeraţia oraşului în universul familiei Paliştan, din satul Ciugheş (judeţul Bacău), de la poalele munţilor Ciucului. Povestea noastră a dospit în spatele gheretei de la târg, în miros de păstrăv proaspăt prăjit şi printre borcane cu dulceaţă de coacăze, zacuscă ori sarmale cu peşte.

Ionela şi Mihai Paliştan nu par să aibă vârstă. În lumea satului, sunt tineri, câtă vreme sunt buni de muncă. Şi, spre norocul lor, sunt şi ambiţioşi. Mihai a moştenit pământul de la părinţi, dar şi dragostea de a-l lucra. S-a însurat cu o fată harnică, iar copiii lor, de 11 şi 15 ani, le calcă pe urme. Întreaga familie, cu tot cu fraţi, surori, cumnaţi, părinţi, pune umărul şi ajută la bunul mers la lucrurilor. Acum se întreţin din pescărie, dar, pe lângă asta, mai câştigă din produse lactate, din dulceţurile şi siropurile făcute tradiţional, cu fructe culese de pe munte şi din diverse activităţi meşteşugăreşti ale capului familiei.

“Când începi o păstrăvărie, trebuie să fii conştient de riscuri”

“Păstrăvăria am făcut-o acum şase ani. Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu izvoare de apă curată şi bună chiar la noi în curtea casei. Aşa că am făcut primul bazin. La început, am mers cam orbeşte”, râde Mihai, “am învăţat pe dibuite şi am avut pierderi. Aşa-i când nu ştii! Păstrăvul e gingaş, se îmbolnăveşte uşor”. Ionela, cu mâinile învârtind în oala cu mămăliga, îl completează: “În 2005, când am început noi, a fost anul cu inundaţiile alea mari în Moldova. A venit apa şi ne-a luat tot, peşti, tot ce era acolo. Ne-am cam pierdut curajul atunci. Dar ne-am gândit să nu ne lăsăm aşa uşor şi iar am băgat puiet. Am avut şi momente când a îngheţat apa, că zona noastră e oricum mai rece de felul ei şi au murit peştii”, îşi aminteşte ea. “Îs riscuri pe care ţi le asumi când începi aşa ceva. Trebuie să fii conştient de riscuri. Plus că tot timpul trebuie să fie cineva cu peştii, nu ai voie să îi laşi singuri. Ca la orice animal, de fapt, nici la peşte nu ai duminică, nu ai sărbătoare, el nu ştie de astea!”, adaugă Mihai.

Acum, soţii Paliştan au patru bazine cu păstrăvi, toate în curtea casei lor. Vremea mersului pe dibuite a trecut. Au făcut amândoi curs de piscicultură, s-au documentat şi se gândesc cum să se dezvolte mai departe. “Vreau să îmi fac un incubator pentru puiet, că puietul de păstrăv e scump, cam 70 – 80 de lei kilogramul. Mă documentez cum să fac asta, încerc să văd cum pot obţine, poate, fonduri europene. Noi creştem un păstrăv trei ani ca să fie numai bun de mâncat. Aşa că am câteva generaţii în permanenţă în bazin, ca să fac faţă vânzării aici la târg, plus altor cerinţe. Nu le dau nimic stimulator să le forţez creşterea. Îi hrănesc cu granule (că au vitamine şi îi feresc de boli), cu mămăligă, pâine şi, cel mai important, au apa de izvor naturală. Prima mâncare a păstrăvului e apa! Să ştiţi de la mine că atunci când vedeţi un peşte mare la corp, dar cu capul mic, ăla a fost forţat să crească”, îmi explică Mihai.

Când se gândeşte la investiţia făcută, spune că îi este imposibil să calculeze. “Am băgat bani în timp, în funcţie de cum am putut face lucrurile. Şi acum, din tot ce câştigăm, după ce dăm la stat ce e al statului (că plătim taxele pentru mici producători, plus vechime, plus sănătate), mare parte din bani merge în peşti, bazine, mâncarea lor, întreţinerea. Ca să fie sănătoşi, spre exemplu, le fac băi cu sare. Îi scot afară, îi trec prin soluţia din apă cu sare, în care îi ţin cam un minut şi apoi îi pun în bazinul de rezervă, până termin cu toţi. Baia asta le curăţă bronhiile, îi revigorează şi îi protejează de orice boală. Apoi, bazinele trebuie curăţate şi dezinfectate. Clorura de var e cea mai bună pentru asta. Musai treaba se face de două ori pe an sau chiar mai des, pentru că depunerile din apă schimbă gustul peştelui şi dau boli”, spune Mihai. Pe lângă peştele adus proapăt pentru grătar, Ionela mai pregăteşte şi păstrăv afumat, în hârzob de brad. “La afumat, peştele stă 24 de ore, condimentele sunt toate naturale, iar hârzobul îl împletesc din crengile de brad. Aşa, peştele ţine şi două săptămâni, dacă nu vrei să îl mănânci imediat”, îmi arată gospodina casei.

Au lăsat Italia pentru păstrăvăria din România

În urmă cu trei ani, soţii Paliştan au trecut printr-o scurtă aventură italiană. Sora Ionelei este plecată de nouă ani în Italia, lucrează acolo, şi-a făcut o viaţă. Pe urmele ei au vrut să meargă Mihai şi Ionela, să îşi încerce norocul acolo – din speranţă, curiozitate, dezamăgiri, poate toate la un loc. Însă, după scurt timp, au realizat că, deşi ofertele pentru munca în horticultura italiană erau bune, activitatea lor din ţară le-ar fi adus cel puţin tot atâţia bani. “Aş fi luat 1300 de euro să mă ocup de o livadă (dar din care plăteam acolo chirie, mâncare, abia apoi puneam deoparte). Însă am simţit, am ştiut că acasă voi pierde tot: bazinele, munca investită, legătura cu familia, cu copiii. Aşa că amândoi ne-am decis să revenim în ţară. Cu munca noastră, a celor patru membri ai familiei, câştigăm acum cel puţin cât am fi câştigat în Italia. Şi suntem acasă”, spun împreună Ionela şi Mihai. Au grădina lor, pădurea pe deal, fructele naturii la îndemână, pajişti cu fâneaţă pentru animale, aer curat de munte şi multe clipe de bucurie.

Ambiţia lor nu se opreşte la păstrăvi. Au făcut şi curs de apicultură, şi de agroturism, de zootehnie – tot ce a oferit, la un moment dat, Direcţia Agricolă Bacău, prin primăria locală (proiect susţinut cu bani europeni). Şi-au cumpărat 28 de familii de albine, primesc subvenţie anuală de 1500 de euro pentru creşterea acestora şi se pregătesc să dezvolte o fermă apicolă. Deocamdată, producţia e folosită pentru gospodărie. Iar visul cel mare al lui Mihai este să ridice o mică pensiune şi să facă agroturism. “Eu, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, mă bucur că am aer curat şi linişte. Stăm într-o zonă atât de frumoasă! De ce să nu se bucure şi alţii de ea şi de câte se pot face acolo? Pescuit, călărit, plimbări, să mergem la cules de zmeură, să vină să vadă în bucătăria noastră cum se face un sirop adevărat, să vadă cum hrănim peştii, să mănânce mâncare sănătoasă la preţuri mult mai mici decât aici la oraş. Asta mi-aş dori să fac mai departe”, dezvăluie Mihai, care speră ca românii să îşi recapete încrederea în produsele tradiţionale.

Cum decurge o zi din viaţa familiei Paliştan? De la 5 în zori la 12 noaptea, nu stă nimeni în loc. Copiii au de parcurs 10 kilometri până la şcoală, aşa că pleacă la 7 dimineaţa şi se întorc la 3 după-amiaza. Trag şi ei pentru bunăstarea familiei: Daria, fetiţa de 11 ani, îşi ajută mama la ale bucătăriei, la făcut dulceţuri şi îngrijit casa, iar Robert, băiatul de 15 ani, pasionat de mecanică, este sprijinul tatălui, la lucrul cu utilajele, la bazine, la animale, oriunde este nevoie. “Nu e o zi la fel ca alta, mereu e ceva nou de făcut. Dar o regulă simplă avem şi o respectăm dintotdeauna: miercurea şi vinerea ţinem post, tot anul. În zilele astea, la noi în casă nu se mănâncă deloc carne”, îmi spune Ionela. De făcut, fac de toate, ca să depindă cât mai puţin, aproape deloc, de cumpărăturile la oraş. Iar la fiecare sfârşit de săptămână (sau şi mai des, în funcţie de calendarul târgului de la Agronomie), se pun de-cu-noaptea în maşină, conduc 400 şi ceva de kilometri şi vin să încânte Bucureştiul cu produsele lor delicioase, naturale şi făcute cu mult drag.

Lecţia de optimism: peste 10 ani…

“Tot acasă! Vreau să avem mereu oameni în curte, să avem pensiunea. Să îi servim cu bunătăţi. Să ne bucurăm de viaţă”, asta îşi doreşte Mihai. Deocamdată, sunt membri în reţeaua Slow Food (“suntem mai mulţi producători uniţi în conviviumul Brusturoasa – Palanca, adică comunele noastre”, îmi spune Mihai), unde au ajuns cu ajutorul Asociaţiei “Prietenii Pământului” din Galaţi. Vor să adauge pe lista produselor făcute în bucătăria lor, cu fructe din natură, şi mustul de coacăze negre, “din care maxim e de băut un pahar, că dilată vasele de sânge, dar un pahar e tare sănătos”.

Îmbujoraţi la faţă (efectul activităţii în aer liber, curat), veseli, prea puţin tulburaţi de oboseala drumurilor şi a zilelor de târg, soţii Paliştan spun că nu e totul să ai pământul, trebuie să ştii şi cum să îl valorifici. “Măcar să poţi să trăieşti sănătos în ţara ta şi tot e ceva! Pe mine mă întristează să văd leneşi, oameni care se plâng că nu au ce lucra, dar pruna le stă neculeasă în pom şi ei, în loc să se ducă să o ia şi să facă ţuică din ea, merg la birt să bea votcă!”, se ambalează puţin Mihai. Adevărul este, crede el, că oamenii consumă multă energie în scopuri neutile: “Nu se gândesc că ar putea face bine în loc să facă rău. Dacă te ridici şi faci ceva, eşti numit hoţ, dacă nu faci şi nu ai, eşti plâns de milă. Nicicum nu e bine. Dar noi, familia noastră, măcar pentru noi şi cei din jurul nostru încercăm să schimbăm lucrurile. Şi mergem mai departe”.

Citiți și:

Somnul apelor adânci naște monștri

VIDEO. Cum pot fi salvați ”stăpânii Dunării”

Sturionii din Delta Dunării, în pragul extincției?

Tags:



7 comentarii

  1. Acestia sunt romani adevarati, aceasta este Romania mea, a noastra, nu ce a cocalarilor, manelistilor, pitipoance si imbogatiti peste noapte, semianalfabeti. Cinste acestor oameni si Dumnezeu sa le ajute in tot ceea ce fac! Va apreciez si va imbratisez

  2. De ce oare articolele de genul acesta sunt atat de rare? Chiar nu ma intereseaza de toate mizeriile care au devenit persoane publice si alte prostii de acest gen.
    Acestia sunt romanii adevarati, exemplele cu care mass-media ar trebui sa ne “tortureze”. Si nu sunt putini, dar va castigati painea mai usor cu scandaluri si alte prostii.
    RESPECT PENTRU ACEASTA FAMILIE SI PENTRU TOTI ROMANII ADEVARATI!!!!

  3. Doamna Udrea oare citeste despre acesti oameni si despre altii asemeni lor.
    Asta este esenta Romaniei care trebuie adusa in fata intregii lumi.E atat de simplu dar pentru unii e foarte complicat.
    Felicitari familiei Palistan pentru curaj.

  4. Cunosc istoria Palistanilor de la inceput, noi suntem cei care le-am deschis o cale pe care au stiut sa o urmeze cu efort, omenie si cinste. Povestea este adevarata. Surpriza nostra este articolul: acuratete, sensibilitate si mesaj. Ionela si Mihai impreuna cu Daria si Robert chiar meritau o asa recunoastere.
    Jos palaria in fata jurnalistei si a publicatiei. O invitam si la Brusturoasa sa vada Centrul pentru promovare traditiilor: http://www.comunitativerzi.ro

  5. frumos articol! bv!

    daca pe viitor poti face ceva asemanator, pe subiectul “capre” ar fi minunat! am 22 de ani si sunt interesat de o asa ferma !

  6. in sfarsit un articol despre ceva care ma face mandru ca-s roman .Ca de 20 de ani ne bombardati numai cu tampenii gen ,scandalul columbenilor., pepe , oana , copii strazii , handicapatii , copii seropozitivi, smenari cu carduri clonate , plus aventurile gitanilor la Paris sau Roma , etc samd

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger